Contemporanul » Eseu - Publicistică » Armonia, faţă nevăzută

Armonia, faţă nevăzută

Încercat de un amestec de dragoste şi spaimă mistică, poetul devine atent la murmurul iscat în subteranele fiinţei – interiorul fiinţei, spune Kierkegaard – iubeşte şi se lasă iubit, alegând din subtilitate, politeţe a inimii şi din egoism, în acelaşi timp, să dăruiască din tot ce s‑a aşezat de la naştere în foru‑i lăuntric, tratat cu respect şi luare‑aminte

Fiu de dulgher, trecut prin şcolile meseriilor de zeţar, tipograf, corector, jurnalist, editorialist ş.a., Walt Withman pare că închide totul între copertele cărţii la care a lucrat pe parcursul întregii existenţe: viaţa, moartea, iubirea, geniul de a fi, extazul, fericirea, căderea, fiinţa, speranţa, rătăcirea, credinţa, democraţia. Efortul de a fi la nivelul eului superior, de a‑i descrie vârfurile, angoasele sau disperările, ades jubilatorii, e descris cu precizia seismografului atent la orice mişcare iscată în subteranele duhului, pierdut şi regăsit cu încrederea şi speranţa că oricât de târziu – mai exact, când târziul îşi consumă speranţele şi căderile, ezitările şi sincopele şi iubirile – lucrurile se vor repune pe făgaşul visat. Dacă Oscar Wilde îşi propune să se adune şi să găsească forţa de a‑şi folosi la maximum inteligenţa emoţională tratând‑o ca pe un instrument, pentru Walt Withman detaşarea – mai exact, distanţa dintre ceea ce este el însuşi şi inteligenţa emoţională – stă printre legile firii. În pofida acestei realităţi – fără dubii, superioare –, poemele sale sunt departe de a suferi de sterilitate sentimentală, răceala şi luciditatea acestui mare poet având o anume căldură şi o – de departe – recognoscibilă intensitate, care se revarsă cu asupra de măsură în obsesia de a zugrăvi o lume nouă, ale cărei semne se citesc pretutindeni prin ochii inimii. Probabil că, simţind acea căldură withmaniană proverbială, Thomas Mann se referă la o „umanitate nouă şi profundă” şi găseşte în ceea ce numea Walt Whitman democraţie – afirmă scriitorul german – ceea ce numim noi umanitate. E un adevăr desprins atât din cartea vieţii withmaniene, cât şi din privirile tânărului poet neîncadrabil în curente sau mode literare, înfăţişat în nu puţine fotografii încrezător, concentrat asupra vieţii lăuntrice, stigmatizate de un echilibru la suprafaţă imposibil de clătinat. Într‑o serie de instantanee vedem un tânăr subţire şi frumos ca un zeu, ce‑şi veghează tinereţea, un pic surprins de felul în care aceasta se perindă din tiparul unei vârste în altul, asistând cu luare‑aminte frumuseţea sufletului şi având grijă să o exprime, investind‑o astfel în ceilalţi. Buzele senzuale, subţiri, dezvelindu‑i dantura perfectă, vor fi ulterior, în imaginile de la apusul existenţei, la fel de strânse, iar barba grizonată, pe măsura trecerii timpului, va căpăta luciul argintului, crescând şi punând în valoare aceleaşi priviri de o candoare vie, inventivă, caldă, fixate asupra melancolicului for lăuntric şi a trezoreriei oferite fără rest, departe de îndoială şi zădărnicie. Devenit spaimă a guvernului considerat model de democraţie, care – de bună seamă, în semn de preţuire – îi taie pensia cuvenită în baza legii, acest artist cioplit din stânca de marmoră din care sunt făcuţi oamenii rari îşi păstrează intacte demnitatea şi onoarea.

Spre iarna existenţei sale, poetul va întârzia îndelung pe colinele natale, îmbrăţişând fantomele vii ale trecutului, laolaltă cu luminile şi umbrele‑i copleşitor de prezente, ce răzbat discret în ţesătura versurilor, revăzute la nesfârşit, acelaşi volum, după cum se ştie, fiind completat, rescris şi cizelat în lumina adevărurilor fondatoare şi a setei de perfecţiune. Unghiul din care s‑a apropiat de poezie acest artist atipic, e ştiut, dă de lucru criticilor, istoricilor şi teoreticienilor şi în ziua de azi. Cu toate că avea ştiinţa versificării şi o cultură poetică rară, asimilată de un creier de prima mână, acest spirit de o radicalitate unică, recognoscibilă de la planete distanţă, fără a sta câtuşi de puţin pe gânduri, livrează tehnica versificaţiei şi arta de a fi gâfâitului eului său marcat de contradicţii. Se simte o voce de o forţă copleşitoare, dezvăluită, pagină de pagină, pe tot parcursul aventurii spirituale cuprinse între copertele volumului scris răstimp de câteva decenii: Fire de iarbă. Calităţile ce sar în ochi la lectura şi, mai cu seamă, recitirea acestei cărţi a cărţilor, sunt simplitatea – considerată de marele poet artă a artelor – autenticitatea, forţa de a elibera poemul de zorzoane de orice tip, lăsând versul‑sufletul să respire în legea lui, forţa de a se înfăţişa aşa cum este, cu toate speranţele, credinţele, calităţile şi văile destinale, confuziile, anxietăţile şi melancoliile, bucuriile şi exploziile energetice. Ca şi pentru Cezar Ivănescu, pentru Walt Withman ars poetica e un prilej de a radiografia şi de a descrie experienţe dincolo de limită, pe al cărei pământ necunoscut dorinţa de a cunoaşte îşi atenuează asprimile şi, totodată, entuziasmele. Eroul liric recunoaşte că, oricât de puternică, raţiunea e o poartă, o uşă, după care urmează un alt tip de cunoaştere, la care au acces aleşii. Poezia ca instrument de sondare a adâncurilor fiinţei, care de la o limită încolo se revarsă identificându‑se, leibnizian vorbind, cu adâncurile supramonadei. Oare cât anume din ceea ce se intuieşte acolo, jos, în realitatea substanţială a fiinţei, poate fi exprimat într‑un limbaj inteligibil, care, şi el – ca şi raţiunea, ca şi cunoaşterea – are limite evidente, diagnosticate nu o dată cu o luciditate exactă, ca tăietura făcută cu laserul de o mână expertă?

Acest fiu rătăcitor, descins din Paumanok şi coastele pădurilor Dakotei, priveşte lumea, oamenii, stâncile, marea, oceanul, gâzele şi firele de iarbă, cu ochi de veşnic îndrăgostit, care îşi revarsă umanitatea şi acea căldură proverbială invocată deja – deci, lumina – peste toate, ştiind că ceea ce proiectezi în afară revine la tine cu o forţă înmiită, urmând legea bumerangului sau, altminteri spus, legea atracţiei – Legea Iubirii. Principiul pascalian al vaselor comunicante pare că şi‑a eliberat una dintre rădăcini în sufletul acestui poet aflat în căutarea naturii, cu care se identifică „îndrăgostit de pământ, de stânci, de florile celei de‑a/ Cincea‑Luni, de ploi şi zăpezi, cunoscând constelaţiile/ şi minunându‑mă”. Ca şi când ai înainta printr‑un univers vrăjit, condus de un sacerdot pregătit să te instruiască în ştiinţele spiritului şi în ştiinţele sufletului: „Eu, cel care deprins‑am glasul mierlei şi zborul şoimului,/ Şi‑n zori de ziuă ascultam şuierul nemaiauzit al/ sturzului sihastru în cedrii mlaştinilor,/ De unul singur cântând în Apus,/ Sun toate trâmbiţele Lumii Noi”.

Cântând lumea nouă, umanizată până în adâncimile cele mai secrete, acest preot al iraţionalului îi invocă pe înaintaşii de la care a învăţat meserie şi îi invită ceremonios să înveţe şi ei din poemele lui – dovezi ale iubirii, ale armoniei, unirii şi solidarităţii –, în timp ce vocile ego‑ului se atenuează şi se topesc în apele nevăzute ale iubirii: „Vremile vechi le‑am cercetat,/ Îndelung am stat la picioarele marilor maeştri învăţând;/ O, cum aş vrea acuma, de‑aş fi vrednic, ca vechii meşteri/ să se poată‑ntoarce, să mai înveţe şi ei de la mine”. Acel „de‑aş fi vrednic” aduce lucrurile sub auspicii elocvente. Aflându‑se în posesia unui abscons testament mistic, poetul parcă ar avea o busolă lăuntrică magică, sensibilă, mai cu seamă, la adevărurile şi lucrurile care alcătuiesc acel tărâm departe de a fi învins de tot ce‑i trecător. E un tărâm care ne transcende, păstrând viul lăuntric pregătit să poarte dialogul cu Zeul care locuieşte sporadic şi se recunoaşte în unii dintre cei cărora le dă puterea de a cânta, iar odată cu acest dar al darurilor, le oferă forţa de a ierta şi de a se ierta, de a iubi – iubindu‑se pe ei înşişi, în primul rând – şi de a se lăsa iubiţi, de a spera şi de a fi, de a se ridica şi de a exprima lecţiile din care învaţă alţii, mai puţin înzestraţi, spune Goethe în convorbirile sale cu Johann Peter Eckermann. Încercat de un amestec de dragoste şi spaimă mistică, poetul devine atent la murmurul iscat în subteranele fiinţei – interiorul fiinţei, spune Kierkegaard – iubeşte şi se lasă iubit, alegând din subtilitate, politeţe a inimii şi din egoism, în acelaşi timp, să dăruiască din tot ce s‑a aşezat de la naştere în foru‑i lăuntric, tratat cu respect şi luare‑aminte.

