Trec grabnic anii, asemenea norilor purtați de vânt și, adesea, ne scapă din vedere lucrurile cu adevărat valoroase, esențiale pentru suflet. Însă și mai grăbiți sunt anii ce urmează trecerii din această lume, când doar o mână de oameni își adună gândurile către duhovnici, frați, prieteni, învățători, binefăcători sau către cei care au răspândit lumină în jurul lor. În pragul lunii martie 2025 se împlinesc 40 de ani de la trecerea spre cereștile locașuri a unui preot harnic și râvnitor, care a slujit cu dăruire și jertfelnicie în câteva parohii din ținutul Fălticenilor.
Începând cu Mălini, unde a debutat în slujirea Bisericii ca diacon, rămânând timp de doi ani în această treaptă ierarhică, și continuând cu Avântu (com. Românești), județul Iași, Văleni, Poiana Mărului, Lămășeni, Mănăstioara, Jacota și Fălticenii Vechi, părintele Ilie Ilisei s‑a dăruit, cu timp și fără timp, slujirii Bisericii, împlinind buna rânduială a Casei lui Dumnezeu.
Viața sa a fost un adevărat testament al credinței și devotamentului față de Biserică, dar și al rezistenței în fața încercărilor, fie că vorbim de greutățile personale, inevitabile fiecărui om, fie de asprimea vremurilor. A slujit în perioada tulbure de după anul 1947, când Biserica Ortodoxă Română s‑a confruntat cu grele provocări.
Așez în pagină câteva reconstituiri din slujirea plină de dăruire și jertfelnicie a părintelui Ilie Ilisei, însoțite de unele concluzii care, la distanța atâtor decenii, prind contur cu tot mai multă claritate, dorind totodată ca aceste crâmpeie de istorie și suflet să nu fie pierdute. Ele sunt culese fie din amintirile mele, fie desprinse din mărturiile unor oameni cu inimă bună, devotați Bisericii și credinței, într‑o perioadă de furtună cumplită.
Părintele Ilie Ilisei s‑a născut la 4 februarie 1914, în satul Pâraie din comuna Mălini, vatră a tradițiilor și credinței ortodoxe, nu prea departe de voievodala ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu, Mănăstirea Slatina. Chiar dacă la nașterea părintelui Ilie Ilisei, la începutul veacului al XX‑lea, istorica zidire nu era o vestită lavră, cum a devenit la jumătatea secolului, ea a fost pentru câteva sute de ani o cetate de apărare a Ortodoxiei, un loc către care s‑au îndreptat mari personalități ale Bisericii Moldovei, cum a fost și mitropolitul Veniamin Costachi, care și‑a trăit ultimii ani acolo, fiind îngropat lângă streașina bisericii zidită odinioară de Alexandru Vodă Lăpușneanu.
Devenită, peste ani, un centru misionar de seamă, Mănăstirea Slatina exercita deja o influență semnificativă în vremea în care părintele Ilie Ilisei slujea în unele parohii din împrejurimile Fălticenilor. Pentru locuitorii acestui ținut, mănăstirea a însemnat mai mult decât un reper de credință – a fost un izvor de înțelepciune duhovnicească, un loc al trăirii spirituale înalte și un simbol al continuității tradiției ortodoxe românești.
La Pâraie, unde s‑a născut preotul Ilie Ilisei, credința oamenilor era neclintită, asemenea cu a părinților lui, Mihăilă și Safta, pe care părintele îi pomenea mereu, nu doar în discuțiile particulare, cât mai ales la săvârșirea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii. Din ținutul aflat aproape de Munții Stânișoarei, căruia scrierile sadoveniene i‑au surprins atât de măiestrit sublimul covârșitor al frumuseții, dar și glasul tragic petrecut în timp, tânărul Ilie Ilisei a plecat către Cernăuți.
Facultatea de Teologie din Bucovina a fost, fără îndoială, o Școală de elită, strălucind datorită cadrelor didactice de o erudiție rară, studenților de excepție și programului academic de o exigență deosebită. Această instituție de prestigiu a modelat nu doar mințile, ci și sufletele viitorilor slujitori ai sfintelor altare, oferind Bisericii și culturii române personalități remarcabile, atât din rândul profesorilor care au slujit cu devotament catedra, cât și din rândul absolvenților care au dus mai departe lumina credinței și a învățăturii creștine.
În această perioadă de formare și așezare a existenței sale pe calea vieții și a slujirii, părintele Ilie Ilisei a pășit mai întâi pe drumul întemeierii familiei, bucuria fiind apoi întregită, în anul 1943, prin nașterea unui fiu, căruia i‑au pus numele Grigore, întrucât venirea sa pe lume a coincis cu ziua pomenirii Cuviosului Grigorie Decapolitul de la Bistrița Vâlcii, la 20 noiembrie. Acesta a fost primul prenume dintr‑o trinitate onomastică, alături de Dragoș și Gheorghe.
Acești ani au fost, însă, marcați nu doar de căutări, ci și de umbrele unor neîmpliniri, care aveau să devină parte din crucea grea pe care părintele Ilisei a purtat‑o apoi cu multă credință timp de 40 de ani.
Dacă ar fi să consemnăm principalele calități ale neobositului preot, trebuie să ne oprim, mai întâi, asupra unui aspect deosebit de important și rar întâlnit, cel al hărniciei, care nu a avut odihnă în întreaga sa lucrare misionară și administrativă. Astfel, viața sa a fost marcată de râvna pentru Casa Domnului, manifestată mai ales prin vocația de ctitor și bun chivernisitor, ilustrată în bisericile unde a păstorit, atât la Poiana Mărului, la Fălticenii Vechi mai apoi, dar și în celelalte locuri unde Dumnezeu a rânduit să slujească.
Biserica Parohiei Fălticenii Vechi, la momentul sosirii părintelui Ilie Ilisei, în anul 1955, se afla într‑o stare vădită de degradare, aproape abandonată în umbra uitării. La acea vreme, era doar filie a Parohiei „Adormirea” din Fălticeni și avea o comunitate mică de credincioși. Întinderea acesteia se rezuma la puține case din cartierul „Fălticenii Vechi”, incluzând o parte a străzii Sucevei, zona Băncuței și o parte din zona „Oprișeni”. Filia era fragmentată teritorial deoarece cealaltă parte a vechiului sat dinspre Rădășeni făcea parte dintr‑o altă parohie, în timp ce străzile Sergent Sava, Caporal Movileanu, Caporal Manolache și o parte din Maior Ioan reveneau Fălticenilor Vechi.
În ultimii 15 ani ai slujirii părintelui Ilie Ilisei, enoria, devenită între timp parohie de sine stătătoare, a cunoscut o extindere semnificativă, odată cu dezvoltarea urbanistică a zonei. Noi blocuri au fost construite pe străzile Maior Ioan, Aleea Trandafirilor, Aleea Tineretului și în împrejurimi. Între enoriași se regăseau locuitori cu un statut social important, însă aceștia nu frecventau biserica și mulți dintre ei evitau să‑l primească pe preot în casele lor în timpul vizitelor pastorale. Primarul acelor vremuri, Costică Artenie – care s‑a dedicat refacerii orașului Fălticeni, transformat ulterior în municipiu –, a reușit să aducă localității o reputație deosebită, urbea fiind considerată „orașul florilor” datorită puzderiei de flori ce împodobeau orașul și exemplului de bună rânduială și atentă organizare. Cu toate acestea, se pare că nu l‑a primit vreodată pe părintele Ilie Ilisei în casa sa, rămânând înstrăinat de viața spirituală a comunității. Aceeași atitudine era probabil împărtășită și de alți membri ai elitei locale – profesori, medici, ingineri –, dar și de oameni simpli, fără studii superioare.
Totuși, părintele Ilie Ilisei a continuat să slujească neobosit, cu speranța că răbdarea și credința vor aduce lumină în sufletele tuturor celor pe care‑i păstorea. Spre bucuria părintelui, în parohie locuiau și câțiva cărturari de marcă ai amintitei perioade: Vasile Gh. Popa, Gheorghe Turcu, fost profesor de seminar, Mihail Havriș și alții. Aceștia deschideau ușa preotului când mergea cu icoana Nașterii Domnului sau când binecuvânta casele credincioșilor de Bobotează. În ultimii ani de slujire ai părintelui Ilie Ilisei, parohia a devenit, din punct de vedere statistic, între cele mai numeroase din urbe, sau poate cea dintâi.
Preotul Ilie Ilisei avea o constituție sacerdotală sobră, marcată de o rigurozitate ce nu lăsa loc deschiderii imediate. Atitudinea fermă, firească chemării preoțești, ar fi putut fi unul dintre motivele pentru care numărul credincioșilor prezenți la slujbele bisericii, mai ales la Sfânta Liturghie, nu era foarte mare. Interacțiunile cu oamenii de vază ai parohiei aveau loc, cel mai adesea, în momente bine stabilite, cum ar fi: slujbele de binecuvântare a caselor sau cele de pomenire a celor adormiți. Adeseori, slujbele se oficiau în locuințele enoriașilor – fie în casele tradiționale, fie în apartamentele din noile blocuri, semn al adaptării Bisericii la realitățile urbane ale epocii.
Teritoriul parohiei păstorite de preotul Ilie Ilisei includea și o parte a celebrei străzi, cunoscute odinioară drept Ulița Rădășenilor, redenumită în perioada comunistă strada Ion Creangă, ce purta în sine o încărcătură istorică și culturală aparte. Acolo se afla vechea casă în care Ion Creangă a locuit în timpul studiilor la Școala de Cateheți din Fălticeni, un simbol al legăturii dintre spiritualitatea locului și patrimoniul cultural al neamului. Tot pe aceeași uliță faimoasă se găsea și casa în care Mihail Sadoveanu a locuit aproximativ un deceniu, transformată, spre sfârșitul regimului totalitar, în casă memorială.
De obicei, la slujbele rânduite veneau în mare parte credincioși mai în vârstă, însă uneori și câțiva tineri. Un impediment major pentru prezența la biserică era însăși programul de lucru al multora dintre ei. În acea perioadă, numeroase întreprinderi din Fălticeni funcționau într‑un regim de lucru continuu, cu trei schimburi. Din această cauză, mulți dintre cei care munceau din greu erau obligați să fie prezenți la serviciu chiar și în zilele de sărbătoare sau duminica, ziua dedicată celebrării Învierii Domnului.
Printre intelectualii parohiei care veneau uneori la biserică se număra scriitorul Mihai Havriș, fost redactor la revista Înmuguriri și apropiat al unor personalități de marcă din perioada interbelică, învățătoarea Eufrosina Popa, câțiva asistenți medicali, contabili și unii funcționari. Mi‑l amintesc vag, din acea vreme, pe președintele unei Asociații de locatari, dar și figuri ale căror număr și nume mi‑e greu să le evoc cu precizie. În afară de aceștia, oamenii de seamă ai parohiei, cu un statut important, lipseau aproape cu desăvârșire. Doar rareori, ca o umbră furișată pe marginea unui colț de strană, se arăta vreun cadru didactic, sfios și parcă ezitant, ca într‑o împăcare discretă cu sine și cu tradiția.
În această atmosferă grea, specifică unei perioade dificile, părintele Ilie Ilisei a purtat pe umeri povara epocii marcate de încercări, pe care le‑a resimțit, personal, cu greutate.
■ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul
