Contemporanul » Eseu - Publicistică » Bolnav de limba română

Bolnav de limba română

Pe toţi ne‑a ţinut laolaltă limba română. Ei îi suntem datori existenţa noastră, în viaţă, ca şi în moarte. Pe ea trebuie să o cinstim, să o veghem, să o iubim. Iar a iubi limba română înseamnă a‑i trăi suferirile, a fi bolnav de ea…

Aşa cum spuneam într‑o alocuţiune rostită cu ocazia Centenarului Marii Uniri la Teatrul Naţional din Cluj‑Napoca, limba ne structurează modul de a ne racorda firea la fiinţă şi de a o primi pe aceasta în firea noastră, şi ne arată căile de acces către acest tărâm închis sub peceţi greu, dacă nu imposibil de ridicat. Iar aceste căi nu sunt în afara limbii, fiindcă nu ştim îndeajuns dacă limba e după firea noastră sau firea noastră e după limba noastră, dar ştim că una vorbeşte despre cealaltă, că una o exprimă pe cealaltă şi că ele, dimpreună, dau un sens de vieţuire, un sentiment, nici mai bun, nici mai rău decât al altora, însă doar al nostru, asupra felului în care fiinţăm. Era îndreptăţit Eminescu să afirme că „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”, iar Laurenţiu Ulici, cu umoru‑i cunoscut: „Grav este că dumneavoastră chiar credeţi că vorbiţi limba română şi nici nu vă trece prin cap, poate niciunuia, că de fapt sunteţi vorbiţi de limba română. Limba română este mult mai inteligentă decât românii”. Dar dacă astăzi limba română nu mai vrea sau nu mai poate să ne vorbească? Ori dacă noi, uitând că‑i suntem supuşi, ne arogăm administrarea ei cu suflet de vechil?

Limba este memoria identităţii unui popor. Ea conţine tot ceea ce îl particularizează pe acesta, toate acele aplecări interioare care‑l aşază într‑o matrice unică – nici superioară, nici inferioară – în tabelul elementelor care constituie umanitatea. Alecsandri încă scria: „Limba este tezaurul cel mai preţios pe care‑l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce‑l primesc. Ea este cartea de nobleţe (cartea noastră de boierie – avea s‑o numească I.L.Caragiale), testimoniul de naţionalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume, lanţul tainic ce‑i leagă împreună şi‑i face a se numi fraţi, altarul împrejurulul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament unii către alţii”.

Peste câteva decenii, poetul şi diplomatul spaniol Ramon de Basterra, martor al Marii Uniri, avea să confirme adevărul spuselor lui Alecsandri: „ La Unire, România nu a fost doar, nici nu era important, o adunare de teritorii, ci o fuziune de oameni înfrăţiţi prin afinităţi comune, care se numeau în toate ţinuturile romani, români. În consecinţă nu a fost necesară pregătirea unui nume inventat pentru a desemna ţara unită. România a fost pe placul tuturor fiilor şi regiunilor. Unitatea naţională exista latent şi odată cu ea cuvântul care o simboliza.”

Această unitate latentă prezentă în provinciile locuite de români, această protopatrie, a fost limba. „Limba sfântă, limba vechilor cazanii”, căci limba aparţine transcendentului. Existenţa acestei protopatrii este rodul cărţilor religioase, a călugărilor învăţaţi trimişi de domni ai Moldovei şi Ţării Româneşti, precum Ştefan, Rareş, ori Brâncoveanu, a donaţiilor însemnate şi a ctitoriilor acestora în obiditele ţinuturi transilvane. Acolo unde bisericile valahilor schismatici erau distruse cu tunurile, acolo unde nu existau şcoli, acolo unde aceşti robi, nerecunoscuţi ca naţiune, nu aveau drept de cetate şi nici de judecată dreaptă. Uitat‑am noi toate acestea, mă întreb uneori, în faţa gândirii şi acţiunilor celor de azi?

Pe toţi ne‑a ţinut laolaltă limba română. Ei îi suntem datori existenţa noastră, în viaţă, ca şi în moarte. Pe ea trebuie să o cinstim, să o veghem, să o iubim. Iar a iubi limba română înseamnă a‑i trăi suferirile, a fi bolnav de ea.

Eu sunt bolnav de limba română! Eu nu pot accepta degradarea ei, batjocorirea ei, martirizarea ei de către semidocţii şi neşcoliţii de care e plină contemporaneitatea, de la vlădică până la opincă, samsarii care mi‑au vândut sobrul şi precisul cuvânt loc pe fandoseala barbarei „locaţiuni”, bun‑ul şi bine‑le dăruit de Laţium cu scrâşnitul şi impersonalul OK, fandosiţii care îi schimonosesc armonia cu accente venite de aiurea, bacalaureaţii care au făcut decât şcoala primară şi pentru care acuzativul, articolul genitival ori pronumele de întărire sunt mistere impenetrabile, pletora care se înghesuie pe micile ecrane să‑şi probeze distincţia prin acel cuvânt rostit de acea vedetă, în acea situaţie, cu acea gură şi cu acea minte de semidoct, utilizatorii limbajului vocal/gestual constituit din cinci adjective şi trei fraze betonate în limba de piatră a agenţiilor de ştiri, spăimoşii cacofoniei care siluesc curgerea firească a topicii cu nefericita conjuncţie ca şi, rostuită altor atribuţii sintactice, lăturile mahalalei deversate în apa ei limpede de lumpenul străzii şi de tombaterele politice.

Nu pot acepta să mi se urâţească limba, la a cărei armonie au trudit înaintaşii, fiindcă, parafrazându‑l pe regretatul Radu Beligan, care spunea „Dacă te iei de Caragiale, te iei de tata!”, dacă te iei de limba română, te iei de mama! Nu pot accepta, fiindcă dacă nu ne sunt de ajuns cele spuse despre frumuseţea şi armonia ei de către ai noştri şi, iată, astăzi nu ne mai sunt de ajuns pentru că nu vin de la curţi luminate, să ascultăm ce scria, acum aproape şase decenii, un imens poet chilian, Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel, despre puternica, magnifica, electrizanta limbă română, care a absorbit şi a dat statut de romanitate tuturor aluviunilor istoriei: „Limba română, rudă de sânge cu limba noastră, conţine o rodnicie de care noi nu ne bucurăm: ungherele ei slave. În aceste unghere ne pierdem pasul, ne uităm când în sus, când în jos şi până la urmă ne agăţăm de franceză pentru a nu rămâne în întuneric. Însă limba română, departe de a fi o castiliană oblică, îşi scoate lirismul electric din aluviunile ideomatice vărsate de‑a lungul vremii în România.

Fermă şi plină de splendoare e limba română şi poetică prin excelenţă… Cu Tristan Tzara, Ilarie Voronca şi alţii, care şi‑au scris opera în franceză, România a contribuit de o manieră caracteristică la pasiunea‑i universalistă. Ştim că Enescu sau Caragiale au depăşit graniţele limbii, fiind preţuiţi şi comentaţi pretutindeni. Însă România a avut mereu un glas care a ajuns în concertul lumii pornind de la străzile sau din munţii ei… Românii nu au plecat în Franţa ca să imite, ci pentru a‑i învăţa pe alţii. Aceasta a fost participarea românească la creaţia universală.”

Nu pot accepta ura cu care este înseminată rostirea noastră şi, odată cu ea, limba şi existenţa noastră. Starea limbii exprimă cu exactitate starea naţiunii. Şi dacă, aşa cum spuneam, firea noastră e după limba noastră, acest clivaj tragic ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi. Fiindcă popoarele, ca şi păsările, nu doar se cunosc după limba lor, ci şi pier pre limba lor! Cu decenii în urmă, scriam într‑o tabletă, publicată în revista „Steaua”, despre o asemenea tragedie petrecută undeva, între valurile reci ale Mării Nordului şi zborul goelanzilor, acolo unde o limbă, helgolandeza, era pe cale să moară. Spuneam atunci că limbile, entităţi ale rostirii prin care popoarele îşi mărturisesc trecera lor pe pământ, poartă în ele triunghiul divin al axelor semantice fără de care edificiul rostirii e imposibil şi prin care ceva se delimitează de neant, cele trei verbe prin care omul şi tot ceea ce ţine de el se aşază în univers: a trăi, a muri şi, între ele, magnifică cezură, a iubi. Nu cunoscusem până atunci vreo limbă care să nu se supună trinităţii acesteia, pentru că întregul univers, cu văzutele şi nevăzutele lui, se constituie pe temelia terţului. Dar iată că, spre stupefacţia mea, în limba aceea, helgolandeza, care se pregătea să moară, nu exista cuvântul iubire, iar folclorul helgolandez era singurul din lume fără cântece de dragoste! Am trăit atunci sentimentul acut al aberaţiei. Dar ceea ce m‑a uluit cu adevărat a fost nu faptul dispariţiei ei, ci acela de a fi existat!

Sper ca limba română, care poartă în ea atâta iubire, să nu sucombe asaltului urii şi indiferenţei şi să dea mereu măsura felului nostru de‑a fi, iar acesta să‑şi afle măsura după seninul ei, nu după bâiguiala celor ce o târăsc în mlaştina care le bălteşte în suflet! Ajutaţi‑o să fie în rostul şi slava rostirii ei! Îmbolnăviţi‑vă de ea, de suferirile ei! Fiţi bolnavi de limba română, ca să rămâneţi sănătoşi în firea şi starea voastră! Fiindcă fără de ea, nu doar ai fiinţei noastre nu mai suntem, ci nici ai acestui pământ!

Horia Bădescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now