Contemporanul » Eseu - Publicistică » Aura Christi: Ancora pentru eternitate

Aura Christi: Ancora pentru eternitate

Surâsul prinţului Mîşkin

Câteodată, ţi se ia ceva anume – mai exact, tu crezi că ţi se ia! –, ca să descoperi, inclusiv prin darul suferinţei, alte resurse ale forţei de a dărui din trezoreria aşezată în altarul dintre coaste. Locul gol lăsat iniţial de acel ceva ascundea, în realitate, o fântână ameţitor de adâncă

Între cele câteva tipuri de jurnal ţinut de o parte a scriitorilor – jurnal în care sunt notate întâmplările de zi cu zi, jurnal de idei, jurnal de călătorie, jurnal mistic etc. – unii oameni ai scrisului aleg să consemneze sporadic, mai cu seamă, evenimentele, lecturile, întâlnirile, afirmaţiile, care îi ajută să se regăsească şi să rămână ei înşişi. În acest caz însemnările se transformă într-⁠un fel de proptea a fiinţei. Abordarea unui asemenea registru obligă, previzibil, să devii ultraselectiv. Autorul se organizează din start, în majoritatea cazurilor, programatic, din instinct cultural, optând despre ce şi despre cine să scrie şi alegându-⁠şi cu mare grijă însoţitorii, întâmplările şi lecturile, care îi servesc demersul, mai exact, intenţia ce-⁠l duce la masa de scris în pauzele dintre două cărţi de ficţiune: proză, roman sau poezie. Jurnalul, în acest caz, e şi un instrument de reapropiere de eul propriu din alt unghi. A-⁠ţi dibui propriul eu, după ce – în perioadele în care scrii; iniţiaţii ştiu – te înzideşti în eurile personajelor, e departe de a fi o întreprindere oarecare. Cred că acesta e unul dintre motivele principale, pentru care a ţinut jurnal Virginia Woolf. Pendulând între eurile eroilor creaţi de mâna ei şi încercând să iasă din carcasa lor, scriitoarea notează, la un moment dat, o afirmaţie a lordului Byron, ce-⁠ar putea fi considerată de un spirit din cale afară de grăbit o glumă nevinovată. Or, departe de aşa ceva e însemnarea romanticului englez, transcrisă de romancieră. Dacă mă gândesc bine, uneori, cred că mă simt de parcă aş avea o sută de ani, scrie autorul romanului în versuri neîncheiat Don Juan, o asemenea notă nicidecum prăpăstioasă denotând o intensitate luxuriantă, investită în personajele create de poetul grăbit să ardă la temperaturi neverosimile. Frumoasa şi înţeleapta Hermina îl anunţă ritos-⁠jucăuş pe lupul de stepă – gânditorul Harry Haller – că are o sută de ani, pe când dansatorul de foxtrot – o jumătate de zi. E un început pentru a-⁠l conduce pe scorţosul fiu rătăcit sub semnul luminosului carpe diem, spicuit dintr-⁠un poem al lui Horaţiu, reinventând astfel joi de vivre.

