Câte precauții la această scriitoare trecută prin toate cercurile infernului! Lena Constante notează la bătrânețe despre experiențele care preschimbă tinerețea fericită într‑una asasinată. Peste carnea inutilă a tinereții i‑a crescut sistematic una de cuvinte. Spre sfârșitul vieții, Lena Constante arată ca un om de cuvinte. Iar ele, roditoare, se prelungesc în imagini. Prin cuvintele puține, dar tămăduitoare, picturile ei sunt narațiuni alegorice.
Să trăiască supraviețuitorii post‑carceralului o stare poetică crepusculară? Lipsită de ambiție scriitoricească, pentru că a pășit în teritoriul scrisului confesiv cu elanul ei întârziat, ea relatează rușinată. Fără să fi fost vreodată o timidă, cu exuberanța ei molipsitoare, la bătrânețe, tablourile și tapiseriile ei înlocuiesc expansiunile fizice și sociale. Transcrise, experiențele‑limită din Evadarea tăcută recompun un portret în care seninătatea senectuții dialoghează cu trauma uitată înlăuntrul ei. Lena Constante se redescoperă ca o ființă capabilă să vadă în întuneric mai bine decât în lumina zilei. Faptul că scrie puțin, chiar și după 1990, arată neîncrederea în ordinea socială din România. Contaminată de scepticism, ca toată generația ei, ea se hrănește cu prudență din normalitate.
Întotdeauna am fost convins că ex‑condamnații nu pot îmbrățișa libertatea altfel decât pe bucăți. Confesiunile Lenei Constante reprezintă una dintre cele mai puternice mărturii ale intimității alienante din secolul trecut. Neîncrezătoare în istoria care nu se angajează pe calea cea bună, investește în memoria personală mai mult decât în realitatea zilei. Pot fi credibile confesiunile transcrise la distanțe mari de timp? Fără să fie naivă la momentul arestării (împlinise 40 de ani, în 1950), ea profită de tinerețea fericită de până atunci. Avea o familie deschisă spre cultură și experiment, avea mulți prieteni, socializa cu fervoare, numai că, 12 ani mai târziu, tot ce însemnase pentru ea o memorie a normalității se prăbușise.
Lecția închisorii se transferă în una a Istoriei. Oricât de cinic sună astăzi, în culturile aflate sub comunism, închisoarea făcea Istoria, îi dă sens, chiar dacă unul absurd. Scepticismul Lenei Constante vine dintr‑un dialog multiplu: cu răul, cu tortura și cu degradarea. Se mulțumește cu puțin pentru că, așa cum ne lasă să pricepem Evadare tăcută, cartea e un manual al supraviețuirii prin asumarea disprețului de sine ca revelație spirituală. Cu alte cuvinte, la fel ca primii gânditori creștini, de la Plotin încoace, ea mută semnificația dinspre închisoare, ca spațiu închis, spre asceză, ca delimitare voluntară – un spațiu închis asumat. Ea învață unica filosofie a supraviețuirii: cum să‑ți disprețuiești trupul? Singurătatea ei traumatică cedează trupul și ia forma superioară a ascezei. De aici șansa miraculoasă a unei femei față cu trei mii de zile de singurătate.
Dincolo de aspectele politice, interpreții cărții, numeroși, au ignorat taman intriga principală: despărțirea de sine prin trup, conflict suprapus cu intriga cea mai intensă din Evadarea tăcută. Ea întrece interogatoriile, anchetele, oamenii diabolizați, tortura și neputințele de la marginea sinuciderii. Triumful interiorității ascetice face convingătoare Evadarea tăcută. În aproape nouă ani de singurătate a închisorii, prizoniera are șansa recunoașterii unei, i‑aș zice, fără să exagerez, terapeutici spirituale. Dacă până atunci scrisul și lectura nu merg mai departe de preocupări de divertisment, ele devin forme de supraviețuire. Scrie și citește în gând, memorează‑rememorează, rescrie. Pe un ecran al minții din care a șters realitatea toxică. Totul într‑un proces al memoriei ca unică formulă a supraviețuirii.
Operațiunea mintală ia locul inimii în tot timpul carceral. Câtă rigoare interioară! Autoarea crede că toate cuvintele cer timp, că e imposibil să spui totul dintr‑odată. E cu atât mai dificil să exprimi o spaimă a cuvintelor. Altfel spus, ea face din medicamentul mintal, din exercițiul acesta al supraviețuirii prin compunerea în memorie ceva mai mult și mai puternic: o estetică. O paradoxală poetică a carceralului ascetic. Pe calea ei simplă și traumatică, Lena Constante are revelația poeților tulburați de limbaj și revelațiile lui: „Mi‑ar trebui un cuvânt unic – spunea memorialista. Un cuvânt de sinteză. Un cuvânt – lovitură de ciomag. Un cuvânt lovitură de trăsnet. Un cuvânt însângerat. Urlat cu gâtul strâns de spaimă (…). Spaima care‑ți răsucește pieptul sus, la stânga, un loc, un punct, unde – de obicei – nu se află nimic. Inima. Un cuvânt din carne. Un cuvânt din sânge. Acest cuvânt nu există. Atâtea cuvinte și nimic nu e spus încă”. Ceea ce fascinează în Evadarea tăcută la nivelul limbajului este tocmai progresia visceralității în care se înscrie ființa mărturisitoare. Mărturia Lenei Constante are calitatea de‑a provoca abstractul poeziei. Desprinzând fragmentul citat, nimeni n‑ar spune că scriitoarea n‑ar fi comparabilă cu creațiile poeților din gruparea, să zicem, „Albatros”. Prin intuiția apocaliptică, prin decorul stărilor‑limită, sau prin intensificările infernului și bruiajele morții. Tocmai pentru că se petrec toate în viață. Moartea n‑are rostul salvării. Ea camuflează infernul din carceral.
