Contemporanul » Eseu - Publicistică » C. Rădulescu-Motru şi Nietzsche

C. Rădulescu-Motru şi Nietzsche

E greu de spus dacă atunci când scria aceste rânduri despre Nietzsche, C. Rădulescu-Motru viza de fapt actualitatea românească, angajată în producerea propriei sale „aristocraţii” ca garanţie a progresului social

Consideraţiile lui C. Rădulescu-Motru cu privire la fenomenul Nietzsche (omul şi opera) se desfăşoară pe spaţiul restrâns al unei „cărţulii” – cum o numeşte autorul însuşi – care nu depăşeşte o sută de pagini. Împrejurarea aceasta obligă la o severă aplicare la subiect, la o concentrare de o deosebită densitate a analizelor şi a interpretărilor.

C. Rădulescu-Motru observă imediat trăsătura poate cea mai specific a gândirii lui Nietzsche: faptul că aceasta nu îmbracă forma exterioară a sistemului. Titlul capitolului I al „cărţuliei” lui C. Rădulescu-Motru poartă chiar acest titlu – „Lipsa de sistem”. În absenţa sistemului, exigenţele logice impuse de construcţia acestuia sunt înlocuite de creativitatea spontană a stărilor sufleteşti de moment, trecătoare. Dar „fără metodă logică, fără sistem e acesta un adevărat filosof?” (ed. Marta Petreu, p. 32), se întreabă tânărul commentator al lui Nietzsche.

Aceasta într‑o epocă când ideea unei filosofii de mare stil era strâns asociată cu cea de sistem. Observaţia aceasta ar putea trece uşor ca una nesemnificativă, dar ea îşi primeşte imediat importanţa plasată în contextul istoric al gândirii secolului al XIX-lea. Secolul, prin marii reprezentanţi ai idealismului german, este obsedat de ideea de sistem. În plan filosofic, el debutează prin respectul arătat construcţiei sistematice a gândirii. La trecerea dintre secole, în 2 noiembrie 1800, Hegel îi trimite din Frankfurt am Main câteva rânduri fostului său coleg şi prieten din Ştiftul de la Tubingen, Schelling, aflat la Jena. Scrisoarea laudă progresele realizate de Schelling în direcţia unui sistem propriu de gândire, după care Hegel pomeneşte de propriile sale eforturi în acelaşi sens, mărturisind că „idealul tinereţii” (das Ideal des Junglingsalters) a luat o formă reflexivă (Reflexionform) şi s‑a schimbat într‑un sistem (in ein System zugleich verwandeln). Şi, într‑adevăr, filosofia lui Hegel va fi sistemul prin excelenţă, ajungând cea mai solidă construcţie sistematică din istoria gândirii. Dar, după moartea lui Hegel, în 1831, situaţia se schimbă şi se declanşează lupta contra sistemului, şi Hegel însuşi este tratat, după celebra expresie a lui Marx (preluată din Lessing), ca „un câine mort” (als totene Hund). Hegel stabilise faptul că scopul filosofiei, deci şi al sistemului, nu stă pur şi simplu în afirmarea supremaţiei gândirii abstracte în ale cărei produse, concretul vieţii – arborele verde al vieţii, cum ar zice Goethe – îşi ofileşte frunzele.

Eforturile de gânditor ale lui Nietzsche se înscriu şi ele în avântul marii mişcări de idei (care îi cuprinde pe Feuerbach, Stirner, Schopenhauer, Kierkegaard, Marx etc) de recuperare a concretului şi aşezare a lui în centrul valoric al filosofiei. Întruparea cea mai perfectă a concretului, personalitatea umană, este şi cea mai bogat înzestrată în determinaţii. Cu aceasta, ea este declarată şi cea mai înaltă realizare a existenţei, împrejurare care explică interesul lui Nietzsche pentru ea, dar motivează în profunzime şi atracţia constantă pentru Nietzsche a psihologului C. Rădulescu-Motru. Acesta va porni să exploreze în concepţia sa ideea de personalitate într‑o altă direcţie, punând‑o la temelia unui sistem de gândire propriu. Aceasta într‑un secol pe care îl definea ca fiind „un secol al psihologiei” ce oferă – „cea mai măiastră metodă de cercetare pe care a inventat‑o mintea omenească”. (C. Rădulescu-Motru, În secolul psihologiei, 1921, Personalităţi şi curente filosoficeIaşi, Polirom, 1999, p. 47). Pentru Nietzsche, o filosofie coerentă cu pretenţii de sistem trebuie să dispună de un puternic principiu de unitate de la care să pornească, scoţând din conţinutul acestuia, pe cale deductivă, toate celelalte principii ale sale.

În ciuda acestui deficit de sistem, C. Rădulescu-Motru constată cu o oarecare uimire „scrierile lui Nietzsche se citesc din ce în ce mai mult şi, ceea ce e mai significativ, lectura acestor scrieri nu se pierde aşa uşor din memoria publicului” (ed. cit. p. 31). Cauza acestui succes public tardiv al scrierilor lui Nietzsche se explică nu prin noutatea fondului de idei, care, spune C. Rădulescu-Motru, este ultima sesizată şi de către cititorii cei mai avizaţi, ci prin seducţia exercitată de performanţele stilistice, lingvistice ale acestora. „Până la mine – declară chiar Nietzsche – nu exista nimeni care să ştie ce anume se poate cu limba germană – ce se poate face cu limba în general” (Ecce homo … De ce scriu cărţi atât de bune?) Lipsa de sistem a provocat dificultăţi ce au fost cu greutate învinse pe linia propagării ideilor sale, dificultăţi de care în cele din urmă a devenit conştient Nietzsche însuşi. Ele nu au putut fi învinse nici de compilaţia postumă „Voinţa de sistem”, apărută în 1901, întocmită artificial, pe baza materialelor lăsate de defunctul filosof, de către sora sa Elisabeth Forster Nietzsche şi Peter Gast (Heinrich Koselitz). Obsesia de a identifica în masa meditaţiilor de factură aforistică ale lui Nietzsche prezenţa unui sistem filosofic închegat a trecut şi în marea exegeză nietzscheiană a secolului al XX-lea. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai acesteia, Karl Lovith, crede că a găsit la Nietzsche un sistem în aforisme, încercând să împace o realitate cu un ideal. „Filosofia lui Nietzsche – scrie acesta – nu este nici un sistem unitar închis, nici o multitudine de aforisme ce se află într‑un raport de exterioritate unul faţă de celălalt, ci un sistem în aforisme (sondem ein System in Aphorismen)” (Nietzsches Philosophie der ewigen Wiederkehr des Gleichen, 1935).

Nietzsche şi‑a declarat deschis preferinţa pentru formula de lucru a aforismului, considerat mult mai avantajos decât sistemul, căruia îi este superior prin spontaneitate, dar şi concentrare. „Aforismul, maxima, în care sunt maestru ca cel dintâi dintre germani, sunt forme ale veşniciei, orgoliul meu constă în a spune în zece propoziţii ceea ce oricare altul spune într‑o carte – ceea ce oricare altul nu spune într‑o carte” (Amurgul zeilor – Incursiunile unui inactual – 51). Sistemul, crede tânărul său exeget român, ar fi putut stopa avânturile din care s‑a născut o gândire prin excelenţă liberă, ce nu s‑a lăsat îngrădită de rigorile posibile ale unei construcţii sistematice. Concepţia lui Nietzsche trebuie interpretată ca un triumf al subiectivităţii proprii autorului ei. „Nietzsche – observă C. Rădulescu-Motru – este mai mult un filosof de temperament decât un filosof de judecată abstract, soluţiunile sale dictate de temperament fără plan şi fără metodă, [sunt] întocmai cum ar fi procedat şi un poet liric” (Prefaţa la ediţia întâi). În faţa acestei invazii de subiectivism liric, C. Rădulescu-Motru se arată preocupat de precauţiile metodologice capabile să asigure obiectivitatea unei gândiri filosofice. Datorită acestui fond de un pronunţat lirism, se poate explica cum filosofia nietzscheiană a stimulat şocul unei adevărate treziri la realitate. Pe acest motiv ea nu aparţine încă „prezentului”, ci „viitorului”, aşteaptă noi valuri de cititori. „Un geniu ştiinţific al viitorimii, acela care va fi ca un Copernic pentru ştiinţele morale şi sociale va profita de această trezire produsă de ideile lui Nietzsche şi va putea uşor să spună contemporanilor adevărul întreg asupra criteriului tuturor valorilor” (ed. Cit. p. 19).

Încă înaintea apariţiei „Voinţei de putere” (1901), cu o apreciabilă capacitate de pătrundere, C. Rădulescu-Motru afirmă că revoluţia nietzscheiană a filosofiei se produce pe tărâmul concepţiei despre valori. Din optica celor mai mulţi interpreţi ai săi, şi la fel şi pentru C. Rădulescu-Motru, nietzscheianismul echivalează cu o revoluţie morală radicală, de proporţii comparabile cu cea realizată de creştinism sau cu cea care se petrecea în prezentul epocii sub egida mişcării socialiste. Rădulescu-Motru surprinde corect că cele două, creştinismul şi socialismul, în ciuda adversităţilor care le opun, au şi ceva în comun: ele sunt revolte ale nemulţumiţilor societăţii, ale celor condamnaţi la sărăcie şi mizerie. Ele sunt amândouă produse ale resentimentului ca stare de spirit dominantă a unei largi categorii de oameni. Constituie o ciudăţenie a istoriei că, în pofida atâtor apropieri de creştinism, socialismul descinde, în cele din urmă, pe poziţii ateiste. Nietzsche militează în favoarea unor valori, care sunt golite de conţinutul lor de obiectivitate universală, devenind expresii pure ale subiectivităţii. C. Rădulescu-Motru dezvăluie pericolele ascunse într‑o asemenea poziţie de gândire: valorile devin un fel de pârtie care favorizează, tot mai mult, alunecarea lumii înspre haosul relativismului. În locul instaurării unei ordini superioare a lumii efectul este opus, adâncirea în haosul relativist care ameninţă fazele târzii ale modernităţii. Fără a avea la dispoziţie întreaga operă a lui Nietzsche – îi lipsea, în orice caz, încercarea de sinteză „Voinţa de putere”, apărută doar în 1901 – C. Rădulescu-Motru apreciază în atitudinea radicală a acestuia tentativa unei reevaluări a tuturor valorilor (die Umwertung aller Werte). În acest loc Nietzsche se întâlneşte într‑o opoziţie directă cu creştinismul. Ea este şi una totală: creştinismul îl orientează pe om către iluzia unei lumi de dincolo, Nietzsche, în schimb, vrea să‑l fixeze în lumea reală, cea de aici. Dintr‑o singură lovitură Nietzsche retează ceea ce a constituit marea performanţă a platonismului, supraîncărcarea lumii reale de aici prin lumea ideală de dincolo.

* * *

Legăturile lui C. Rădulescu-Motru cu filosofia lui Nietzsche au continuat şi după apariţia „cărţuliei” sale din 1897 despre gânditorul german. Am putea spune chiar că ele s‑au intensificat pe măsură ce tânărul gânditor român progresează în elaborarea propriei sale concepţii filosofice, „personalismul energetic”. Aceasta prinde contur tot mai pronunţat într‑o serie de lucrări care vor constitui piesele de bază ale sistemului său. În ordine cronologică, ar fi de amintit:
„Puterea sufletească” (1907)
„Elemente de metafizică” (1912)
„Personalismul energetic” (1927)
„Vocaţia factor hotărâtor în cultura popoarelor” (1932)
„Timp şi destin” (1940)

Sunt lucrări în care Nietzsche este citat şi sunt invocate lucrări ce dovedesc contactul în continuare viu cu concepţia profetului lui Zarathustra. Dacă în primul caz, al „cărţuliei”, aceasta s‑a născut mai degrabă dintr‑o iniţiativă străină, la comanda lui Caragiale, de data aceasta interesele propriei sale concepţii în curs de elaborare îl întorc pe C. Rădulescu-Motru la Nietzsche, găsind la acesta fie puncte de susţinere pentru propria gândire, fie motive de critică.

În plin proces de făurire a înfăţişării moderne a României care, după 1918, şi‑a văzut împlinit visul unităţii sale naţionale, pentru a învinge toate dificultăţile acestui proces complex, soluţia salvatoare, crede C. Rădulescu-Motru, este, şi atunci, ca acum, crearea unui larg culoar de acţiune pentru adevăratele „vocaţii”, elitele naţiunii. Este, aici, formularea în alţi termeni a veşnicei probleme româneşti a elitelor. Acestea, „vocaţiile”, se definesc drept o concentrare şi o potenţare de forţe şi puteri care depăşeşte limitele omului normal, obişnuit, în direcţia în care Nietzsche consideră că persoana umană, mişcată de idealul ambiţios al supraomului, trebuie să treacă dincolo de om. Imperativul suprem al lui Nietzsche este a‑l concepe pe om doar ca o treaptă în sus către supraom. Omul stă în vârful evoluţiei, dar nu reprezintă şi sfârşitul ei. Conform cu logica unui evoluţionism consecvent, dacă fiecare specie a produs ceva deasupra ei, atunci aceeaşi obligaţie apasă şi asupra omului; omul trebuie să se întreacă pe sine, dând naştere supra‑omului. „Supraomul lui Nietzsche este tipul omului cult de mâine în comparaţie cu omul cult de astăzi. Pentru producerea acestuia, omul de astăzi serveşte ca un simplu mijloc” (în Puterea sufletească, 1907).

Una dintre primele componente ale viitorului sistem, o lucrare ce pare să aibă un titlu de sugestie nietzscheiană, este „Puterea sufletească”. Ideea de personalitate aruncă o posibilă punte între concepţia lui Nietzsche şi cea a lui C. Rădulescu-Motru. Gânditorul nostru vorbeşte de Nietzsche, la şapte ani de la moartea sa, ca de un filosof deja cunoscut în timpul nostru. (Puterea sufletească în Personalismul energetic şi alte scrieri, Bucureşti, ed. Eminescu, 1984, p. 146), remarcând că el duce „cultul personalităţii până la exagerare – El cere ridicarea tipului omenesc, peste cel cunoscut nouă, la un tip de supraom, în care să se regăsească cele mai înalte calităţi sufleteşti reunite în jurul voinţei de putere” (op. cit. p. 114). C. Rădulescu-Motru încearcă o îndepărtare de planul strict biologic al discuţiei la Nietzsche, introducând în exegeza sa o nuanţă mai pronunţat culturală. Ideea de personalitate deţine în cadrul gândirii fiecăruia un rol proeminent, dar tocmai în acest punct cei doi se şi despart radical. În coordonatele unei gândiri care nu reuşeşte să închege un sistem riguros, Nietzsche aşază un accent de mare importanţă pe ideea de personalitate ca obiectivare a voinţei de putere, ce vrea să se impună oamenilor şi lumii. Voinţa de putere îl împinge pe om să recreeze lumea pe o nouă dimensiune, astfel ca omul să poată domina prin personalitatea sa. La C. Rădulescu-Motru întâlnim aceeaşi atmosferă personalistă ca la Nietzsche; desigur, gânditorul român a putut găsi un model în apologia individualismului creator al filosofului german. Dar deosebirile se impun imediat. La autorul „Personalismului energetic”, personalitatea nu stă deasupra lumii, ci îşi scoate energiile din ea, provine din însumarea energiilor lumii, este un produs al forţelor cosmice. Personalitatea înmagazinează în rezervoarele sale stările sufleteşti care, adunate la un loc, dau naştere energiei spirituale care întreţine o personalitate. Personalitatea este cu atât mai puternică cu cât energia pe care o înmagazinează este mai consistentă.

Consacrarea filosofică i‑a adus lui C. Rădulescu-Motru şi obligaţia de a intra în politică, considerată suprema afirmare a unei personalităţi în România de atunci. Îl va invoca şi de data aceasta pe Nietzsche. Chiar dacă părintele lui Zarathustra nu a întreţinut legături directe cu politicul, concepţia sa susţine o schiţă geopolitică, implicit elaborată în jurul ideii centrale de putere, prin care atacă fundamentele creştine, dar mai ales democratice, ale Europei. O piesă esenţială în mecanismul transvaluării valorilor este resentimentul – „tendinţa omului de a părea contrariu de cum este el în realitate… un fel de răzbunare a conştiinţei contra naturii” (p. 249).

Creştinismul şi democraţia, cele două realităţi fundamentale în care trăieşte omul de azi, constituie pentru Nietzsche un produs al resentimentului. Nietzsche a încurajat interpretarea în sens politic a gândirii sale – „omenirea nu este de la sine pe drumul cel bun. Ea trebuie condusă către acest drum” (Aurora. Gânduri despre morală ca prejudecată – 2) şi, desigur, dacă nu vrea, trebuie forţată. Nietzsche şi‑a fixat misiunea între a spune un Da şi a spune un Nu, inclusiv în politica modernă. (Ecce homo. Cum devii ceea ce eşti; Dincolo de bine şi de rău – 2). După ce limitele binelui şi ale răului au fost epuizate, urmează ca o nouă structurare a lumii în jurul ideii de putere să se ridice dincolo de ele, către un nou sens valoric al existenţei. Construcţia teoretică a supraomului devine la Nietzsche asigurarea pentru un viitor mai bun pe seama omului. „Aici, în fiecare clipă se trece dincolo de om, noţiunea de supraom a fost aici cea mai înaltă realitate – tot ceea ce până acum, a constituit măreţia omului se află la o depărtare nesfârşită sub el” (Ecce homo. Cum devii ceea ce eşti; Astfel a grăit Zarathustra; O carte pentru toţi şi niciunul – 6).

C. Rădulescu-Motru vede în Nietzsche întruparea unui ideal aristocrat de om, situat la mare înălţime deasupra lumii comune în care acţionează revolta, „revolta maselor” (Ortega y Gasset). Într‑un scurt eseu, F.W. Nietzsche: filosofia violenţei, publicat în 1920 în Ideea europeană nr. 53, Motru declară „Nietzsche a avut în faţa vieţii o atitudine estetică-filosofică. El a fost un radical aristocrat…, reprezentantul unei concepţii aristocrate, radical aristocrate, exclusiv aristocrate – care visa o desăvârşită eliberare a individului de sub obligaţiuniile sugrumătoare ale maselor” (apud, Personalităţi şi curente filosofice, Iaşi, Polirom, 1999, p, 21).

E greu de spus dacă, atunci când scria aceste rânduri despre Nietzsche, C. Rădulescu-Motru viza de fapt actualitatea românească, angajată în producerea propriei sale „aristocraţii” ca garanţie a progresului social.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Musca

Vasile Muscă (n. 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now