Redobândirea autenticităţii se transformă, încet, treptat, într-⁠un fast travaliu, hrănit la rădăcini de dorinţa de a-⁠ţi face meseria în continuare, voluptatea de a scrie, pe de o parte, şi sensibilitatea monstruoasă, pe de alta, amintind de faptul că totul se plăteşte şi, probabil, în primul rând, calităţile. Şi e firesc să fie aşa. Când de la naştere ţi s-⁠a oferit enorm, orice nedreptate, suferinţă, calomnie, falsă legendă, lovitură venită din partea vreunui adversar sau (ex)prieten, au menirea de a restabili un echilibru, de a reface cadrul normalităţii – ca să nu zic al dreptăţii –, aşezându-⁠le pe toate laolaltă într-⁠o altă ordine a lucrurilor; ezit să spun superioară şi optez pentru termenul diferită. E o ordine ce ne arată, clipă de clipă, aproape, alte feţe şi rămâne a fi supravegheată de Zeu. Câteodată, ţi se ia ceva anume – mai exact, tu crezi că ţi se ia! –, ca să descoperi, inclusiv prin darul suferinţei, alte resurse ale forţei de a dărui din trezoreria aşezată în altarul dintre coaste. Locul gol lăsat iniţial de acel ceva ascundea, în realitate, o fântână ameţitor de adâncă. Cel puţin aceasta e una dintre concluziile la care am ajuns relativ de curând, recitind jurnalul de scriitor al Virginiei Woolf, redescoperit, şi de astă dată, ca o radiografie scrupuloasă a unei fiinţe superioare, create pentru a se exprima şi croindu-⁠şi necontenit condiţii pentru a lăsa „eul profund” – ar fi spus Proust – să-⁠şi exercite supremaţia prin recursul la scris. Pentru Virginia Woolf însemnările zilnice, aproape, sunt şi un mijloc de a îmblânzi antinomiile dintre artă şi viaţă. Interesant e că spre deosebire de un Friedrich Nietzsche – e primul nume care mi-⁠a irumpt în minte – care vedea singura justificare a vieţii cantonată exclusiv în estetică, Virginia Woolf – şi ea o pătimaşă lucidă a scrisului – ezita să-⁠şi găsească împlinirea numai în universul frumuseţii exprimate. E motivul pentru care nu-⁠i prea place, de pildă, D.H. Lawrence, în care se regăseşte, când şi când, şi se recunoaşte, mai ales, scrie autoarea, în insistenţa cu care vrea să fie, să se regăsească şi să rămână el însuşi. Vocaţia urmată orbeşte n-⁠o împiedică nici pe departe pe această scriitoare exemplară să se bucure cu aceeaşi intensitate de dimineţile în care îşi bea ceaiul împreună cu Leonard Woolf, scriitorul, jurnalistul, omul de cultură, soţul şi editorul ei (Leonard înfiinţase Editura Hogarth Press pentru Virginia) – primul lector, primul critic, primul admirator, confident, sufletul ei geamăn –, de o pagină bine scrisă şi de un răsărit de soare, de o discuţie aplicată pe text, purtată cu perechea ei, şi o vacanţă făcută cu maşina în Sudul Franţei sau în Italia, sau o escapadă la Londra, urbe ce-⁠i impune alte ritmuri, făcând-⁠o să considere viaţa la ţară ca pe o formă a recluziunii culturale, împărţite cu bărbatul ei.

Acel woolfian „eu sunt eu”, sărit ca surcica din trunchiul fiinţei – diferit, de bună seamă, de rimbaldianul „Je est un autre” –, îi face un program aglomerat. Câteva circumstanţe, descrise în mai multe pagini, îi creează o tensiune dacă nu imposibilă, oricum greu de depăşit, vecină cu un fel de hărţuire sau o posibilă schismă produsă în schelăria fiinţei. Una dintre aceste împrejurări ar fi pendularea între critică, eseu şi proză. Alta – alergarea între viaţă şi roman, efortul de a se aduna în ea însăşi din realităţile descrise, intuite, îmbibate de fantasme vii, scormonitoare, fiind admirabil. Admirabil e şi un alt detaliu, care mi-⁠a amintit de penuria sporadică în care trăia Fiodor Dostoievski, care mârâia – la propriu! – când era pus la zid şi obligat, nolens volens, să scrie pentru bani. Deşi are perioade îndelungate în care rezistă cu treisprezece şilingi în buzunar, iar primii bani din scris îi câştigă, dacă nu mă înşel, la patruzeci de ani, autoarea romanului Spre far refuză să scrie pentru a câştiga, recunoscând undeva, în treacăt, cu un amestec de amărăciune şi amuzament, că de două mii de ani oamenii scrisului nu sunt plătiţi pentru munca de înalt nivel prestată; de altfel, J.W. Goethe a stârnit iniţial consternare atunci când, solicitat de o publicaţie pentru tineri, a cerut cu eleganţă drepturi de autor. Virginia Woolf refuză să comenteze un volum, a cărui lectură i-⁠a displăcut, deşi urma să fie remunerată cu o sumă greu de neglijat. E ca şi cum, pentru a rămâne ea însăşi, pentru a fi liberă, în continuare, pentru a-⁠şi păstra integritatea şi echilibrul, romanciera ar întârzia din instinct cultural în aura cunoscutei rugăciuni rilkeene, care debuta cu cererea poetului de a fi ferit de „aburii corupători ai lumii”. Ce face un pegas, legat de un gard făcut de mâna omului? Întrebarea aceasta, pusă şi alte dăţi şi stârnind cascade de râsete, mă face de fiecare dată să surâd, răspunsul venit prompt în minte – zboară cu tot cu gardul! – provocând o reacţie în lanţ, ca, de altfel, orice gând gândit de noi, orice vorbă spusă în doi peri.

Scrisul e îngemănat întrucâtva cu ritualurile sacre. Nu ai cum să scrii oricând, oricum, orice, dacă ai o vocaţie puternică, exercitarea meseriei de scriitor presupunând, în chip firesc, asceza spirituală, practicată în condiţii specifice, departe de zgomotul cetăţii; e adevărat, un anumit tip de asceză. Camera în care scrie artistul, dintr-⁠un spaţiu oarecare, transformându-⁠se în loc privilegiat şi păstrând ceva din aerul locuinţelor călugărilor medievali sau al templierilor care făceau jurământul castităţii, al sărăciei şi al supunerii. Când scriu aceasta, mă gândesc, în primul rând, la cele două încăperi sobre, austere şi luminoase, locuite de Fra Angelico, iar ulterior de Savanarola, în incinta Bisericii San Marco din Florenţa – unul dintre locurile magice. Loc pentru care am un cult straniu, inexplicabil, atmosfera de-⁠acolo dându-⁠mi senzaţia unei familiarităţi îndelung exersate şi, totodată, a unei prospeţimi regăsite în detaliile cele mai discrete.

Amestecul de discreţie, fascinaţie, exaltare şi luciditate, sesizat în stilul autoarei capodoperei Valurile (notez între paranteze că eruditul de extracţie mitteleuropeană Virgil Nemoianu preferă Orlando) dă neostenit de lucru. Însemnările sporadice sau cele făcute în ritmul dictat de cartea firii curg fie însoţind conceperea şi scrierea unui roman ori a unei cărţi de eseuri, fie în pauzele de respiro intervenite între volumele scrise de această scriitoare conştiincioasă, pentru care datoria datoriilor e să se întoarcă, iarăşi şi iarăşi, la masa de scris, depăşind angoasele de tot felul, inclusiv cele numite inefabile – căci se circumscriu ininteligibilului – căderile de intensitate, văile destinale, bolile, nevrozele, disensiunile etc. Înaintând în lectura acestor însemnări când cenuşii, intenţionat şterse – impersonale era să zic – la primul nivel, când incandescente, când febrile, când de un echilibru caraceristic zeilor, urmezi, pas cu pas, respirare de respirare, un spirit măcinat de contradicţii extrem de vii, profunde. Urmezi un scriitor care scrie şi rescrie la nesfârşit paginile abia încheiate, dactilografiază conţinutul unui roman, căruia îi pune – pentru a nu se ştie câta oară – punct, mulţumind Cerului şi slăvindu-⁠l, apoi îl corectează în şpalturi. Asişti la bucuria, extazul, dezamăgirea, abandonul, golul lăuntric, senzaţia de împlinire şi jubilare, pe urmă, iarăşi, căderea, alegându-⁠te, pagină de pagină, cu sentimentul că urmăreşti din interior nu numai laboratorul unei creatoare de prim rang, ci şi fluxul şi refluxul unei fiinţe croite parcă dintr-⁠un aluat frământat de zei. Totul e radiografiat, diagnosticat, disecat cu o exactitate şi luciditate extatice. Plonjeurile în realitatea abisală a fiinţei sunt pretexte de reapropiere de ceva intim care ţinteşte esenţe general umane. E ca şi când în forul lăuntric zbuciumat al acestui scriitor ar exista – ca în cazul lui Hamlet, ca în cazul lui Peciorin – cel puţin două euri: unul care trăieşte la cote exasperante, încercând să-⁠şi cizeleze, astâmpere, strunească, modeleze – ca să nu zic îmblânzească – sensibilitatea, iubeşte, scrie, se plimbă, gândeşte, se răsfaţă, leneveşte, reîntorcându-⁠se la sine însuşi din alt unghi, în timp ce lunecă pe panta reveriilor neîngrădite de nimic, ce urnesc din inerţie prejudecăţile, fac praf şi pulbere poncifele, iar celălalt eu îl urmăreşte pe primul şi întârzie în raza autoscopiilor scrupuloase, cu o conştiinciozitate îndrăgostită de asprimi, de tot ceea ce rămâne. Până se produce un declic lăuntric şi totul deraiază spre planeta împlinirii; alte dăţi spre satelitul zădărniciilor de sorginte eccleziastică, spre lehamite de scris, de viaţă, de oameni, de lume, de tot ce se prăbuşeşte în praful smintit al inutilităţii.

Dincolo de hachiţele anxietăţii (anxietatea prelungită lunecând în depresie) sau oboselii, răsar, mai în toate împrejurările, vlăstarii credinţei de a regăsi, după oricâte meandre, hăţişuri, prăbuşiri sau orbecăieli, forţa pentru a continua viaţa, care rămâne, în esenţă, darul tuturor darurilor. Greşeşti, te ierţi, uiţi, ierţi eroarea celor care au greşit în faţa ta, uiţi, pentru că iubeşti; şi o iei de la capăt. La cincizeci de ani abia împliniţi Virginia Woolf simte că e ca şi când ar avea 250 de ani – ceea ce n-⁠o împiedică să se perceapă, când şi când, cea mai tânără din omnibuz, să refuze demnităţile, onorurile şi să dorească cu ardoarea unei puştoaice de douăzeci de ani ca până să devină sexagenară să mai scrie alte trei cărţi în genul romanului Valurile; un roman vag, obscur şi abisal. Metamorfozele intervenite în felul ei de a fi – interceptate şi descrise cu fineţea şi precizia unui seismograf cu experienţă –, indiscutabil, o ajută. Astfel, la limita primei tinereţi, buimacă de rapiditatea cu care vârstele se amestecă şi se confundă – exact ca într-⁠o elegie rilkeană –, romanciera constată, uimită, că a devenit zgârcită cu timpul, a rărit vizitele, ieşirile în lume, a început să taie drastic din evenimentele cuprinse în agenda mondenităţilor, care sunt, în realitate, departe de a-⁠i displace. Şi toate acestea: ca să se reapropie de vocaţie, adâncindu-⁠se în apele ei din alt unghi, onorându-⁠şi astfel misia pe pământ şi, totodată, redescoperind câteva virtuţi definitorii, în a căror panoplie la loc de cinste se află simplitatea, autenticitatea, smerenia, seninătatea, generozitatea şi alte instrumente, prin care se lasă lucrată de harul divin. Lecţia inevitabilă e să te dăruieşti cu măsură, pentru a-⁠ţi păstra energia pentru cei dragi inimii şi scrisului. Acest adevăr contondent ţi se revelează, câteodată, cu o brutalitate ce pune pe gânduri.

Forţa cu care laudă Cerul – în faţă sunt aduşi cei care, vorba psalmistului, vestesc cu putere multă – o face să se adune în sine însăşi şi să-⁠şi promită, mai exact, să jure că se va smulge „valului de disperare”, de care e cuprinsă în iarna anului 1941. Era o obişnuită „anxietate inefabilă”. Romanciera încearcă să evadeze, salvându-⁠se în accesele de reverie la Rodmell – reşedinţa familiei ei –, în scris, citit, gătit, plimbări solitare sau în compania veşnic complice a lui Leonard, pe care îl urmează sporadic la conferinţe. Şi deodată, ca din senin, cu toate că reiterase, psalmic, aproape, acel cunoscut, răsvehiculat, imbatabil: „Opreşte-⁠te, clipă, eşti atât de frumoasă!”, ceva se frânge înlăuntrul ei. Deşi m-⁠am gândit îndelung la acel ceva, transcris cu italice în corpul acestor însemnări, totuşi, mărturisesc că nu înţeleg cum o fiinţă vie, caldă, sclipitoare, luminoasă, de o generozitate vie, inventivă, autoare a unei opere de neegalat, între viaţă şi moarte alege sfârşitul, umplându-⁠şi buzunarele paltonului cu pietre şi lăsându-⁠se în voia apelor furioase ale râului Ouse, ce curgea în spatele reşedinţei familiei sale, după ce îi scrie o scrisoare de dragoste perechii ei de spirit şi carne, încheiată cu acele cuvinte care îl vor fi răscolit pe Leonard: „Mi-⁠ai dăruit cea mai mare fericire cu putinţă. Ai fost, din toate punctele de vedere, cel mai grozav bărbat (…). Nu cred că doi oameni ar fi putut să fie mai fericiţi decât am fost noi”. Alături de Leonard al ei Virginia a văzut şi a simţit că viaţa e şi bucurie, lumină, împlinire, armonie, sincronizare, complicitate, pasiune, extaz, intimitate, jerbă de vise şi dorinţe împlinite. Cred că această remarcabilă scriitoare rămâne o învingătoare. În pofida gestului ei exasperat, făcut într-⁠un moment de ezitare sau rătăcire, Virginia Woolf cred că triumfă împreună cu prea iubitul ei Leonard prin cărţile ei, scrise pentru totdeauna – expresia îi aparţine –, care alături de scriitorii favoriţi şi personajele ei preferate, create de mâna ei, alcătuiesc o ancoră pentru eternitate.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest