Contemporanul » Eseu - Publicistică » Academia Română la 155 de ani şi consolidarea identităţii româneşti

Academia Română la 155 de ani şi consolidarea identităţii româneşti

Mihaela Helmis: Am în faţă, stimate domnule academician, stimate domnule preşedinte al Academiei Române Ioan‑Aurel Pop, o carte pe care Dvs. ne‑o dăruiţi dintr‑o grijă pe care cred că dacă am lega‑o de vremea începuturilor formării, instituţionalizării în ţara noastră, am înainta în dialogul nostru pe o linie foarte directă. Mă refer, bineînţeles, la Veghe asupra limbii române. Aşa se intitulează această carte apărută anul trecut. O leg de un motiv conştientizat atunci, la jumătatea secolului al XIX‑lea, de grijă asupra limbii române. Şi pasul următor este, desigur, acela al organizării. Cum stăteau lucrurile la vremea acea?

Ioan‑Aurel Pop: E o vreme de bilanţ, fiindcă Academia a împlinit 155 de ani de existenţă oficială. Altminteri, societăţi academice cu profil literar şi ştiinţific în Ţările Române au existat şi cu mult înainte. Dacă Academia a împlinit această vârstă venerabilă – 155 de ani – trebuie să menţionăm că prima ei menire, începând cu 1 aprilie 1866, a fost grija pentru limba română: normarea limbii, crearea unui mare dicţionar al limbii şi, fireşte, elaborarea gramaticii complete şi complexe a limbii române. Prin urmare, ca preşedinte al Academiei, m‑am simţit cumva dator, după atâţia ani trecuţi, să dau un exemplu de reînviere a acestei griji; asta nu înseamnă că grija a dispărut vreodată, pentru că Academia Română, începând cu a doua parte a secolului al XIX‑lea, a avut constant preocupări deosebite privind limba şi literatura. Atunci, înainte de 1900, a început Marele dicţionar etimologic al limbii române, care s‑a terminat abia după o sută şi ceva de ani, acum, la începutul anilor 2000. Noi îl numim acum Dicţionarul Tezaur. Astfel, grija faţă de limbă a fost şi este o menire de căpătâi a Academiei. Cealaltă menire, pe lângă limbă, a fost cunoaşterea corectă a trecutului naţional, adică istoria, alăturată etnografiei, tradiţiilor, cutumelor românilor. După 1879, când s‑a şi statornicit numele oficial de Academia Română – până atunci, numele era cel de Societatea Academică Română – instituţia a preluat şi sarcina coordonării celorlalte domenii ale creaţiei intelectuale şi a ştiinţelor. Prin urmare, menirea aceasta identitară traversează timpurile şi a devenit cumva un simbol pentru Academia Română. Consolidarea identităţii, veghea asupra ei se face prin limbă, prin istorie, prin tradiţie, prin cultivarea specificului locurilor noastre şi oamenilor noştri.

Aş putea să‑i numesc împreună cu Dvs. pe cei care au lucrat încă de la 1850‑1860 la cristalizarea unei instituţii şi aş putea să‑i felicit sau să ne felicităm pe noi pentru înţelepciunea pe care au avut‑o. Înţelepciunea de a crea un comitet în care să fie reprezentate toate provinciile şi de unde să vină ceea ce ne adună pentru a fi prin limbă şi prin istorie, în egală măsură, gândindu‑ne la acea unitate pe care nu o poate distruge peste timp nimeni. Este un element identitar, iar înţelepciunea lor cred că ne bucură şi astăzi.