Artistul declară că e departe de a se afla în căutarea norocului, căci el rămâne a fi pentru el însuşi un uriaş noroc. A te regăsi, inclusiv la răscrucile destinale, pe tine însuţi ca şansă pentru tine şi, totodată, pentru întreg universul, ca uşă deschisă spre necunoscutul fascinant şi ostil, în egală măsură, şi, totuşi, primitor, ca o promisiune de a fi definitiv în inima inimii, exprimând‑o şi, în acelaşi timp, exprimându‑te. De la Eminescu încoace, de la tiparul ontic pus în valoare de acest poet unic – tipar numit Archeus – în fiecare dintre noi se‑ncearcă universul. Datoria morală e să înaintezi aşteptând ca miracolul de a fi să se exprime prin tine în bucurie şi melancolică vale, în împlinire şi tristeţe, în armonia ce ne însoţeşte prin acest periplu fascinant, prin această călătorie unică, fabuloasă, care este Viaţa. Viaţa vie, activă – un dar unic, de care învăţăm să ne bucurăm, împreună cu acest aed de pe malul oceanului, prins de un vârtej superior, din al cărui miez învins totul e văzut prin aura unui cântec, există un semn de egalitate între trup, suflet, duh, inimă, suflet, cer, pământ, iubire, aripă, zbor. Semnele adâncurilor lăuntrice devin transparente şi se livrează în raza esenţelor, nu rareori, contradictorii. „Mă contrazic oare? – se întreabă excedat poetul şi de îndată răspunde fără o câtime de ezitare: – Ei bine, da! mă contrazic pentru că sunt uriaş şi în mine trăiesc multe adâncuri”! Iată un fragment de fiinţă exprimat de majoritatea marilor poeţi ai lumii – eterni ucenici la sorbonele mirării – din alt unghi. Ei, eternii învăţăcei, se află în posesia artei revenirii la ei înşişi.

Arta regăsirii de sine e familiară atât poetului naţional al americanilor, cât şi poetului naţional al descendenţilor din coasta spirituală a dacilor: „Tu aşează‑te deoparte,/ Regăsindu‑te pe tine/ Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine”. Kierkegaard vorbeşte, în această ordine de idei, despre regăsirea spiritului. Fascinat de adâncurile lăuntrice şi urmărind, „privitor ca la teatru”, cu răceală şi luciditate, spectacolul lumii, Mihai Eminescu petrece pe marginea realităţii departe, adânc, în el însuşi, în acel labirint dezvelit discret, aproape în treacăt, ca şi când nici una dintre micimile lumii acesteia n‑ar atinge ochiu‑i demiurgic, din frunte: „Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te‑nchipui:/ Joace unul şi pe patru,/ Totuşi tu ghici‑vei chipu‑i,/ Şi de plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi‑nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine” (Glossă).

Departe, departe, departe de metamorfozele cotidianităţii şi de un unghi strictamente maniheistic, privitori ca la teatru, simţim că se întâmplă ceva neobişnuit. E un aflux uriaş de energie. E o lumină inexplicabilă, hrănindu‑se din ea însăşi parcă şi eliberându‑şi rădăcinile peste tot, reiteram ca şi când am fi fost sub imperiul magiei atunci când urmăream vrăjiţi – la Mamaia, de pildă – opt lebede care se plimbau agale pe plajă – şi se simţeau în apele lor fantasticele şi graţioasele zburătoare, deci acasă – printre oamenii uriaşi, copilăroşi, amuzaţi, deveniţi subit blânzi, aşa cum erau studiaţi de păsările de un alb imaculat cu o mină de expert venit din altă lume. E o lumină crescând în intensitate pretutindeni, murmuram nebuneşte de fericiţi şi pe malul lacului Techirghiol, când ne uitam, disputaţi de fascinaţie şi curiozitate, la albatroşii enormi lunecând pe apele sărate ale lacului, printre înotători mânaţi în larg de amuzament şi de încă ceva. Ca şi cum ar fi imaginat competiţii sacre, al căror sens rămâne aşezat sub sigiliul tainei, înotătorii, brusc, copilăriţi, cedau la un moment dat ispitei de a urma păsările şi mai în largul apelor, răsfăţate din belşug, în schimb, de zburătoarele cu aripile uriaşe ce spintecau, în continuare, valurile. Imaginile acestea incredibile întârzie pe retina ochilor sufletului, iscând un surâs înrudit cu cel iscat atunci, pe malul celor două ape, când oamenii se înseninau şi, surâzând, îşi încetineau mişcările la vederea lebedelor şi, respectiv, a uriaşilor albatroşi. Curiozitatea ivită de ambele părţi se topea în seninătate, o voioşie copilărească şi credinţa vie că se poate convieţui – fie că suntem oameni, fie lebede, fie albatroşi, fie poeţi‑albatroşi cu aripi baudelairiene – în proximitatea caldă, pecete a armoniei – faţă nevăzută a îngerilor, care, da, şi ei locuiesc în miezul convingerii ferme că totul se naşte, sporeşte şi devine în raza iubirii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now