Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » 70 de ani de viaţă literară la Cluj

70 de ani de viaţă literară la Cluj

E drept, se declară sistematic, dar în dezacord cu adevărul, că Bucureştiul e organizatorul tuturor fericirilor care ne încearcă, dar revendicarea e o impostură: dacă n‑ar exista altruişti de calibrul Irinei Petraş, care e capabilă să dinamizeze energii şi, mai ales, să le asigure spaţiu instituţional de manifestare, toate ar cădea în derizoriu, viaţa Uniunii rezumându‑se la alegerile din patru în patru ani, unde iese de fiecare dată cel „care trebuie” şi viaţa merge inerţial înainte, într‑o derivă pragmatică pe care nici cei mai precişi analişti nu o pot defini decât recurgând la eufemisme…

De ani buni, Irina Petraş, despre care cred că am scris cu îndreptăţire în mai multe rânduri că este „omul providenţial” al literelor clujene, regretabil fiind doar faptul că uniunea „mare” nu e condusă de un om cu un standard uman similar, şi‑a făcut un obicei din a‑şi sacrifica opera proprie pe altarul altruismului comunitar, publicând în mod sistematic almanahuri şi volume colective menite să consemneze viaţa de interior a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. A început, dacă îmi amintesc corect, cu almanahul Cuvinte din 2006, a continuat cu Clujul din cuvinte (2008), Varză à la Cluj (2010), Locuirea cu stil (2010), Promenada scriitorilor (2011), Clujul din poveşti (2011), Viaţa literară la Cluj (2013) Lumina din cuvinte (2015), Feminitate şi literatură (2016), cu cele două ediţii ale masivului volum Transilvania din cuvinte (2017, 2018), acestora adăugându‑li‑se cel puţin trei volume fără de care cercetarea de teren a unui istoric literar interesat de detalii ar fi mai săracă: Dicţionarul Clujul literar. 1900‑2005 (2005), Panorama criticii literare româneşti, 1950‑2000 (2000) şi Scriitori ai Transilvaniei. 1949‑2014, volum apărut în anul care finalizează segmentul temporal căruia îi este dedicat.

N‑am menţionat „caietele” Festivalului de literatură din oraşul de pe Someş, editate scrupulos, an de an, toate acestea demonstrând un adevăr pe care scriitorii îl ştiu, dar despre care nu se cuvine să vorbeşti, dacă nu vrei să dobândeşti o tinichea agăţată zgomotos de coadă, sau să se spună despre tine că ai fluierat în biserică. Mă gândesc la faptul că, de o bună bucată de vreme, activitatea Uniunii Scriitorilor e construită exclusiv de către filiale, conducerea centrală a „breslei” fiind mai degrabă o ilustră şi foarte iritată absenţă. E drept, se declară sistematic, dar în dezacord cu adevărul, că Bucureştiul e organizatorul tuturor fericirilor care ne încearcă, dar revendicarea e o impostură: dacă n‑ar exista altruişti de calibrul Irinei Petraş, care e capabilă să dinamizeze energii şi, mai ales, să le asigure spaţiu instituţional de manifestare, toate ar cădea în derizoriu, viaţa Uniunii rezumându‑se la alegerile din patru în patru ani, unde iese de fiecare dată cel „care trebuie” şi viaţa merge inerţial înainte, într‑o derivă pragmatică pe care nici cei mai precişi analişti nu o pot defini decât recurgând la eufemisme.

Anul acesta, tot Irina Petraş a editat şi tipărit (la Ed. Şcoala Ardeleană a lui Vasile George Dâncu) foarte substanţialul almanah Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor 1949‑2019, dedicat unei duble sărbători septagenare: a filialei, respectiv a revistei Steaua de azi, care a pornit cu titlul Almanahul literar. L‑am abordat, cu precădere, din perspectiva istoricului literar, fiindcă volumele de acest gen conţin, nu o dată, informaţii factuale foarte precise, furnizate de către martori, care, ulterior, au toate şansele să se piardă. Spun asta şi de pe poziţia omului care a făcut un mic test, căutând volumele colective ale Clujului în catalogul electronic al câtorva mari biblioteci din ţară. Nici una nu dispune de seria completă, în condiţiile în care Irina Petraş obişnuieşte să le distribuie, în general gratuit, oricui doreşte să le aibă.

Filiala Cluj fiind una multiregională, volumul de acum ilustrează structural acest aspect, Andrei Moldovan scriind despre scriitorii Bistriţei şi ai Năsăudului, Olimpiu Nuşfelean despre revista Mişcarea literară, Gheorghe Pârja despre poeţii Maramureşului, George Vulturescu despre Sătmarul literar şi despre Poesis, Săluc Horvat despre revista Nord Literar, editată la Baia Mare, iar Daniel Săuca despre vocile literare ale Sălajului. Grosul materialului este însă dedicat, aşa cum era de aşteptat, Clujului, aici găsindu‑se şi cele mai multe trufandale. De pildă, Miron Scorobete evocă, în note contrastante, salonul „imperial”, foarte „vienez” odinioară, al fostului Hotel New York din centrul urbei, devenit ulterior Continental, care şi‑a trăit postistoria după 1989, ruinându‑se iremediabil, Primăria încercând, azi, să‑l salveze. Scorobete povesteşte episodul unui banchet organizat de către Zaharia Stancu şi conducerea de atunci a Uniunii Scriitorilor, la care s‑a nimerit să fie – nu să participe… – şi venerabilul latinist Theodor Naum, profesor al universităţii. Zărindu‑l, povestitorul e animat de imboldul de a îi solicita câteva informaţii despre tatăl său şi despre Junimea, „pe care numai el le ştia”, fiind însă descurajat de către Octavian Şchiau, pe motivul că a încercat şi el anterior, dar nu a obţinut nimic. E esenţa volumului pe care‑l discutăm: participă la el protagonişti ai evenimentelor de atunci (înfiinţarea Almanahului literar şi a filialei), impresia de lectură mereu vie fiind aceea că au mai rămas destule lucruri – unele picante, altele fundamentale – nespuse, şi că ele se vor pierde inevitabil dacă cineva nu profită de răgazul care a mai rămas din viaţa acestor oameni şi nu pune întrebările potrivite.

Sunt multe evocări substanţiale în volum, dar dimensiunea sa prioritară o reprezintă („aşa cum e la ardeleni”, aţi spune…) acurateţea documentară. Aflăm, de pildă, dintr‑un interviu luat de către Lucia Negoiţă lui Aurel Rău în 2017, că A. E. Baconsky folosea, în articolele sale polemice, pseudonimele Al. Rovinescu sau G. Stelea. Reluate dintr‑un volum aproape intruvabil, publicat anterior (George Corbu Junior: Un catastif ciudat şi personajele sale), reproducerile din jurnalul de redacţie al Almanahului literar sunt savuroase nu numai prin detaliile pe care le furnizează, ci şi prin ritualistică, fiindcă „disciplina de redacţie” le cerea tuturor membrilor să fie „vigilenţi”, atât în privinţa metehnelor proprii, cât şi în aceea a colegilor. Astfel, Iosif Pervain se autodenunţă că, deşi de serviciu fiind, a venit la redacţie la ora 11 în loc de 8, dar a fost reţinut de prof. D. Popovici. Ion Brad nu‑l slăbeşte pe A.E. Baconsky pe motiv de indolenţă estetizantă, conversaţională: „Ţin să observ că tov. Baconsky, care a stat 4 ore la redacţie, n‑a refăcut decât 2‑3 versuri (rânduri) din două poezii, deşi secretariatul de redacţie ne‑a sugerat unele schimbări utile.”

În treacăt fie spus, practica „schimbărilor utile” pe manuscrisele trimise de către colaboratori nu deranjează pe nimeni, ceea ce înseamnă că, pentru redactori, fiecare text e modelabil ca plastilina, pretându‑se la toate modificările cerute. Trimite D. Micu un text despre traduceri? George Munteanu îi aduce „ultimele îmbunătăţiri” şi îl face „publicabil”. Cronicile literare sunt „stilizate” harnic sau „revizuite”. Circulă şi o expresie mai rafinată menită să explice ajustările: „a da ultima formă”. Pe motiv de criză de timp, toate aceste „transformări” se făceau fără consultarea prealabilă a autorului, care era, în general, fericit că textul său apare. Motivele erau diverse (notorietate, vanitate, carieră etc.), unul fabulos – după ştiinţa mea, necercetat, cu excepţia Privilighenţiei Ioanei Macrea‑Toma – fiind legat de remuneraţie. Îl furnizează aici Ion Brad, care citează din memoriile lui Aurel Rău că înfiinţarea Almanahului literar, în 1949, a însemnat, strict legal, şi trecerea scriitorilor locali la o „clasă superioară de onorarii”, o singură poezie fiind remunerată cu 2000 de lei (!!!), în locul celor 200 care se plăteau „la ziarul local”. Rău conchide: „O sumă fabuloasă, din care îţi poţi face un palton…” Cu patru poeme publicate îţi renovai locuinţa.

Ar trebui discutat, la un moment dat, şi raportul scriitorului român de după 1945 cu banii, măcar pentru a deconstrui stereotipul de sărăntoc cronic al condeierului român, redus, chipurile, de către „putere” la statutul pauper al unui umil şoarece de biserică. Ar trebui deschis, cu acest prilej, măcar sacul fără fund al lui Traian Iancu, celor care se plâng obişnuindu‑mă să le reamintesc că până în decembrie 1989 diurna literară a fost de 60 de lei (faţă de cei 16, şi ulterior 18 de care se beneficia în economie), o „delegaţie” de trei sau cinci zile fiind în stare să te scoată la liman pentru întreaga lună.

Clujul n‑a prea avut boemă, dar a dispus de locuri în care ea s‑ar fi putut desfăşura. Cafeneaua „Croco”, din proximitatea Bibliotecii Centrale Universitare (transformată, la un moment dat, în … sucursală bancară) sau „Arizona”, de sub redacţia Tribunei, erau locurile „totemice” în care se strângeau scriitorii; despre cel de‑al doilea, scrie „naşul” care a furnizat numele, anglistul Virgil Stanciu. Virgil Mihaiu scrie despre subiectul său predilect, adică despre sine: „unul dintre privilegiile (puţine, dar esenţiale) pe care mi le‑a acordat Providenţa constă în îngăduinţa de a participa la destinul revistei de cultură Steaua”. Eronată e doar paranteza, în prima ei jumătate. Foarte interesantă e şi mărturia lui Mircea Tomuş, care scrie că Almanahul literar din 1949 s‑a născut, aproape întâmplător, dintr‑o distorsiune: „Miron Radu Paraschivescu, un scriitor apropiat, pe atunci, partidului comunist, a fost trimis cu sarcină de partid şi, se pare, cu un fel de autorizaţie scrisă, oficială […] să înfiinţeze o publicaţie la Oradea, pentru a marca graniţa de vest a culturii române...” Numai că, delăsător şi atras de miresme someşene, M.R.P. n‑a mai ajuns la destinaţie, ci s‑a oprit la Cluj, înfiinţând aici ceea ce trebuia să înfiinţeze în Crişana. Până la proba contrarie, mărturia rămâne…

Un ultim detaliu, la sfârşit: profesorul Cseke Péter face o judicioasă sinteză a publicaţiilor literare maghiare din Clujul postbelic, relevând puncte de interes pe care noi, de obicei, le ignorăm. De pildă, el discută, în contextul înfiinţării revistei Echinox, atât decretul ministerial din 20 septembrie 1968, prin care li se îngăduia universităţilor să înfiinţeze reviste studenţeşti, cât şi blocajul rectorului Ştefan Pascu, care a anulat autorizaţiile obţinute de către studenţii maghiari pentru o revistă proprie, impunând în compensaţie o revistă în trei limbi. Concluziile sunt, însă, discutabile, fiindcă ele invocă o triplă frustrare, a părţii române (e ignorat Eugen Uricaru, primul conducător al Echinoxului), a celei maghiare şi a celei germane, unde numele lui Werner Söllner e greşit inserat: Söllner era în clasa a XI‑a în decembrie 1968, n‑avea cum să participe la înfiinţarea Echinoxului.

Un singur martor, esenţial pentru viaţa literară clujeană, nu e de găsit în tot volumul ca semnatar al unui text autonom: Irina Petraş. De ce?

Ştefan Borbély

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now