Aveţi dreptate. Ştiţi că primul preşedinte al Academiei a fost Ion Heliade Rădulescu – o mare personalitate, un enciclopedist – astăzi lăsat pe nedrept în umbră. Dar unul dintre cei care au lucrat efectiv la rostul Academiei Române – fără să fi fost singurul, fireşte – s‑a chemat Titu Maiorescu, încă din 1860. Este vorba despre un intelectual‑simbol, care se gândea la o structură de factură europeană, a elitei spirituale a poporului român, formată din personalităţile de prim rang. De ce spun că e o personalitate‑simbol? Pentru că Titu Maiorescu voia o Românie modernă, sincronizată cu Europa occidentală. Pe de altă parte, aşa cum aţi spus, Academia Română a inclus, încă de la început, reprezentanţi ai tuturor provinciilor româneşti libere ori aflate sub ocupaţie străină. Marii oameni de atunci au avut grijă să fie un echilibru din acest punct de vedere, adică să cheme la înaltul for trei transilvăneni, trei basarabeni, doi bucovineni, doi bănăţeni, doi români din sudul Dunării etc., alături, natural, de reprezentanţii micii ţări unite de atunci, care tocmai se unise sub Alexandru Ioan Cuza. De altminteri, pregătirea lansării Academiei s‑a făcut sub oblăduirea acestei mari personalităţi a unirii noastre.

 

„O patrie spirituală”

 

Titu Maiorescu este o personalitate‑simbol şi pentru că el era fiul lui Ioan Maiorescu, născut în Bucerdea Grânoasă a Transilvaniei, pe Târnave, cu tatăl mutat la Craiova, cu a sa primă copilărie petrecută la sud de Carpaţi, trimis apoi la studii gimnaziale la Braşov, adică înapoi în Transilvania. Pe urmă, după ce a studiat în Occident şi s‑a dovedit un student eminent, a fost profesor universitar la Iaşi, unde a fondat „Convorbirile literare” şi mişcarea „Junimea”. La urmă, a ajuns mare om politic la Bucureşti. Gândiţi‑vă cum înmănunchează el, un singur om, toată rotunjimea pământului românesc şi toată patria românească, după definiţia marelui moldovean Mihail Kogălniceanu, cel care definea patria drept „toată acea întindere de loc pe care se vorbeşte româneşte”. Academia Română a trăit, asumându‑şi acest legat extraordinar pentru toţi românii, mai ales în ideea pe care avea s‑o spună aşa de frumos Nichita Stănescu cu mult mai târziu: „Patria mea este limba română”. Chiar dacă nu exista încă o patrie politico‑teritorială unită, exista o patrie spirituală pe care trebuia s‑o purtăm fiecare în suflete. Simbolul acestei patrii nu era atunci neapărat pământul – pe care‑l dominau în mare măsură străinii – ci limba. Limba nu s‑a putut risipi niciodată, pentru că ea era, de la început, în fiecare dintre noi. Astăzi, după 155 de ani, prin institutele noastre de istorie şi teorie literară, de lingvistică, încercăm să ducem mai departe acest testament extraordinar. Fireşte, asta nu înseamnă că nu trebuie să recunoaştem că astăzi, dintre cele 14 secţiuni ale Academiei Române, cele mai multe sunt ştiinţifice, sunt dedicate ştiinţelor fundamentale, tehnice, medicinei, economiei, informaticii etc. Însă, deşi societatea s‑a schimbat foarte mult între timp, menirea iniţială a Academiei nu trebuie uitată niciodată. Identitatea noastră ne garantează un loc în Europa şi în lume.

O dovadă în acest sens şi, mai ales, o probă a instrumentelor pe care toţi cei care s‑au înscris pe firul acesta al alcătuirii unei gramatici, al unui Dicţionar‑tezaur a fost, de pildă, analiza pe care doamna Pană Dindelegan a făcut‑o evoluţiei limbii române exact în pandemie. D‑sa a dovedit în ce fel se îmbogăţeşte. Şi sunt atâtea exemple! Acesta e unul care e atât de elocvent, aşa cum aţi găsit şi Dvs. în această carte, Veghe asupra limbii române, mai multe motive de a observa şi de a analiza.

Limbile au fost clasificate din mai multe puncte de vedere. Limba română, cea mai răsăriteană limbă romanică, este o limbă deschisă, flexibilă, permisivă. Există limbi închise, care se tem de noutate, de neologisme, precum limba germană sau limba maghiară, care, până recent, se temeau de cuvintele împrumutate din alte limbi, formând cuvinte noi exclusiv din cuvintele vechi neaoşe, provenite din aceeaşi limbă. Acum, de când cu globalizarea şi modernizarea rapidă, e mult mai greu să se păstreze acest conservatorism. Limba română, însă, a preluat mereu neologisme, cele mai multe şi mai potrivite fiind cele de sorginte latină sau romanică. Paradoxal, chiar şi cuvintele preluate în ultimele decenii în chip copios din limba engleză sunt tot romanice, luate de englezi prin mijlocirea limbii franceze vechi. Astfel, limba noastră, deşi s‑a înnoit mereu şi deşi unii au tras semnale de alarmă în legătură cu acest proces, limba română s‑a apărat singură, prin mecanisme de autoreglare şi a asimilat în mod organic, constructiv aceste noutăţi. În acest fel, prin adaptarea elementelor străine la specificul nostru, limba română a rămas mereu armonioasă, frumoasă, curată. E adevărat, în ultimii ani, prin acest mijloace de comunicare rapidă, prin teribila digitalizare, nu mai avem siguranţa armoniei limbii. Dar dacă dascălii îşi vor face datoria, dacă şcoala va rămâne şcoală, atunci vor înţelege şi tinerii că vorbirea şi scrierea nu pot fi prescurtate, ciuntite mereu, pentru că frumuseţea unui cuvânt stă în plenitudinea lui. Repet, totuşi: limba română are, în raport cu alte limbi, un avantaj prin care se apără şi singură. Cumva, limba, ca şi poporul român, a învăţat în vremuri de restrişte cum să supravieţuiască, nu numai cum să vieţuiască. Un mare antecesor din secolul al XVII‑lea, Mitropolitul Simion Ştefan al Transilvaniei, avea o teorie a circulaţiei cuvintelor, el pretinzând că vorbele, cuvintele sunt ca banii şi, astfel, numai acelea bune circulă. Şi limba română, exersată de‑a lungul acestor peste o mie de când ea se afirmă, se conservă, se apără, chiar dacă se primeneşte mereu. Academia Română este instituţia care are rolul de veghetor, de păzitor al limbii: mai stinge câte un „incendiu” care apare, mai repară câte o aberaţie care se petrece, corectează câte o exagerare, fără să devină, însă, agresivă ori stânjenitoare. Limba română nu este un produs artificial sau fortuit, ci este cea mai frumoasă creaţie spirituală a poporului român şi cea mai bună formă de comunicare între români.

 

„Eminescu face cât mai multe instituţii la un loc”

 

Dacă mă gândesc la anii 1860‑1870 şi dacă mă gândesc la ceea ce ulterior însemna trecerea de la etimologism la fonetic, n‑am cum să nu fac o paralelă între bunul-simţ al vorbitorului de limbă română şi ieşirea din tiparele oarecum teoretice ale celor care cumva greşeau. Mă gândesc la Mihai Eminescu, de exemplu: el e reprezentantul nostru, al teoreticienilor.

Da. Eminescu face cât mai multe instituţii la un loc şi toţi exegeţii recunosc că felul cum a mânuit el limba lui, mai ales limba poetică, dar şi cea publicistică, rămâne unic. Marii creatori de valori, talentele deosebite şi geniile au acest mare privilegiu de a făuri (inventa) cuvinte. Eminescu nu numai că a construit cuvinte noi care s‑au încetăţenit apoi, dar, pentru că avut un inegalabil simţ al limbii, a alăturat cuvintele limbii române cum nu a mai reuşit nimeni dintre români. Azi, deplângem pierderea de către unii români a simţului limbii sau diminuarea simţului limbii. Dintre toţi creatorii români din toate timpurile, Eminescu a avut, probabil, cel mai dezvoltat simţ al limbii. În acelaşi sens, facem pledoarie şi pentru Arghezi sau pentru Blaga, pentru Creangă şi pentru Sadoveanu. Un mare istoric din Transilvania, David Prodan, membru al Academiei, avea şi el un simţ deosebit al limbii, în sensul că din textele sale nu se poate scoate sau adăuga niciun cuvânt. Studiile sale au farmec şi sens numai aşa cum sunt, fără o vorbă în plus ori în minus. Simţul limbii se formează treptat şi vine de la mamă şi de la bunică, din vorba dulce prin care ele alintă pruncii. De aceea, fiecare om are o singură limbă maternă, iar în cazul nostru este limba română. Nu este totuna limba română învăţată ca limbă străină şi limba română ca limbă din leagăn. Limba maternă de maturizează apoi în şcoală. Noi, în ultimii ani, le neglijăm pe amândouă, adică şi familia, şi educaţia prin şcoală. Familia e grăbită, ocupată sau, tot mai des, destrămată. Soţii tineri muncesc de dimineaţa până seara, au câte două slujbe (acum se zice joburi!) şi nu mai au vreme de copii, ci de bani. Mulţi copii rămân părăsiţi, în afara familiilor.

Iese din calcul comunicarea reală.

Exact. Pentru comunicare, şcoala este esenţială; mă refer aici la şcoala clasică şi nu la şcoala online, care, absolutizată, nu are niciun sens. Şcoala exclusiv online trebuie privită drept şcoală de avarie, la care să se recurgă global numai în condiţii anormale. Şcoala viitorului nu poate să fie decât faţă în faţă, să rămână forma armonioasă de comuniune, de dialog între dascăl şi elevi. E foarte important în primii ani de şcoală să existe această posibilitate de dialog viu, care creează premisele pentru consolidarea simţului limbii. Simţul limbii, pentru vorbitor nativ al unei limbi, este fundamental. El este şi paznicul cel mai bun pentru a împiedica alterarea limbii. Astăzi auzi oameni de viţă românească deveniţi infirmi, incapabili să acorde subiectul cu predicatul, grăbiţi să pună virgulă între subiect şi predicat, dornici să evite cacofoniile, prin adăugarea vorbei „virgulă” etc. Toate acestea nu ne fac, de bună seamă, mai frumoasă limba şi nu‑i dau o propensiune pentru viitor, ci dimpotrivă, o urâţesc şi o micşorează. De aceea, trebuie să facem în şcoală o pledoarie mult mai puternică pentru limba română, să studiem limba română, să păstrăm mereu, cu mândrie, sintagma limbă română şi nu să o înlocuim cu găselniţe de genul „limbă şi comunicare”, ca şi cum adjectivul română ar trebuie ascuns. A apărut o tendinţă deranjantă pentru Academia Română şi pentru cultura română în general, anume ideea că textele literare, mai ales cele vechi, sunt astăzi inaccesibile tineretului şi că ar trebui să le dăm copiilor la teste, la examene sau concursuri fragmente colocviale din viaţa cotidiană, adică din jurnale, jocuri sportive, regulamente şcolare, anunţuri stradale etc. Mesajul ar fi să nu‑i mai chinuim pe elevi ca să‑i înţeleagă pe Ion Creangă, Nicolae Filimon, Alexandru Macedonski sau Duiliu Zamfirescu, adică pe nişte scriitori „vetuşti” şi „depăşiţi”. Este o greşeală fundamentală, pentru că textul literar exprimă esenţa unei culturi din epoca în care acesta a fost creat, dar are şi valori perene care străbat veacurile. Nici Cervantes nu este foarte comod de citit în Spania contemporană, dar continuă să fie o efigie a culturii din Peninsulă.

Sau Shakespeare.

Sau Shakespeare, deşi aud că şi el este „reciclat”, ca să fie pe înţeles. „Înţelesul” acesta vine de la sine dacă îi vom forma pe elevi în spiritul culturii generale solide. Prin urmare, nu se cuvine cu niciun preţ să renunţăm la aceste valori. Dascălii nu au de ce să recurgă la minima rezistenţă şi să simplifice limba la maximum, ci au obligaţia să facă operele literare inteligibile pentru minţile copiilor şi adolescenţilor.

 

„Distanţa dintre naţional şi naţionalism”

 

Doar de dragul de a capta atenţia tinerei generaţii probabil aşa este, aveţi dreptate, nu trebuie să renunţăm la aceste valori. Dar sunt atâtea feluri în care trebuie să ne adaptăm şi atunci cumpăna cea dreaptă trebuie găsită, şi dacă ne gândim la intenţia de a conexa cumva istoria şi geografia sau chiar de a le diminua rolul şi locul în programele şcolare, cred că ajungem la profesia Dvs., domnule profesor, domnule academician, domnule preşedinte.

Da. Din păcate, trebuie să mă feresc şi eu, în anumite cercuri, să mai vorbesc foarte apăsat despre identitatea naţională. Azi, pe fondul corectitudinii politice, dar şi al ignoranţei crase, cuvântul naţional îi duce pe unii cu gândul la naţionalism, iar naţionalismul îi îndreaptă spre xenofobie şi şovinism, deşi distanţa dintre aceste noţiuni e foarte mare. Istoria şi Geografia, ca discipline şcolare, creează premisele pentru o cultură generală serioasă, cu deschidere europeană şi mondială. La Istorie, se învaţă prima oară ce este o coloană dorică, cum a apărut democraţia în Grecia antică, ce noutăţi a adus în ştiinţă Arhimede, când s‑a inventat tiparul cu litere mobile etc. Azi, dincolo de pandemie, călătorim mult mai mult decât odinioară şi este păcat să nu ştim ce vedem; ne ducem şi vedem un templu grec şi nu ştim unde să‑l punem pe scala evoluţiei. La Istorie, învăţăm să deosebim un templu grec de o pagodă, o biserică gotică de una romanică sau de una bizantină. Dacă omul contemporan are neapărată nevoie de un simţ al limbii, el are nevoie şi de un simţ al timpului şi al spaţiului istoric. Constat că se diminuează tot mai mult simţul timpului. Pe vremuri, se studia succesiunea curentelor şi mişcărilor culturale (literare), pentru a nu confunda oamenii şi timpurile. Nu se poate plasa Renaşterea, de exemplu, în lumea medievală şi nici Iluminismul în secolul al XX‑lea. Astăzi, în minţile elevilor, nu mai există ordine temporală. Geografia ne ajută să avem un simţ al spaţiului, ca să nu mergem în America Latină şi să credem că acolo se vorbeşte latineşte sau că ne‑am putea plimba acolo prin Munţii Alpi în loc de valea Amazonului. Lipsa de cultură generală creează monştri. Disciplinele şcolare clasice, verificate de‑a lungul timpului, ne ajută să ne orientăm la nivel superior în societate. Ideea de a le elimina, ca fiind depăşite şi a le înlocui cu protecţia mediului, cu nutriţie sănătoasă, cu educaţie bancară, educaţie financiară, educaţie sexuală, educaţie pentru circulaţia pe drumurile publice şi alte „educaţii” este cel puţin stranie. Toate aceste „educaţii” sunt aspecte pure de viaţă cotidiană, iar deprinderile pe care ele le incumbă se pot dobândi nu prin materii (discipline) şcolare, ci prin simple activităţi şcolare şi extraşcolare. A proteja mediul, a mânca sănătos, a face o afacere, a te descurca la o bancă se învaţă în chip curent, fără note, medii şi teze. Elevii trebuie pregătiţi pentru viaţă, nu pentru nevoi de viaţă cotidiană. Şcoala nu este şcoală profesională.

Educaţia antreprenorială, de pildă, e necesară, dar nu suficientă.

Nu. Un copil, până pe la 14‑16 ani – care nici nu are voie să fie exploatat prin muncă la acea vârstă a copilăriei – are drept singură obligaţie şcoala şi educaţia în spiritul culturii generale. Viaţa nu este formată din nişe sau din sertare pe care le deschizi după voinţa proprie. Viaţa aceasta, ca o goană perpetuă, ne copleşeşte uneori şi cere compensare prin puţină literatură, prin istorie, geografie, muzică. Oamenii nu sunt încă roboţi, ci fiinţe sensibile, cu nevoi spirituale. Aşa s‑a întâmplat de‑a lungul întregii istorii a omenirii. Din acest univers au rezultat oameni întregi, oameni adaptaţi vieţii, oameni extraordinari: un medic care cânta la vioară, un profesor de chimie care era pasionat de pictură etc. Oamenii nu‑şi pot face mereu numai meseria lor, ci trebuie să‑şi hrănească şi pasiunile. Secretele acestei pregătiri nu le ştiu nici elevii (care sunt subiectul educaţiei), nici părinţii şi nici primarii ori consilierii locali, ci învăţătorii şi profesorii. Sunt de acord să ascultăm „vocea societăţii”, dar nu să‑i lăsăm pe elevi, de exemplu, să stabilească numărul de ore, materiile şcolare, structura materiei etc. Democraţia reală nu are legătură cu anarhia. Nu cred că a venit vremea să ne autoeducăm fără profesori. Corect este să‑i lăsăm pe fiecare dintre specialişti să‑şi facă datoria: medicii să fie medici, inginerii‑ingineri, profesorii‑profesori. Astfel, ne‑ar merge mult mai bine şi am şti şi să ducem societatea mai departe. Evident, Academia Română nu se poate ocupa de toate aceste probleme, dar îşi poate spune părerea. Academia Română e cel mai important for de consacrare şi de cercetare, cea mai prestigioasă instituţie intelectuală din România, aşa cum este Academia franceză pentru francezi, Academia poloneză pentru polonezi ş.a.m.d. Datorită istoriei sale îndelungate, prestigiului său, expertizei sale, Academia este obligată să ofere soluţii, să facă recomandări, să elaboreze programe, mai ales în ştiinţă, cultură, artă, educaţie.

 

Calea extraordinară a echilibrului

 

Oamenii formaţi aşa cum spuneţi că se cuvine să fie formaţi în continuare alcătuiesc cele 14 secţii pe care timpul le‑a cernut, le‑a confirmat ca necesare. De fapt, cum vă găseşte această aniversare importantă? 155 de ani de existenţă ai acestui înalt for…

Pentru că toată societatea e într‑o criză – şi aceasta nu doar din pricina pandemiei – nu pot să spun că noi suntem, ca ţară, ca Academie, în cea mai liniştită şi mai echilibrată perioadă a existenţei noastre. Echilibrul este oricum foarte greu de găsit şi de păstrat. „Calea de mijloc e cea de aur” (Aurea mediocritas), spuneau romanii, iar unii traducători „culţi” de azi înţeleg că „mediocritatea este de aur”. Oscilăm între două direcţii, pe care cred că le bănuiţi. Pe de o parte, Academia Română este, prin natura ei, o instituţie conservatoare, în sensul de păstrătoare a valorilor consacrate. Conservo,‑are înseamnă, în limba latină, a păstra, a perpetua în timp. Cu această menire, Academia Română este nu se poate repezi, de pildă, să promoveze numaidecât orice noutate de pe piaţă, orice experiment avangardist. Academia cultivă valori aşezate, verificate, pritocite, discutate îndelung, asupra cărora critica s‑a pronunţat deja. Pe de altă parte, societatea nu mai este cea de‑acum 155 de ani. Societatea se grăbeşte mereu, devine tot mai trepidantă, noutăţile se succed acum într‑o manieră inimaginabilă. De aceea, ideea de a păstra ceea ce este bun trebuie să fie corelată cu ideea de a înnoi, de a adapta. Chiar dacă „noi locului ne ţinem”, nu avem cum să rămânem închistaţi în proiect. Vă dau un exemplu banal: Academia Română funcţionează, cu administraţia sa centrală, într‑o clădire – monument istoric – admirabilă, de pe Calea Victoriei. Aceasta are indubitabil pecetea vremii şi poartă urmele paşilor marilor antecesori, de la Rebreanu la Iorga şi de la Henri Coandă la George Emil Palade. Dar, din cauza trecerii anilor, a cutremurelor, clădirea trebuie renovată din temelii, eventual transformată în muzeu, într‑un fel de templu al istoriei noastre intelectuale, o carte de vizită a cărturăriei, deschisă în inima Bucureştilor. Pentru nevoile contemporane, Academia Română are nevoie de o aulă nouă, cu spaţii moderne, cu aparatură de ultimă oră. Toţi academicienii s‑au obişnuit cu noutăţile de ordin tehnic, digital. Se intră frecvent pe zoom, pe skype, se fac adunări generale şi de secţie online etc. Trebuie să ne înnoim. Însă înnoirea nu va avea cum să fie nocivă pentru tradiţie. Alt exemplu: Biblioteca Academiei păstrează cel mai valoros tezaur istoric al culturii româneşti şi acesta trebuie să rămână conservat în cele mai bune condiţii, dar este nevoie ca toată această zestre să fie catalogată digital, înseriată modern şi pusă la dispoziţia celor interesaţi. Este, astfel, absolut necesară calea aceasta a echilibrului. Nu ne este uşor. Nu ne este uşor şi pentru că academicienii sunt oameni în vârstă, care – înainte de a deveni academicieni – şi‑au dat măsura valorii intelectuale. Eu au devenit academicieni pentru ceea ce au creat în domeniile lor mai la tinereţe ori de‑a lungul zecilor de ani. Pandemia a lovit Academia şi fizic. Numărul membrilor este limitat prin lege, iar, dintre cei puţini, numai în ultimul an au pierit 25 dintre noi. Membrii titulari şi corespondenţi ai Academiei nu pot fi mai mulţi de 181. De regulă, ajungem în medie, în timpuri normale, doar pe la 160, pentru că nu prididim cu alegerile în faţa prea multelor treceri spre altă lume. În acest moment, suntem cam 140. Primirile de noi membri sunt complicate, laborioase, presupun analize minuţioase şi cer timp. Adunările generale online nu se dovedesc cea mai potrivită modalitate de a chivernisi bine treburile instituţiei noastre. Sperăm să revenim cât mai repede faţă în faţă, la starea de libertate obişnuită, pe care am învăţat să o preţuim mai mult de când ne confruntăm cu restricţiile recente. Trăim o perioadă stânjenitoare în activitatea Academiei Române, dar cum instituţia, veche de mai bine de un secol şi jumătate, a trecut prin multe primejdii, merge mai departe cu încredere şi speră să renască şi de data aceasta, ca pasărea Phoenix.

Există un fel de soră contemporană, Contemporanul. Ideea europeană chiar numindu‑se, în care aş putea găsi o tribună, o platformă de dialog care recent pare şi mai activă în a oglindi ceea ce se întâmplă cu mulţi dintre membrii Academiei Române, preocupările multora dintre membri. Dvs. cum vedeţi această revistă, această platformă sau tribună?

În ultimele decenii Academia Română a simţit tot mai mult nevoia nu a unor publicaţii ştiinţifice pe care le are de mult, ci a altui fel de mijloace de comunicare. Periodicele de specialitate ale Academiei Române sunt cunoscute, prestigioase, necesare, dar sunt citite de un public restrâns. Simţeam nevoia unei tribune deschise spre lume. Ni se va spune că astăzi există Facebook, Twitter, site‑uri ale instituţiilor etc. şi este adevărat. Chiar şi Academia Română are un site al său interactiv, aflat acum în primenire, dar nu este suficient. Ne bucurăm că am găsit înţelegerea necesară la revista Contemporanul, că am încheiat un acord de colaborare, de patronaj. Academia Română şi revista Contemporanul – alături de alte instituţii – reflectă viaţa intelectuală a acestei ţări. Acest prestigios periodic publică aspecte din viaţa Academiei Române, iar academicienii semnează cu drag în Contemporanul. Sperăm ca revista să ajungă nu numai sub ochii multora, ci şi la inimile, şi la sufletele lor. Vrem să înţeleagă cât mai mulţi români, inclusiv autorităţile statului, că Academia Română n‑a fost creată pentru binele unei persoane şi nici pentru a da satisfacţie unei conjuncturi sau unei grupări politice. Academia Română e deasupra circumstanţelor de moment, deasupra politicului, deasupra disputelor, deasupra contingentului. Ea are un acord semnat cu eternitatea, pentru că, deşi viaţa este scurtă, arta (creaţia spiritului) este lungă (Ars longa, vita brevis). Academia duce mai departe ideile mănoase, permanenţele ţării şi ale lumii. L‑am pomenit pe Heliade Rădulescu şi m‑am referit la timpuri revolute, când au trăit Maiorescu, Cipariu, Nicolae Iorga… Iată, în acest an sunt 150 de ani de la naşterea marelui istoric a cărui voce răsuna până în 1940 în această aulă. Nu toţi ascultătorii se simţeau confortabil când vorbea Iorga. Dar Nicolae Iorga a fost un om total al culturii româneşti şi ultimul polihistor din istoria noastră. Cine intră în clădirea Academiei calcă pe urma paşilor lui Xenopol, Blaga, Rebreanu, cei care ne‑au nemurit trecutul sau care au adus „Laudă ţăranului român” şi au făcut „Elogiul satului românesc”. Pe aici au trecut medici precum doctorul Cantacuzino, fizicieni ca Gheorghe Ţiţeica, psihologi ca Florian Ştefănescu‑Goangă, exploratori ca Emil Racoviţă, descoperitori ca Victor Babeş… Toţi aceştia şi‑au pus bazele unor ştiinţe, domenii de cercetare, instituţii. Nu ne putem ridica azi, noi, epigonii, contra acestor adevăruri eterne, numai pentru că trăim ori credem că trăim în post‑modernism sau că ne imaginăm că a venit sfârşitul istoriei. Nu ne este nouă dat să ştim astfel de lucruri şi nici să credem că lumea începe şi sfârşeşte cu noi.

Rosturile Academiei Române nu au fost trasate de un individ ori de altul, ci de un subiect colectiv sublim, numit naţiunea română. De aceea, Academia se află încă de la înfiinţare în serviciul naţiunii române şi va rămâne astfel – vorba tunătorului Ştefan cel Mare, întruchipat de Delavrancea – „în veacul vecilor”.

În numele celor care sunt baza şi beneficiarii acestei alcătuiri numite Academia Română, suprem for de consacrare şi acreditare, vă dorim La mulţi ani! Iar Dvs. personal, domnule academician, mulţumirile celor care simt cum nu lăsaţi să treacă nicio zi fără a arăta că se poate lupta, că trebuie luptat, în continuare, pentru că vremea se schimbă, sunt lucruri importante de reţinut, de promovat şi ni le arătaţi în fiecare zi. Vă mulţumim.

Şi eu vă mulţumesc şi adresez ascultătorilor şi cititorilor dumneavoastră un salut călduros din acest loc privilegiat al muzelor, cum ar spune clasicii.

■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

Mihaela Helmis în dialog cu Ioan-Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mihaela Helmis

Mihaela Gabriela Helmis – jurnalist de vocație, s-a născut la Sibiu la 14 octombrie 1960. Absolventă a Liceului „Octavian Goga” din Sibiu, secția filologie-istorie (1979) și a Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea București (1983, cu definitivat în 1987), a fost prezentă, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest