Contemporanul » Eseu - Publicistică » Andrei Marga: Jocurile de vorbire. Habermas şi Wittgenstein

Andrei Marga: Jocurile de vorbire. Habermas şi Wittgenstein

Habermas a reformulat ideea „jocurilor de vorbire” prin permanente delimitări critic-⁠valorificatoare faţă de orientările dominante din filosofia actuală a limbii

Cel mai profilat filosof de pe scena de astăzi, Jürgen Habermas, a argumentat teza că o comunicare lipsită de blocaje ancorate în structura comunicării, ca urmare a asimetricei împărţiri a şanselor sociale la exercitarea de roluri în vorbire, permite luarea sub control a sensului evoluţiilor societăţii. Soluţia comunicativă el a fundamentat-⁠o mai întâi în sfera unei teorii generale a societăţii. Aceasta atribuie comunicării în viaţa socială un rol structurant. Comunicarea specific umană, care este cea verbalizată sau, pe scurt, „limba”, are în societate rolul unui „transformator”. Ea mijloceşte toate procesele vieţii sociale şi reorganizează comportamentul individual sub imperativele vieţii sociale, ce iau, în interacţiunile sociale, forma normelor.

Dat fiind rolul structurant al „limbii”, Habermas a cercetat-⁠o distinct. Atât din punctul de vedere al constituirii ca mediu al vieţii sociale, cât şi din cel al funcţionării în sistemul social.

Filosoful din Starnberg a urmărit, mai întîi, să stabilească diferenţa specifică a limbii în raport cu alte medii (munca, înainte de toate) şi, apoi, să identifice conexiunile limbii cu celelalte medii (munca şi reflexivitatea, mai ales). Primul aspect a beneficiat în scrierile sale de început de o tratare mai amplă; al doilea a fost tratat elocvent, în cadrul „teoriei acţiunii comunicative”. (Jurgen Habermas, Theorie der kommunikativen Handlung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984) Această teorie a legat două abordări care au rămas paralele – abordarea comunicării şi abordarea structurii funcţiilor şi rolurilor sociale, într-⁠o abordare unitară, ce are statutul unei teorii generale a comunicării şi schimbă profund abordarea comunicării.

Spre deosebire de teoria comunicării dominantă, inspirată de semiotică sau, ceva mai recent, de cibernetică, care interpretează comunicarea după modelul „transmiterii de ştiri”, teoria comunicării a lui Habermas face un epocal pas înainte: ea include în tratare nu numai componentele tehnice şi psihologice ale comunicării, ci şi componentele sociale, instituţionale. Habermas a observat că în orice comunicare se pun nu doar probleme tehnice, ţinând de transmiterea rapidă şi nedeformată a informaţiei, ci şi probleme social-⁠umane şi morale – cum sunt „recunoaşterea” reciprocă a vorbitorilor, sau recunoaşterea de către ei a normei interacţiunii lor. El a tematizat legătura dintre conţinutul cognitiv şi sensul informaţiei, dependenţa semnificaţiilor expresiilor de componente extracognitive, supradeterminarea social-⁠instituţională a comunicării.

Pe traseul elaborării noii concepţii asupra comunicării, care este concentrată în celebra „pragmatică universală” (pentru care oraşul Kyoto a decernat premiul său de înalt prestigiu la categoria ştiinţe!), Habermas a întâlnit (nici nu se putea altfel!), concepţia deja răspândită a lui Ludwig Wittgenstein. Aceasta alimentează şi astăzi înţelegerea comunicării la cei care ajung la o concepţie elaborată. Raportarea lui Habermas la Wittgenstein rămâne, de aceea, o cale pentru a specifica teoria sa a comunicării.

Concepţia lui Wittgenstein, care a luat forma finală în cartea Philosophische Untersuchungen (1953), a însemnat depăşirea viziunii pozitivist-⁠scientiste din prima scriere fundamentală a filosofului, Tractatus logico-⁠philosophicus (1921), în puncte importante. Acestea au însemnat tot atâtea deschideri către problemele filosofiei şi ştiinţelor sociale ulterioare. Limba rămâne şi aici principalul domeniu de meditaţie. În Philosophische Untersuchungen, interesul filosofului se deplasează, însă, de la problema conţinutului descriptiv al expresiilor la problema raporturilor gramaticale în care intră expresiile. Nu postularea unui limbaj ideal, ci explicarea funcţionării limbajului curent este preocuparea lui Wittgenstein. El consideră limba drept mediu în care se articulează „formele de viaţă (Lebensformen)” ale oamenilor; folosirea limbii o asimilează cu un „joc de vorbire (Sprachspiel)” ce se desfăşoară potrivit unor reguli. Aceste reguli sunt situate pe un plan mai profund decât cel al regulilor gramaticale, căci ele sunt reguli ale intersubiectivităţii celor ce folosesc limbajul respectiv. Cum a remarcat un bun cunoscător, înainte de covârşitoarea majoritate a filosofilor contemporani, Habermas a sesizat că Wittgenstein duce „analiza condiţiilor înţelegerii limbii mai departe, spre concepţia unei etici comunicative, care implică o viziune asupra formelor vieţii, în ale cărei cadre diferenţele dintre formele de viaţă sunt realmente inteligibile şi acceptabile numai pe baza egalităţii reciproc recunoscute” .

Este de observat, fie şi în treacăt, că ideile de filosofie socială ale lui Wittgenstein nu au rămas fără ecou în ştiinţele sociale din ultimele decenii. O privire asupra acestora duce la observaţia că sunt mai multe direcţii în care scrierile târzii ale lui Wittgenstein au fost valorificate (Rolf Wieggershaus, Jürgen Habermas, Rowohlt, Hamburg, 2004). Este vorba de: direcţia întemeierii unei sociologii comprehensiviste pe baze lingvistice, preocupată de identificarea sensului acţiunilor, reprezentată de Peter Winch prin scrierea sa principală The Idea of a Social Science (1958); direcţia întemeierii unei sociologii a structurilor vieţii cotidiene prin studiul limbajului curent, reprezentată de Aaron Cicourel prin câteva scrieri aflate în atenţia sociologilor în ultimele decenii, cum sunt Method and Measurement in Sociology (1964) şi Cognitive Sociology (1973); în sfârşit, direcţia fundamentării unei ştiinţe sociale critice, reprezentată de Habermas.

Habermas a fost foarte sensibil la rezultatele noii abordări a problemelor limbii din Philosophische Untersuchungen. Deja la începutul unei tendinţe ce continuă şi astăzi, de multiplicare a referinţelor la opera târzie a lui Wittgenstein, el a publicat un semnificativ articol intitulat Wittgensteins Rückkehr (1965), în care a elogiat „cotitura lingvistică” în filosofie propusă de filosof. Habermas sublinia atunci pericolul ca „revenirea” în Germania a operei lui Wittgenstein să facă din filosof un gânditor mai „conservator” decât este, fără îndoială, în realitate, dar evoca meritul autorului Philosophische Untersuchungen de a fi sesizat că gramatica limbajelor reprezintă implicit o anumită etică. „El descoperă în logica jocurilor de vorbire nucleul dogmatic al formelor vieţii sociale. Abia o dată cu ele se constituie platforma intersubiectivităţii, pe care faptele pot să urce în limbă”. (Jürgen Habermas, Philosophisch-⁠politische Profile, Suhrkamp. Frankfurt am Main, 1971, p.145)

La rândul său, Habermas a argumentat cuprinzător în favoarea unei „cotituri lingvistice” în filosofie. O serie de probleme fundamentale, cum sunt cele ale acţiunii, teoriei ştiinţei, metodologiei ştiinţelor sociale, s-⁠ar dezlega mai bine dacă se consideră „acţiunea comunicativă” ca una din acţiunile de bază în reproducerea socio-⁠umană a vieţii. În Philosophische Untersuchungen, Habermas a găsit o încercare instructivă, epocală, chiar dacă nu lipsită de limite, de a conceptualiza această dimensiune a vieţii sociale. Aici „relaţia dintre logica limbajului şi realitate devine practică. Lumea determinată gramatical este acum orizontul în care e interpretată realitatea. A interpreta diferit realitatea nu înseamnă a da faptelor descriptibile diferite semnificaţii selective în interiorul aceluiaşi sistem de referinţă, ci mai curând a proiecta diferite sisteme de referinţă. Acestea nu se mai determină după un criteriu teoretic al corespondenţei dintre semne şi stările de lucruri. Fiecare sistem de referinţă stabileşte mai curând atitudini practice care prejudiciază o anumită relaţie a semnelor faţă de stările de lucruri: sunt ;atâtea tipuri de «stări de lucruri» câte gramatici există” (Jürgen Habermas, Zur Logik der Sozialwissenschaften, Suhrkamp. Frankfurt am Main, 1967, p.230-⁠231). Dar, Wittgenstein a tematizat relaţia dintre logica limbajului şi interacţiunile practice numai în scopul ameliorării „terapeuticii” sale: el credea că un vorbitor poate dizolva falsele sale interogaţii printr-⁠o privire mai profundă în procesul interactiv implicat de limbajul său. De aceea, şi în conceptualizarea dimensiunii comunicative a vieţii sociale, autorul cărţii Philosophische Untersuchungen rămâne „pozitivist destul”. „Pozitivist destul totdeauna, Wittgenstein nu păşeşte în dimensiunea istoriei în care se constituie acea corelaţie [dintre formele de viaţă şi jocurile de vorbire, n.n.]” (Philosophisch-⁠politische Profile, p.145), ci rămâne la date empirice.

Habermas consideră că o adecvată „bază normativă” a teoriei critice a societăţii nu mai poate fi asigurată decât în cadrul unei teorii a comunicării ce explicitează etica implicată în exerciţiul limbii. El a depăşit astfel nivelul atins cu Horkheimer, Adorno, Benjamin şi Marcuse în linia teoriei critice, cu o paradigmă nouă, cea a comunicării. Nici fenomenologia lui Hegel, nici teoria înstrăinării a lui Marx, nici viziunea restructurării valorilor a lui Nietzsche, nici restabilirea conştiinţei sensului de către Husserl, nici cura psihanalitică a lui Freud, nu mai sunt decisive. Cercetările din scrierile târzii ale lui Wittgenstein în direcţia identificării regulilor implicite ale „jocurilor de vorbire” Habermas le-⁠a considerat instructive şi le-⁠a valorificat ca nimeni altul înainte. Să observăm desfăşurarea acestei argumentaţii din opera sa.

În studiul Sprachspiel, Intention und Bedeutung. Zu Motiven bei Sellars und Wittgenstein (1971), Habermas îşi propune mai întâi să arate în ce sens este fructuoasă ideea „jocurilor de vorbire” pentru o teorie a comunicării prin limbaje. Aceasta atrage mai întâi atenţia asupra „regulilor de joc” din comunicarea verbalizată şi asupra „competenţei” celor ce stăpânesc astfel de reguli; apoi, ea îndreaptă atenţia asupra „consensului” tacit ce trebuie să existe între vorbitorii care stăpânesc regulile în privinţa acestora, pentru ca „jocul” să poată avea loc, şi cu aceasta, asupra unei dimensiuni „interactive” presupusă în orice act de comunicare; în sfârşit, ea atrage atenţia asupra statutului „regulilor” oricărui „joc de vorbire”, ce nu poate fi echivalat cu statutul jocurilor în general. Căci un „joc de vorbire” nu este integral asimilabil cu un „joc strategic”, asemenea celorlalte jocuri, de pildă cu jocurile sportive.

