Contemporanul » Eseu - Publicistică » Andrei Marga: Identitatea naţională prin prisma modernităţii

Andrei Marga: Identitatea naţională prin prisma modernităţii

Identitatea naţională nu pluteşte undeva deasupra realităţilor date în experienţele noastre ca oameni. Mijlocul cel mai la îndemână pentru a o stabili pe bază factuală rămâne istoria

Identităţile intră din nou în discuţie. În cazul oamenilor, problema identităţii se pune începând cu individualii care îşi reproduc viaţa în condiţiile cunoscute. Kierkegaard a formulat argumentul filosofic demn de atenţie după care omul este „prins” în individualitatea sa, din care nu poate evada fără a se trăda pe sine, şi a făcut din asumarea culturală a identităţii cheia înţelegerii vieţii umane. Este identitate acolo unde este delimitare, diferenţă, diversitate. Societatea este convieţuire, dar constă, de fapt, din vieţuirea unor individualităţi, fiecare fiind ireductibilă.

Dar nu numai individualităţile au identitate, ci şi comunităţile de viaţă. Identitatea urcă, aşadar, la grupuri de diferite dimensiuni. Ea urcă la grupurile mari, la naţiuni, cel puţin în epoca modernă, la culturi întregi şi până la urmă la umanitate. Herder a fost cel care a atras atenţia asupra specificului cultural al naţiunilor şi a făcut din acesta piatra unghiulară a interpretării istoriei.

Putem sugera ce pondere are tematizarea identităţii naţionale sub aspect practic. Nu demult, un istoric (Peter Furtado, ed., Histories of Nations. How their Identities were forged, Thames & Hudson, London 2017) amintea extraordinara impresie creată pe glob, în rândurile a două miliarde de telespectatori, de inaugurarea jocurilor olimpice de la Beijing, în 2008. Atunci s-⁠au proiectat aspecte ale istoriei culturale a Chinei – inclusiv invenţia hârtiei de scris, a compasului, a prafului de puşcă, a tipăririi, la care s-⁠au adăugat părţi ale istoriei chineze, precum „armata teracotei”, Marele Zid şi călătoriile lui Zheng He. A fost clar pentru cei mai mulţi oameni că identitatea naţională contează în lumea în care trăim.

Asertarea identităţii poate urma o interogaţie naturală, pe care şi-⁠o formulează, de pildă, turistul interesat să cunoască nu generalităţi ale vieţii oamenilor, ci particularităţi ale comunităţilor pe care le vizitează. Dar ea poate lua şi forme umflate de intenţii exterioare, ca cea din propaganda de încurajare sau de impresionare, sau măcar aflată în controversa ideologică. Identitatea este invocată pentru a critica anumite grupuri („francezii sunt afemeiaţi” sau „germanii sunt rigizi”) sau pentru a face din ea obiect de mândrie („germanii sunt creativi” sau „românii se descurcă”). Se poate constata, însă, că nu orice invocare a identităţii, nici chiar a celei naţionale, este ideologică. Să spui, de pildă, că pe francezi îi caracterizează reactivitatea la autoritarism, simţul egalităţii, mândria naţională, nu înseamnă decât o constatare.

Identitatea naţională nu pluteşte undeva deasupra realităţilor date în experienţele noastre ca oameni. Mijlocul cel mai la îndemână pentru a o stabili pe bază factuală rămâne istoria. Aceasta atestă, sau nu, că prin însăşi faptele lor, nu doar prin aspiraţii, naţiunile au anumite însuşiri şi nu altele. Istoria nu este unicul mijloc, antropologia culturală, filosofia culturilor şi alte discipline concurând astăzi pentru a prelua în concepte identităţile naţiunilor.

Dezbaterea istoriografică din anii recenţi a readus în discuţie, la noi, identitatea românească. Iar analiza instrumentării naţionalismului în faza finală a socialismului răsăritean a făcut temă din abordările identităţii româneşti. Şi dezbaterea aceea şi analiza amintită au angajat o anumită concepere a identităţii naţionale. Lectura ambelor este astăzi utilă, căci arată cât de mare este nevoia unei soluţii din capul locului mai profunde. Aceasta pentru că, spus direct, dezbaterea istoriografică din ultimele două decenii şi-⁠a asumat identitatea naţională într-⁠o manieră care nu face faţă modernităţii şi care a împins-⁠o iarăşi în trecut. Cauza este, în continuare, simplă: istoricii actuali care discută identitatea naţională nu stau în arhive şi nu oferă reconstituiri demne de încredere sub aspectul documentării şi articulării. Ca urmare a acestei situaţii, tema a fost banalizată şi trecută în ideologii, cu doi poli deopotrivă de intenabili.

Naţionaliştii o văd pretutindeni de-⁠a lungul istoriei, în vreme ce istoricii scrupuloşi cu profesia lor o plasează în modernitate. Două observaţii sunt însă la îndemână. Prima este că nu putem decide dacă este vorba de un mit sau nu doar din analiza unor scrieri şi uneori a unor opinii. Reconstituirea istorică ar trebui să intre mai adânc şi mai în detalii. Istoricii care se pronunţă nu cunosc destul abordările economice, sociologice, juridice, de natura analizei profunde a ideologiilor şi sunt tentaţi, ca şi eseiştii, să reducă evenimentele la trăiri. În plus, cum mulţi au obiectat, unii istorici comit erori elementare: confuzia noţiunilor etnie şi naţiune, neînţelegerea solidarităţii care formează o naţiune, derivarea identificării naţionale doar din opoziţia la alte naţiuni, citirea pe apucate a documentelor, citarea de surse pentru a le răstălmăci, cultivarea de mituri în pofida documentelor.

O discuţie temeinică despre identitatea naţională şi identitatea românească presupune sprijinirea, înainte de orice, pe cercetări de arhivă, cu reconstituiri ale faptelor, dar şi pe o filosofie solidă şi pe ştiinţele sociale ale timpului. Aceasta şi din motivul că modernitatea a fost nu numai terenul genezei şi al folosirilor diverse ale identităţii naţionale, ci şi forţa care a modificat-⁠o. Garabet Ibrăileanu avea dreptate să remarce la un moment dat că însăşi perceperea specificului naţional în forma folclorizantă în care s-⁠a consacrat pe umerii unui Herder, simplificat desi­gur, este produsul opticii moderne, care a permis delimitarea acelui specific şi atribuirea lui oricărei epoci.

Optica mea priveşte comunităţile prin prisma şanselor de individualizare a vieţii, dar ia în seamă diversele identităţi – atât cele individuale, cât şi cele comunitare. Identitatea individuală rămâne cheia pentru a lămuri identităţile colective – inclusiv cea naţională. Dar chiar şi argumentaţia favorabilă primordialităţii identităţii individuale trebuie să accepte astăzi o completare. În cazul fiinţelor vii este acum clar că celulele se înnoiesc la fiecare câţiva ani, corpul nu mai rămâne acelaşi, încât identitatea biologică suferă schimbări. Identitatea juridică şi, desigur, cea culturală şi de altă natură le putem considera, cu bune raţiuni, ca fiind mai stabile, dar fixe nu le putem socoti.

Se poate face legitim, până la un punct, distincţia între „identităţi premoderne” şi „identităţi moderne”. Prin limbă, figuri tutelare, teritoriu comunităţile umane se identifică de mult. Acestea nu sunt mecanisme de identificare doar ale naţiunilor, ci ale multor altor populaţii. Diferenţa naţiunilor de simplele populaţii ar trebui să dea, însă, de gândit în profunzime. Naţiunile au şi alt­ceva, care este adus de modernitate – în economie, administraţie, politică, cultură reflexivă.

În acest volum proiectăm luminile modernităţii asupra identităţii naţionale. Facem aceasta în patru paşi, care sunt tot atâtea părţi ale lucrării de faţă.

În prima parte lămurim conceptul de identitate naţională. Teza noastră este că abia în cadrul unei teorii a modernizării putem vorbi fără teama alunecării în ideologie despre identitatea naţională. Societatea modernă – adică societatea în care economia se raţionalizează şi se supune cerinţei randamentului folosind piaţa ca regulator, în care administraţia se raţionalizează şi simplifică, în care politica democraţiei se impune, în care cultura capătă reflexivitate – a devenit cu timpul nu numai fapt de istorie, ci şi un cadru normativ. Propunem trecerea la un concept dinamic al naţiunii, înăuntrul recunoaşterii autopoiezei acesteia.

În a doua parte a lucrării examinăm experienţe recente ale identităţii naţionale româneşti şi deschidem discuţia asupra identificării naţionale. În a treia parte a lucrării deschidem discuţia asupra reconcilierii naţionale. Aşa cum atestă nu doar istoria postdecembristă, dar şi alte pasaje din istoria statului român de după 1918, o reconciliere naţională a rămas condiţia afirmării unei identităţi româneşti convergentă cu modernitatea.

Împărtăşim această optică împreună cu cei care au promovat modernizarea în cultura română. De aceea, readucem în discuţie, prin rememorări succinte, gândurile de referinţă ale lui Virgil I. Bărbat, Constantin Brâncuşi şi Liviu Rebreanu pe acest plan. Cei trei au pus primii ches­tiunea crucială inclusă în identitatea românească – aceea că niciodată nu a fost o preocupare dusă până la capăt pentru ceea ce, titumaiorescian exprimat, ar fi „fondul”, adică viaţa de fiecare zi a celui neglijat aproape sistematic. În mulţimea de nepricepuţi deveniţi peste noapte demnitari, sesizată de Virgil I.Bărbat, în „diştepţii” ce produc lucru de mântuială (camelota), observaţi de Constantin Brâncuşi, în acuzarea de către Liviu Rebreanu a minciunii şi relei credinţe, ce falsifică din capul locului viaţa publică şi împiedică modernizarea, sunt tot atâtea semnalări a ceea ce lipseşte şi ar fi cazul să fie. În a partea a patra a lucrării, argumentăm că a concepe modul de corelare a identităţilor naţionale cu identitatea europeană este una dintre urgenţele agendei europene”.

■ Fragment din Identitate naţională şi Modernitate,
Libris Editorial, Braşov, 2018

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest