Educație

Urme. Dinu Săvescu la Galeria Romană

În mod convenţional, urmele sunt asociate cu o lipsă a referentului, ca o dovadă a trecerii lui printr‑un loc la un anumit timp anterior – urmele sunt cele care obligă prezentul la memorie, la o întrerupere a fluxului trăirii imediate pentru a reflecta la amprenta trecutului. Iar mai întotdeauna ele se manifestă printr‑un spațiu negativ, printr‑o amprentă sau, privite la nivel arheologic, prin artefacte incomplete, atât la nivel morfologic, cât și, sau mai ales, la unul contextual: acestea sunt scoase, dacă nu și din spațiul lor, atunci cu siguranță din timpul lor.

Așadar, la prima vedere alegerea titlului pentru expoziția lui Dinu Săvescu, deschisă la începutul lunii decembrie la Galeria Romană, poate părea paradoxală, căci lucrările lui sunt cât se poate de departe de natura transparentă a „Urmelor”, cel puțin la nivel de prezență directă, de manifestare fizică în spațiu. Pasta groasă care acoperă, uneori integral și alteori în transparență, pânzele de dimensiuni diverse pare a fi folosită direct din tubul de culoare, fără amestecuri ulterioare și fără a purta cu sine tușa canonică a pictorului, a pensulației mai mult sau mai puțin vizibile, creând reliefuri generoase ce scot tabloul din bidimensional și îl apropie de sculptură, de basorelief. Dar și aici, dacă ar fi să facem apel la memorie, căci ea este cea invocată prin natura urmei, ce sugerează, în mintea privitorului, lucrările lui Dinu Săvescu nu ține neapărat de domeniul sculpturii, ci de cel al țesăturilor, căci uleiul smuls brut din tubul de culoare se comportă ca un fir într‑o textilă complexă, supradimensionată.

Iar din acest moment „Urmele” încep să își dezvăluie adevăratul referent, cel al formelor arhetipale profunde, cele care transcend granițele geografice și temporale pentru a se regăsi în toate artefactele noastre definitorii, așa cum au fost ele înregistrate în ornamentația ceramicii și a textilelor dintotdeauna și de pretutindeni. Dar pictorul nu alege să picteze obiectele în sine, să facă naturi statice având ca motive covoare sau ulcioare, ci recurge la identificarea formei arhetipale, la sursa non‑materială a imaginarului decorativ pe care o interpretează în manieră proprie, păstrând însă sensul naturii sale profunde. În majoritatea lucrărilor motivul este recognoscibil, fie ca decupaj ce pune în valoare geometria formei, fie ca parte a unei compoziții armonioase. Sigurul caz în care sursa devine irelevantă este acela în care decupajul ales este unul mult prea mic pentru a mai percepe forma inițială, context în care privitorul nu poate decât să vadă urzeala halucinantă și voluptuoasă a uleiului care creează ritm cromatic și volum pe o suprafață de pânză care devine prea mică pentru potențialul de extindere la infinit al mostrei de univers țesut reprezentată. Schimbarea scării de percepție a tabloului, de la detaliul abstract la ansamblul figurativ, este una care dă posibilitatea parcurgerii multiple a expoziției fără a repeta experiența.

Lumea lui Dinu Săvescu este una a monumentalului, atât prin impactul pe care pictura sa o are prin dimensiune și volum, cât și prin compozițiile bine gândite care, indiferent de datele tehnice ale pânzei, păstrează o senzație a absolutului, a vocației definitive de rapoartare a formei doar la ea însăși. Iar această natură, în afara măsurării standard a unei dimensiuni raportată la referentul exterior, este cea care asigură deopotrivă percepția aspațială și atemporală a imaginii.

Fără a intra în inventarul efectiv al formelor pe care Dinu Săvescu le preia din fondul arhetipal la care face apel, căci el este în mod asumat unul secundar demersului artistic în sine, ce se remarcă în mod insistent este că tot arealul de semne face referire la omul curățat de greutățile concretului, ale cotidianului. Grădini abstracte și simultan flamboiante, copaci mistici în care se contopește memoria formei naturale cu semnul geometric, figuri umane dizolvate în contururi vagi, toate acestea indică un soi de alter‑realitate purificată, o variantă a Raiului aflat în așteptare, o lume în care locuitorii încă nu s‑au debarasat complet de memoria vieții anterioare, dar în care au început să funcționeze în coduri universale.

Ieșirea efectivă și declarată din bidimensional se face în instalația de obiecte pictate, unde măturile și împletiturile din paie și nuiele completează arealul de forme și semne ale expoziției. Aici se simte, probabil cel mai pregnant, spiritul magic al expoziției, prin aceste invocări ale celeilalte realități care transformă niște obiecte comune în instrumente intermediare. Dacă pictura laică, chiar și atât de necanonică precum cea de față, este o prezență cu care suntem obișnuiți la nivel conceptual ca fiind o convenție, nu mai mult decât o iluzie, de mult separată de dualitatea care funcționează în cazul icoanei, nu același lucru îl putem spune despre obiecte. Ele nu intră efectiv în sfera sacrului, ci mai degrabă în cea a magicului, a intermedierii trecerii între lumi. Sunt într‑un fel acele artefacte arheologice pe care le invocam la începutul textului, urmele unei lumi care însă nu se află în trecut, ci este simultană cu lumea noastră, numai că este dincolo. Acestea, spre deosebire de tablourile realizate prin decupaj și identificate ca variante de organizare a realității oarecare, nu mai au nimic de‑a face cu prezentul imediat și rămân cu un picior în lumea noastră, iar cu celălalt dincolo, confirmând, astfel, funcția lor de punți de legătură.

Dincolo de Sacrul pe care Dinu Săvescu îl invocă în expoziția sa, mai există un strat al lecturii peste care nu se poate trece fără a fi măcar punctat, și anume cel al comentariului postmodern al picturii în sine, acolo unde tehnica, materialele și suportul picturii sunt descompuse, recompuse și reconceptualizate la scară mare. Pânza, adică țesătura în sine, care este în mod tradițional din motive evidente ascunsă de straturile de ulei este aici adusă în prim-plan atât prin motivele picturii, cât și prin tehnica aleasă de pictură. Tușa, pensulația clasică a pictorului prin care se lasă amprenta puternică a pensulei pe suport sau, din contră, prin care aceasta dispare sub straturile multiple de uleiuri diluate, aici este complet anulată, așa cum se întâmplă și la Pollock, prin alegerea unei alternative cumva mecanice de așezare a culorii pe pânză, dar care, spre deosebire de pictorul american, este una care se bazează pe control și nu pe spontaneitate.

Nu în ultimul rând, trebuie apreciat modul în care lucrările au fost expuse în spațiile Galeriei Romane, creând un parcurs de vizitare bine temperat, în care lucrările de mari dimensiuni au alternat cu cele mai mici, preluând game cromatice și ritmuri generative, îndrumând vizitatorul către o privire atât a ansamblului, cât și a detaliului.

Fără a putea fi asociat în mod clar vreunui grup, Dinu Săvescu fiind o personalitate artistică imediat recognoscibilă în arta noastră, cu un stil inconfundabil de pictură, intră însă ca interes al cercetării și al creației în sfera artiștilor noștri cu o deschidere evidentă către sacru și spiritualitate, cei care reușesc să fie simultan contemporani și anacronici.

■ Artist plastic, critic şi istoric de artă

Dalina Bădescu

Total 0 Votes
0

Dalina Bădescu

Dalina Bădescu (n. 1990, Craiova, România) este pictor, critic și istoric de artă,  vice-președinte al Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă din România din 2020, Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția Pictură. De asemenea este inginer cadastru și măsurători terestre cu specializarea în domeniul cartografiei istorice.A obținut titlul de Doctor în Arhitectură, fiind absolventă a Școlii Doctorale de Arhitectură UAIUM București, cu teza „Reprezentări ale arhitecturii sacre în arta plastică românească” susținută în 2022. Curator a numeroase expoziții de artă modernă și contemporană pentru muzee și galerii românești, printre care Muzeul de Artă Modernă și Contemporană Pavel Șușară și Muzeul Național al Literaturii Române.Cărți: EKG, 2015,  Artă Gratis, 2018, În căutarea spațiului pierdut (în curs de publicare), Arhitectura Memorială în România (în curs de publicare)

Expoziții personale (selecție):
• POVEȘTI NEMURITOARE – aprilie 2022, Muzeul Național al Literaturii Române, București
• ORFEU ȘI UMBRA – octombrie 2021, Vila Adler, Bienala Albastră- Brașov
• DESPRE MEMORIE – septembrie 2021, Muzeul Județean Gorj „ Alexandru Ștefulescu”, Târgu Jiu
• ORFEU ȘI UMBRA – iunie 2021, Muzeul Național al Literaturii Române, București
• TOT- mai-august 2019, Muzeul de Artă Modernă și Comparată Pavel Șușară, curator Pavel Șușară
• EKG – decembrie 2017, Muzeul de Artă Comparată Sângeorz-Băi, curator Maxim Dumitraș
• Narațiuni – aprilie 2017, Galeria Dignitas, București, curator Corneliu Vasilescu
• Pământul de Sus – noiembrie 2016, Galeria Dialog, București, curator Ruxandra Garofeanu
• EKG – martie 2016, Muzeul Național al Țăranului Român, București, curator Corneliu Vasilescu

Titluri, diplome, medalii: Diplomă de Excelență a Ministerului Culturii Republicii Moldova, Bienala Internațională de Pictură Chișinău, 2021, Premiul III, Bienala Națională de Artă „Camil Ressu”, Galați 2020

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button