Wittgenstein nu a desfăşurat însă suficient premisele sale fecunde: el a analizat „jocurile de vorbire” doar în intenţia de a oferi o „terapeutică” folosibilă pentru a dizolva falsele interogaţii ale unui vorbitor ce foloseşte un limbaj. De aceea, el a putut, fără riscuri imediate, să întărească analogia dintre „jocurile de vorbire” şi „jocurile strategice”, până la asimilare, şi să nu fie deranjat de opţiunile convenţionaliste în privinţa „jocurilor de vorbire”. Ca urmare, el a promovat ideea „jocurilor de vorbire”, dar nu a mai dezvoltat o „teorie a jocurilor de vorbire”. „Modelul jocului îndreaptă privirea analiticianului asupra interacţiunilor mijlocite simbolic ce sunt activate. Wittgenstein lasă la o parte dimensiunea propriu-⁠zis lingvistică a regulilor după care sunt generate înlănţuiri de cuvinte, în favoarea dimensiunii pragmatice a regulilor după care sunt produse comunicări între vorbitori. «Gramatica» unui joc de vorbire nu poate fi, prin urmare, preschimbată cu gramatica unei limbi. Ea cuprinde reguli după care pot fi produse situaţiile înţelegerii posibile: structura unui joc de vorbire stabileşte cum pot eu să aplic propoziţii în exprimări capabile de consens. Dacă Wittgenstein ar fi dezvoltat o teorie a jocurilor de vorbire, ea ar fi trebuit să ia forma unei pragmatici universale. Acest program teoretic nu a fost, desigur, luat în considerare de Wittgenstein; el nu a considerat niciodată cercetarea gramaticală a jocurilor de vorbire ca întreprindere teoretică, ci numai ca un procedeu ad hoc, care se serveşte de împărtăşiri indirecte, adică de descrieri teoretic neadmise, pentru a face conştienţi vorbitorii asupra funcţionării jocurilor lor de vorbire în intenţie terapeutică” (Rolf Wieggershaus, Hrsg., Sprachanalyse und Soziologie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1975, p. 327). Programul poate fi acum dezvoltat în forma unei „pragmatici universale”, care să fie totodată „baza normativă” a unei „teorii critice” a societăţii. Acest program presupune de la început depăşirea punctului de vedere al lui Wittgenstein asupra „jocurilor de vorbire” în două direcţii: a) includerea vorbitorilor în însăşi structura „jocului de vorbire”, căci „gramatica jocurilor de vorbire se schimbă în cursul tradiţiei culturale, vorbitorii se formează în cursul socializării lor, şi ambele procese se desfăşoară în mediul limbii însăşi” (p. 327); b) includerea „constrângerii externe” în explicarea genezei regulilor „jocurilor de vorbire”. Aceste reguli sunt „într-⁠un alt sens «constitutive» decât regulile jocurilor în general: ele constituie posibilitatea experienţei. De aceea, deşi preced această experienţă posibilă, regulile sunt independente de limitările ce ţin atât de invariantele înzestrării organismului nostru, cât şi de constantele naturii înconjurătoare”.

Habermas a reformulat ideea „jocurilor de vorbire” prin permanente delimitări critic-valorificatoare faţă de orientările dominante din filosofia actuală a limbii. „Transcendentalismului lingvistic”, ce încearcă să identifice o „limbă în general”, ce ar fi condiţia constituirii experienţei pe un plan mai profund decât cel al unităţii originar sintetice a apercepţiei, îi opune considerentul că alături de „folosirea cognitivă” a limbii sunt şi alte folosiri, cu structuri diferite, încât ideea unei „limbi în general” reprezintă o extrapolare a primei folosiri pe seama altor folosiri. „Empirismului lingvistic”, ce analizează simbolurile limbii raportându-⁠le la evenimente observabile, pentru a le stabili semnificaţiile, Habermas îi opune obiecţia că ignorează dependenţa sistematică a expresiilor limbii şi „structura intenţională” a acesteia. În sfârşit, „constructivismului lingvistic”, ce operează cu ideea unor limbaje ideale, spre a evita capcanele logice ale limbajului natural, îi opune observaţia că limbajul natural este metalimbajul inevitabil la capătul construirii unui şir de limbaje ideale. În urma acestor delimitări, Habermas a elaborat o concepţie nouă şi originală asupra „jocurilor de vorbire” şi asupra funcţionării limbii. Ea este parte a celei mai cuprinzătoare teorii a comunicării elaborată până în zilele noastre.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now