Reținem apoi devalorizarea sentimentului din această estetică expresionistă cuprinsă în Evadarea tăcută. Criteriile anti‑sentimentale. Poezia expresionistă din Evadare tăcută aparține unei intimități revelate. Conviețuirea colectivă țintește dezumanizarea și absurdul. „Trebuie să‑i invidiem pe câini. Să‑i plângem pe oameni”, notează Lena Constante. Iar cuvintele pot fi oricând alături de versurile lui Ion Caraion, de pildă.
Renunțând la trup și învățând să‑l disprețuiască, Lena Constante redefinește viul golit de însemnătate. Ca principiu vinovat al existenței trupești, inima se reduce la un simplu artificiu. Pentru Geo Dumitrescu, de pildă, inima era doar o gămălie de chibrit (în Portret). Ceva ce se aprinde brusc și apoi dispare, lăsând în urmă nimicul sau ruina a ceva ce altădată era etern. Notează diarista: „Nimic nu se petrece în cap. Totul se petrece numai în această masă de carne, de obicei insensibilă, mută, inexistentă. Deodată în acest rău, în durere, în frică, îmi simt inima dușmană. Știam, doar teoretic, că este acolo. Acum o simt. Mă doare. Mă doare până la țipăt”.
Unul dintre câștigurile silențioase, dar fundamentale este conștiința tragică. Lena Constante nu trece propriu‑zis printr‑o autoscopie, nici o autoexorcizare, nici prin tenebre. Mai întâi fără să știe, apoi sistematic, transformate în poetică a carceralului, cum spuneam, ce face ea este să amplifice artistic experiențele. Sesizăm pretutindeni în Evadarea tăcută cât de vii sunt conservate scenele, chipurile, fenomenele din experiența carcerală. Oricât de hidoase, imaginile rămân pe retina scriitoarei, ca și cum participă, în direct, la toate. Semn că autoarea repetase mintal, ani în șir, fiecare scenă. De aceea, Evadarea tăcută trebuie citită și ca un extraordinar document al autenticității. Nu e de mirare că lipsesc senzaționalul și anecdoticul gratuit. Persistă o curiozitate la nivelul dirijării limbajului recuperator: niciun moment lipsă, niciun salt temporal nu par să conteze. Dovadă că memoria ei esențializase deja totul. Evadarea tăcută este o istorie despre triumful asupra purgatoriului. Supraviețuirea acestui spațiu nu înseamnă o nouă viață, cât purificarea celei existente, fără regretul de‑a fi suferit pentru a ajunge la revelație.
Schimbarea fundamentală de paradigmă interioară în Evadarea tăcută se petrece când scriitoarea înlocuiește inima cu cuvântul. Iar cuvântul este organul vital în lumea… tăcerii. Așadar, Lena Constante dezbate în singurătatea închisorii o problemă de limbaj cuprinzătoare îndeajuns să conțină deopotrivă organele vitale și timpul. Individul se reduce la idee în situații tragice. Lena Constante nu face excepție: esențializează totul în cuvânt. Evadarea tăcută este și un poem tragic despre cădere și restrângere, despre recluziune și degradare. Senzația împuținării ființei, că totul scade înlăuntrul ei, de la sentimentul vieții fragile la moarte, până la dezumanizarea ireversibilă, senzația este contrariată de un singur fenomen opus. Care devine unica realitate – spiritualitatea. Din ea se hrănesc cuvântul și memoria. Agnostica de altădată învață, fără maestru, că rugăciunea substituie întreaga existență; ea schimbă viața și face moartea suportabilă. Le dă sens: „Știu că în celulele noastre mizerabile sute de femei înfometate, hăituite, despărțite de familiile lor, de copiii lor îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru a fi salvat o paznică de închisoare. Pe una din acele femei care aplicau cu rigoare regulamentul sadic, numai pentru că ea, între toate, a îndrăznit, din când în când, să zâmbească… Simt fizic cum prin ziduri străbate fervoarea rugăciunii și pune stăpânire și pe mine, negând răul și preamărind binele și speranța”.
Scenele în care deținutele se roagă, în același timp, pentru una dintre supraveghetoarele lor, și rememorarea procesului lui Lucrețiu Pătrășcanu sunt cele mai izbutite fragmente din carte. Desăvârșită prin suferința revelată, prima insistă pe o tensiune a interiorității comune, cealaltă, pe simulacrul istoriei, pe mistificarea orbitoare, ce nu poate fi notată decât prin sarcasm și ironie. Din ambele se înalță aura unei credințe nestrămutate în spiritul care nu poate fi distrus. Ideea majoră din Evadarea tăcută rămâne indestructibilitatea ființei umane.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheț
