Contemporanul » Eseu - Publicistică » Acasă la Don Quijote

Acasă la Don Quijote

În toată lumea nu se găseşte operă literară mai profundă sau o altă carte cu tot atât de mult impact. Până acum, este ultima şi cea mai mare expresie a gândirii umane, ironia cea mai amară ce se poate imagina. Dacă lumea s‑ar sfârşi şi cineva ne‑ar întreba: «Aţi înţeles Dv. viaţa? Şi la ce concluzie aţi ajuns?», i‑am putea prezenta în tăcere un exemplar din Don Quijote

La Alcalá de Henares, circa 30 de km de Madrid, dăinuie monumentalul edificiu al uneia dintre cele mai vechi şi mai titrate universităţi spaniole şi europene, în care au studiat cei ce au proiectat şi au făurit faimosul Secol de Aur. Dar mai mult decât orice fascinează aici spiritul lui Cervantes şi figura emblematică a lui Don Quijote, cu care te întâlneşti peste tot, începând, bineînţeles, cu casa în care s‑a născut marele scriitor. O casă astăzi muzeu memorial ce poate fi vizitată gratis şi, de remarcat, numai în 2005, anul aniversării a patru veacuri de la apariţia romanului Don Quijote, i‑aupăşit pragul nu mai puţin de un sfert de milion de oameni de pe toate continentele. O casă care, ca şi altele – a lui Goethe de la Weimar, a lui Dante de la Florenţa sau cea mult mai bogată a lui Lope de Vega din Madrid, a lui Creangă din Ţicăul Iaşiului – repovesteşte, cum şi cât se poate, un destin unic al umanităţii. Însoţit de Dana, îngerul meu păzitor şi călăuzitor în Spania, am străbătut la pas, înfiorat de emoţie, Calle Mayor a unui oraş eminamente academic, într‑o zi călduroasă de început de iunie. Clădiri vechi, terase ai căror patroni te îmbie să iei o gustare, să bei o bere sau o cafea, pe scurt, ambianţa oarecum patriarhală a unei urbe cu o istorie fabuloasă, declarată de UNESCO patrimoniu mondial.

Casa Cervantes se află la numărul 48 de pe Calle Mayor. Dintre obiectele ce pot fi admirate în încăperile ei atrag atenţia îndeosebi cărţile şi diverse documente, dar şi multe alte piese preţioase, patinate de trecerea vremii şi a vremurilor. Fireşte, originalul primei ediţii, din 1605, a capodoperei lui Cervantes este bijuteria în jurul căreia se constituie tot fondul bibliofil de care dispune muzeul, de vreme ce ea reprezintă prima ieşire în lume a celei mai editate şi traduse cărţi (în 86 de limbi) şi a celei mai citite, după Biblie. În numai doi ani, 2004‑2006, colecţia permanentă de carte a Casei Cervantes s‑a îmbogăţit cu peste 40 de ediţii ale romanului Don Quijote. Că aceasta e mai mult decât o mare carte de literatură, provocată, dar şi nutrită, de numeroasele romane cavalereşti medievale care l‑au „izgonit” din casa sa pe nemuritorul Visător şi Rătăcitor pentru ca neasemuita poveste să se producă, iar el să devină – cu formula lui Salvador de Madariaga – un erou simbolic al umanităţii, e aproape un truism. În fond, această Carte a cărţilor, la propriu şi la figurat, este o supremă legitimaţie a noastră, a tuturor, în faţa infinitudinii cosmice. A spus‑o, cum nu se poate mai clar şi mai memorabil, nimeni altul decât Dostoievski, ale cărui cuvinte se pot citi şi pe unul dintre pereţii muzeului Cervantes: „În toată lumea nu se găseşte operă literară mai profundă sau o altă carte cu tot atât de mult impact. Până acum, este ultima şi cea mai mare expresie a gândirii umane, ironia cea mai amară ce se poate imagina. Dacă lumea s‑ar sfârşi şi cineva ne‑ar întreba: «Aţi înţeles Dv. viaţa? Şi la ce concluzie aţi ajuns?», i‑am putea prezenta în tăcere un exemplar din Don Quijote”. În jurnalul său, creatorul „Fraţilor Karamazov” mai nota că această „cea mai tristă carte ce s‑a scris vreodată” trebuie să o aibă asupra sa fiecare dintre noi la Judecata de Apoi. Dar până atunci, o avem aici, acum şi întotdeauna, până la sfârşitul istoriei.

Începând din 1905, când s‑a celebrat al treilea Centenar Don Quijote, prin ordin regal, în şcolile din Spania studiul acestei cărţi este obligatoriu. Îmi place să cred – şi chiar cred – că nimeni nu poate ignora ordinul dat cu mai bine de un secol în urmă. Nici un guvern, nici un parlament, nici vreo confuză Bolognie, cu atât mai puţin vreun „filosof” trufaş de factura celor dâmboviţeni. În Spania, cu cultura şi dramatica ei istorie, nu‑şi pot găsi locul, ca la noi, „dileme” jucăuşe şi scabros‑iconoclaste, mai ales când e vorba de spiritul tutelar al culturii naţionale…

Începând din 1976, în Aula multiseculară a Universităţii din Alcalá de Henares, în fiecare an se decernează Premiul Cervantes, considerat unanim a fi Nobelul pentru Literatură rezervat scriitorilor din întreg spaţiul de limbă spaniolă. El se acordă, de regulă alternativ, unui scriitor spaniol şi unuia din America Latină. Din curtea interioară a austerei universităţi, laureatul intră în aulă pe poarta principală, pe care odinioară pătrundeau cei ce candidau la titlul ştiinţific suprem, cel de doctor. Prin ea au intrat astfel, nu numai în aulă, ci şi în cultura mondială, Ignacio de Loyola, Quevedo sau Lope de Vega. De această incintă, copleşitoare prin aerul ei auster şi evocator, sunt legate nume ilustre de profesori ai Universităţii, precum, de pildă, cel al lui Antonio de Nebrija, autorul primei Gramatici a limbii spaniole, scrisă în limba lui Cervantes şi apărută în 1492, an fast, în care Cristofor Columb descoperea America. După decernarea premiului, scriitorul laureat urcă într‑un fel de amvon pentru a‑şi rosti discursul pe o temă privind creaţia lui Cervantes. Asta, dacă vârsta şi puterile îl ţin. De pildă, poetul chilian Nicanor Parra, aflat la vârsta de 97 de ani, nici măcar nu a fost prezent la festivitate, darmite să mai şi urce la înalta, la propriu şi la figurat, tribună pentru a rosti tradiţionalul discurs, întrucât nu a putut face lunga călătorie din îndepărtata lui patrie până în Spania. A fost prezent doar cu un mesaj (transmis prin nepotul său) şi cu câteva din antipoemele lui, lectura cărora fiind prefaţată, în linia nonconformismului şi umorului autorului lor, de o referire specială a laureatului tocmai la evenimentul aflat în desfăşurare: „V‑aţi aşteptat la acest premiu?/ Nu/ Premiile sunt/ ca Dulcineele din Toboso/ Cu cât mai mult ne gândim la ele/ mai îndepărtate/ mai surde/ mai enigmatice./ Premiile sunt pentru spiritele libere/ Şi pentru prietenii juriului”.

Urmare a iniţiativei Institutului Cervantes (omologul ICR‑ului nostru, dar nu vă sfătuiesc să faceţi comparaţia!), pe Calle Mayor, dar şi în Plaza Mayor din Alcalá de Henares, la balcoanele clădirilor, pe bannere largi, bine fixate în ziduri, sunt expuse fragmente din tradiţionalele discursuri ale laureaţilor. Dacă premiile sunt bune „pentru spiritele libere şi pentru prietenii juriului”, cum zice „antipoetul” Nicanor Parra, discursurile prilejuite de ele trec majestuos de zidurile bătrânei aule şi reverberează în cetatea lui Cervantes.

În 1979, premiul Cervantes a fost acordat ex‑aequo poetului spaniol Gerardo Diego (1896‑1987) şi lui Borges. A fost singurul ex‑aequo din toată istoria de până acum a prestigiosului şi mult râvnitului premiu, motiv de a ne mira şi a ne întreba încă o dată de ce trebuia să fie atât de nedreptăţit genialul argentinian, alt­fel ignorat intolerabil şi de Academia Nobel, deşi mai bine de o duzină din premianţii acesteia, din ultimele decenii, sunt în comparaţie cu Borges cel mult de raftul al doilea. „Anul Cervantes nu există, pentru că, începând din 1605, toţi anii sunt ai lui şi în toţi anii va trebui să vorbim împreună, cei care visăm limba lui Cervantes”. Este un fragment din discursul lui Gerardo Diego. La rândul său, mexicanul José Emilio Pacheco (n. 1939) aude cum: „Cavalerul Tristei Figuri ne spune, despărţindu‑se de noi: «Nu am murit şi nu voi muri niciodată. Braţul meu puternic este şi va fi întotdeauna gata să‑i apere pe cei slabi.»”. Luis Rosales (1910‑1992) afirma în discursul său din 1982: „Cervantes reprezintă ca nimeni altul acel rar eroism de care depinde cultura: eroismul libertăţii”. Lui Ernesto Sábato (1911‑2011), premiat la ediţia din 1984, Cervantes i se înfăţişează astfel: „Gingaş, neajutorat, rătăcitor, viteaz, Miguel cel quijotesc, omul care odată a spus că pentru libertate, ca şi pentru onoare, se poate şi trebuie să‑ţi rişti viaţa”. Pentru León Felipe (1884‑1968), Cervantes este esenţa Spaniei, adică –„…mai presus de viaţa ta, visul, mai presus de istoria ta, mitul, mai presus de mit, tăcerea…”. În fine, nonconformistul Juan Goytisolo mărturisea în discursul său la ceremonia decernării Premiului Cervantes, acum trei ani, că îşi revendică ceea ce Carlos Fuentes a numit „naţionalitatea cervantină”. El a spus că toţi scriitorii spanioli cervantizează. O idee ce îmi aminteşte că şi la noi s‑a observat ceva asemănător, şi anume că orice poet român de la Eminescu încoace, dar şi cel de dinaintea lui Eminescu eminescianizează, alt­fel spus este esenţialmente eminescian.

Aş mai cita o mărturie a dramaturgului Alonso de Santos, care ne ajută să vizualizăm apariţia din aburii secolelor a figurii lui Don Quijote: „Dacă veniţi pentru prima dată în La Mancha, ca să regăsiţi atmosfera din romanul lui Cervantes, e suficient să vedeţi Almagro (un sat din celebra provincie unde anual are loc un original festival de teatru – nota mea C.C.). Priviţi când se deschide câte o poartă, pare că e aceea pe care a ieşit Alonso Quijana. Toate căsuţele albe, cu o curte interioară, cu o poartă mare la intrare sunt, desigur, foarte drăguţe, văzute din afară, dar să trăieşti acolo înăuntru… Au aspect de închisoare. Şi atunci putem înţelege foarte bine pe un domn care deschide poarta mare, urcă pe calul său şi pleacă în lume să caute ceva măreţ. Don Quijote iese din casa lui şi caută cealaltă parte a vieţii, partea ei grandioasă care se află altundeva”.

Şi astfel, odată cu ieşirea lui Don Quijote din „închisoarea” lui, parcă toate închisorile de pe pământ – închisorile sufletului – se deschid, în timp ce provincia La Mancha şi Spania întreagă rămân la fel de pline de taine şi de seducătoare, pentru că, zicea tot Salvador de Madariaga: „Spania este ceea ce se vede plus misterele ei”. Propoziţie definitorie pe care a parafrazat‑o la fel de memorabil Octavian Paler: „România este ceea ce se vede plus ratările ei”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now