Contemporanul » Eseu - Publicistică » Cum iubesc poeţii. Labirintul frumuseţii

Cum iubesc poeţii. Labirintul frumuseţii

Descoperind-⁠⁠o târziu, după câteva întrevederi superficiale, în care discuţiile purtate de cei doi nu depăşesc cadrul obişnuit, specific artiştilor cu vocaţie puternică, Boris e livrat de tot revelaţiei de a fi contemporanul unui mare poet. Mirat de faptul că acest poet e ascuns într-⁠⁠un trup de femeie – „ce uimitor că eşti femeie!” –, nobelistul de mai târziu lunecă într-⁠⁠un soi de iubire deznădăjduită,
cu o proptea în cer

Eu (tu), în orele noastre cele mai bune, suntem aceiaşi.
Marina Ţvetaieva

Răspunsurile rilkeene întârziate poartă, când şi când, patina lucrurilor încărcate de aura unei străluciri intense, stranii, anunţând sfârşitul iminent. E ultimul an de viaţă a lui Rainer Maria Rilke. Evident că nici unul dintre cei trei complici nu ştie ce ştie – ar fi spus un alt mare poet: Iosif Brodski – iarba. Şi cerul. Format la şcoala de neegalat a romanticilor germani, prezidată, de departe, de Novalis şi Hölderlin, precum şi – prin intermediul lui Friedrich Nietzsche, citit şi, mai cu seamă, recitit cu acribia unui suflet ultrarafinat, atent la nuanţele nuanţelor – la şcoala presocraticilor, Rainer Maria Rilke are, şi în scrisorile-⁠⁠poeme, un stil melodios, de o claritate luminoasă şi perspicace, întoarsă spre adâncimile întortocheate ale fiinţei şi ale abisului căscat în profunzimile-⁠⁠i inamovibile. Un stil sincopat şi şovăitor, când se apropie de fluviul năvalnic, dogoritor al esenţelor şi, subit, transformat, retractil aproape, când se atinge de lucrurile învinse de uzanţele cotidianităţii. Rainer îşi deschide sufletul în întregime şi se livrează, fără o câtime de ezitare, liantului viu al acestor iubiri epistolare: Marina. Scrie cu gândul la ea şi-⁠⁠i dedică o elegie, al cărei ecou, murmură poetul, bucură şopârliţele mlădiindu-⁠⁠se sub soarele surâzător. Marina este, clipă de clipă, fără efort, ea însăşi: eruptivă, abruptă, categorică, lipsită de jumătăţi de măsură, cabrată, dintr-⁠⁠o respirare, câteodată, reuşind performanţa de a atinge cerul. Alte dăţi, poetul care e această mare doamnă se retrage în coconul tăcerii şi al cuminţeniei, nelipsite de zbucium şi contradicţii, ivite la nici câteva rânduri epistolare; acestui poet i se spune, nu rareori, „Dostoievski al poeziei ruse”, precizia sintagmei doborând câteva popice esenţiale. Marina e familiarizată cu finalul Ecclesiastului, care spune – reproduc citatul din memorie – „să fii cu luare-⁠⁠aminte: scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este oboseală pentru trup”, iar câteva versete mai jos: „Iată pe scurt: tot ceea ce ai auzit, aceasta e: teme-⁠⁠te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui!” Cuminţenia înjugată unei habotnicii sterpe, însă, are drumurile închise spre creaţia de nivel înalt. Şi acest adevăr îl cunoştea Marina, care spunea Rugăciunea Domnească fără a-⁠⁠i pătrunde întotdeauna sensurile aflate la vedere pentru cineva cu „ochiul inimii” treaz, viu.

Descoperind-⁠⁠o târziu, după câteva întrevederi superficiale, în care discuţiile purtate de cei doi nu depăşesc cadrul obişnuit, specific artiştilor cu vocaţie puternică, Boris e livrat de tot revelaţiei de a fi contemporanul unui mare poet. Mirat de faptul că acest poet e ascuns într-⁠⁠un trup de femeie – „ce uimitor că eşti femeie!” –, nobelistul de mai târziu lunecă într-⁠⁠un soi de iubire deznădăjduită, cu o proptea în cer. Suferă. Se zbuciumă. O tachinează. Când şi când, o hăituieşte; are grijă însă să păşească rar sau deloc limita limitelor. Totuşi, devine suspicios, gelos, posesiv; îşi doreşte să soarbă dintr-⁠⁠o dată patina nelumească a lumii întregi, închise în inima autoarei capodoperei Poemul sfârşitului, exilată iniţial în Cehia, apoi în suburbiile Parisului şi revenită, laolaltă cu întreaga ei familie, spre nefericirea ei şi a celor dragi inimii ei, acasă, în Rusia zdruncinată la rădăcini de ciuma roşie.

Urmărind meandrele seducătoare – încărcate de un farmec copleşitor – al acestui triunghi, marcat de o intensitate incandescentă – sau cum îi zice antologatorul, autorul prefeţei şi al pasajelor care fac legătura între episoadele acestei poveşti de iubire, Ion Ianoşi: „ideala legătură «triunghiulară» din depărtări” – îmi imaginez ce duh stăpânitor i-⁠⁠a sorbit pe prietenii noştri, Janina şi Ion Ianoşi, în timp ce lucrau la alcătuirea şi tălmăcirea acestor poeme episolare, semnate de aceşti poeţi, subjugaţi ireparabil vocaţiei şi văzând în acest tip de jug singura libertate posibilă. Singura libertate absolută. Iubită cu puterile cerului.
Cât de liberi şi frumoşi sunt toţi trei, în timp ce aleargă pe pajiştile de mentă ale iubirii, care-⁠⁠i ţine ficşi şi drepţi în raza ei orbitoare, amintindu-⁠⁠le atunci când se cuvine că singura patrie posibilă a sufletului – scrie Gogol – este iubirea… Cred că e cazul să citez un fragment, referitor la planeta locuită de Pasternak şi Ţvetaieva, bunăoară, pentru a sorbi puţin din boarea ce cuprinde epistolele poeţilor: „Mâinile tale şi pe ale mele le ştiu, sunt mâini frumoase, dar şi amintirile îmi stau în faţă şi se închipuie a fi ale tale – îi scrie Boris prietenei sale adorate –. Câţi oameni există, câţi sunt încă din adolescenţă proclamaţi genii, împuterniciţi, prieteni, unici, câte mistere! De unde atât de mulţi? Oare nu fiindcă, dintr-⁠⁠o prostie copilărească, s-⁠⁠a prelucrat permanent un singur lucru, anume acel «tu» care ai fost de faţă, şi acela se destramă în lucru din cauza artei putrede, a proiectului putred…” Refluxul e urmat, firesc, de un alt flux emoţionant: „Şi iată-⁠⁠te, dintr-⁠⁠o dată, pe tine, cea necreată de mine, din naştere împinsă înainte de fiecare freamăt – exagerat mărită, adică în întreaga ta statură. Că eşti teribil de a mea şi nu creată de mine, iată cum se cheamă sentimentul meu. Şi tu mai spui că sunt ca toţi ceilalţi? Înseamnă că tu m-⁠⁠ai creat pe mine, ca şi pe ei? Atunci de ce nu mă azvârli şi-⁠⁠mi acorzi mie atâtea? Nu, nici tu nu m-⁠⁠ai creat pe mine şi ştii cât de al tău sunt”. Răspunsurile Marinei curg în acelaşi registru. Pare că cei trei poeţi stau faţă în faţă cu acelaşi foc uriaş, catharctic, din care se hrănesc, scriind, renăscând, iubind şi comentându-⁠⁠şi reciproc poemele, care curg unul pe urmele altuia, ca, de altfel, şi fluxurile lirice în marginea lor, multe dintre rândurile epistolare găsindu-⁠⁠şi ecoul, amprenta, respiraţia în poezie. E aici un trafic de iubire, candoare, poezie şi lumină, de o intensitate unică, crescând, umflându-⁠⁠se şi dând peste marginile firii.

Scriindu-⁠⁠i Marinei, se simte de departe faptul că Rainer e încă marcat de explozia numită Elegii duineze şi Sonete către Orfeu, începute cu mai bine de un deceniu în urmă, continuate fragmentar în câteva locuri, inclusiv la Paris, pe urmă abandonate pe muchia Primului Război Mondial şi încheiate, scrise, de facto, într-⁠⁠o perioadă extrem de scurtă la Castelul Muzot (prima parte din Sonete… a fost scrisă răstimp de trei zile!), sub teascul unei pasiuni debordante, explozive, violente, cvasiucigătoare, într-⁠⁠o dăruire totală, care îl aduce şi îl întârzie pe limită, punându-⁠⁠i la încercare rezistenţa: şi cea psihică, şi cea fizică, şi cea sufletească. Dăruirea totală a acestui poet îl marchează, grăbind, probabil, prăbuşirea ultimă. Numai cine a scris într-⁠⁠un timp devastator de scurt două volume de poezie, a învăţat pe cont propriu ce consum sufletesc, psihic şi fizic implică o asemenea aventură spirituală în abisul fiinţei, a cărei tensiune te transcende, întârziindu-⁠⁠te pe limita limitelor – numită metanoia – şi eliberând, printr-⁠⁠un declic parcă, fiinţa, inima şi cugetul tău spre altceva, de care, la primul nivel, paradoxal, te apropii pe măsură ce te înstrăinezi şi te vindeci de cel care ai fost, revenind la eul de odinioară ca la o poveste neverosimilă, ca la o carte miraculoasă, din care se hrănesc, luminându-⁠⁠se, rădăcinile fiinţei. E ca un joc superior, în care te grăbeşti cât se poate de încet să oferi totul, citind cartea fiinţei, conştient de faptul că în cazul în care nu te-⁠⁠ai elibera de comorile ascunse în forul lăuntric, intuite şi descrise, surplusul tezaurizat înlăuntrul tău, pur şi simplu, te-⁠⁠ar ucide. Să scrii exclusiv atunci când simţi că în cazul în care n-⁠⁠ai face-⁠⁠o, ai muri, pur şi simplu, îi îndeamnă Rilke pe poeţi în scrisorile către un tânăr poet.

Intensitatea ireparabilă cu care înveţi să exişti, exprimându-⁠⁠te la o răscruce destinală, riscă, de bună seamă, să te pulverizeze. Şansa unică de a dărui totul şi, în consecinţă, de a te elibera astfel de tonele, megatonele de frumuseţe găzduite înlăuntrul tău, te expune pericolului de a ceda în faţa tensiunii neomeneşti şi te ocroteşte, totodată. O asemenea experienţă, evident, arată superioritatea forţei creatoare, în al cărui vortex devorator sunt prinşi unii aleşi. Rezistă aleşii dintre aleşi, iubiţii dintre iubiţii pământului, care la suprafaţă par, uneori-⁠⁠adeseori, cei mai pedepsiţi. Frumuseţea e lacomă; acest adevăr l-⁠⁠au intuit nu doar marii poeţi, ci şi unii mistici, ca, de pildă, Simone Weil, care scrie aplicat despre frumuseţe şi gura labirintului adjudecat de aceasta. Odată ce te-⁠⁠a prins în păienjenişul ei, frumuseţea te cheamă mai departe, mai adânc, în labirinturile ei. Te seduce şi ezită să-⁠⁠ţi redea libertatea până în clipa în care e sigură că te-⁠⁠a golit de tot ce a văzut reflectându-⁠⁠se în frumuseţea dinlăuntrul tău. Abia după ce s-⁠⁠a îmbogăţit şi dă peste margini, urmându-⁠⁠şi legile-⁠⁠i nescrise decât în ape, vulturi, văzduh şi pământ, firesc, te aruncă. Atunci te simţi ca un delfin azvârlit de curenţii din cale afară de puternici pe ţărmul aflat în aerul rarefiat al coloanelor Templului lui Apollo, printre şerpii de măslini şi chiparoşi, la Delphi.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest