120 de ani de la nașterea lui Petre Pandrea. Înainte de decembrie ’89, despre Petre Pandrea se vorbea, deși mai mult pe șoptite, ca despre un personaj‑spectacol, strălucitor, mânuind „biciul satirei, al sarcasmului, al ironiei şi al autoironiei”. Cu retorica sa inimitabilă (ca şi cea a lui Ţuţea), în Memoriile mandarinului valah se legitimează astfel: „Eu am formaţiune de jurist. Pe mâna mea au trecut fauna şi flora politică a României, sub formă de clientelă penală, şi am păstrat distanţa patetică a mandarinului în turnul de ivoriu…”. Fauna şi flora politică, dar şi necruţătorul tăvălug al istoriei, care îl terifia şi pe Marin Preda, l‑au împins pentru mulţi ani în puşcăriile de sub mai multe dictaturi. A fost unul dintre corifeii „Academiei de sub pământ” de la Ocnele Mari, unde erau închişi 1.200 de intelectuali şi unde cel format la şcolile germană şi franceză cucerea selecta audienţă cu ştiinţa sa, cu jerbele sale de idei şi metafore.
Tot acolo, într‑o convorbire nocturnă dostoievskiană cu temnicerul său Sârbu, tată a 16 copii, justiţiarul, psihologul şi moralistul Petre Pandrea l‑a convins pe nefericitul gardian să renunţe la condiţia sa mizerabilă şi să‑şi aleagă altă muncă. Oltean de omenie, „bolnav de boala fără leac a melancoliei”, „avocat cu inimă de aur”, Pandrea nu concepea ca un semen al său să fie persecutat, hăituit, încarcerat pentru ideile şi convingerile sale politice, religioase ori de altă natură. În postumitate imaginea lui e însă mai degrabă cea a unui veritabil scriitor, a unui portretist de o fermecătoare virtuozitate. Ca memorialist şi diarist (Crugul mandarinului), Petre Pandrea inventează practic o specie literară care e numai a lui. Dar peste toate, în scrierile sale primează mărturia vie: „Ceea ce mă înduioşează întotdeauna, când mă gândesc la Ocnele Mari (unde am stat de la 1 decembrie 1948 pînă la 3 februarie 1952) şi la celelalte puşcării ale mele, se referă la strădania codeţinuţilor de a‑şi împărtăşi şi transmite cunoştinţele, de a face «schimb de experienţă». Unul ţinea prelegeri despre albinărit, moş Bolintineanu explica fabricaţia pâinii, altul iniţia pe ageamii în taina pregătirii murăturilor de toamnă, Ilie Ioan preda lecţii de limba română, eu predam germana şi am ţinut, în franţuzeşte, un curs de lirică, de la Victor Hugo pînă la Paul Claudel, Puiu Vojen ne‑a explicat pe Shakespeare, Mihai Popovici, pictura italiană, Manoilescu, economia politică, Ţuţea făcea filosofia istoriei, şi s‑a pornit zarvă imensă în jurul lui Faust, incendiind inimile şi luminînd capetele. / Începând cu ştiinţa şi arta cusutului hainelor şi a pusului petecelor pe cămăşile noastre zdrenţuite (avocatul Comşa pusese 43 de petece pe o cămaşe) şi până la astrofizică şi metafizică, totul a fost transmis, discutat, agonisit în creieri şi dusă experienţa umană a veacurilor, mai departe, ca o făclie, lagărul părând o pădure de făclii… Nici o energie morală nu se pierde în univers. / Aş putea asigura pe C. Stere, dascălul nostru siberian, că pilda din Siberia n‑a rămas fără urmări eficiente în Valahia puturoasă, la Ocnele Mari”.
Într‑o carte intitulată Amintiri din întuneric, preotul nemţean N. Grebenea îi evocă pe unii dintre cei împreună cu care a petrecut ani mulţi şi grei în puşcărie. Pe Petre Pandrea îl caracterizează astfel: „Suporta temniţa cu bărbăţie, fără să se plângă. Era cald, vioi şi plăcut. Un om adevărat”. Un om adevărat a fost Pandrea atât în închisoare, cât şi în libertate. Toţi scriitorii şi artiştii, toți intelectualii fac elogiul libertăţii. Dar, vai, foarte puţini reuşesc să fie liberi. La Petre Pandrea frapează tocmai starea de graţie pe care o trăieşte continuu ca om liber. Liber de servituţi, de averi, de funcţii, de relaţii (în afara celor prieteneşti), de dogme şi ideologii, de înregimentări de orice fel, liber chiar de propriile‑i judecăţi şi idei (condiţie sine qua non pentru ca ideile să nu devină fixe). Cu atât mai mult interesează portretele creionate de el. Tuşele sunt de obicei tari şi foarte tari, iar unghiurile sunt diverse, ca şi ipostazele şi momentele diferite în care sunt surprinse personajele. În galeria de portrete a lui Pandrea puţine au o singură culoare. Portretul moral‑psihologic este de neconceput fără luarea în considerare a tuturor datelor, inclusiv aspectul fizic. Nu e nevoie, pare a spune el, să fii mare psihanalist ca să‑ţi dai seama ori doar să intuieşti că faptele cutărui individ, bune sau rele, sunt influenţate şi de ceea ce vede dimineaţa în oglindă, privindu‑se. Subscriu fără ezitare. De pildă, nu cred, împreună cu Pandrea, că mârşăviile „sinistrului satrap venetic” Iosif Chişinevshi nu aveau legătură şi cu fizicul dizgraţios al acestuia. Grotescul personaj Ioşka, poreclit de Pandrea „cocoşatul de la Notre Dame”, îi prilejuieşte mandarinului valah şi un comentariu acid mai general: „… în revoluţii apar tot soiul de făpturi anihilante, bizare, degenerate şi stupide. Revoluţia se face cu stârpituri”.
Nu o dată Pandrea este de‑a dreptul crud. „Sibaritul incurabil” Mihai Ralea, acuzat de „trădările succesive”, e literalmente caricaturizat de cel ce s‑a vrut un Saint Simon român, cu o pană rea. Într‑un stil pamfletar este tratat Zaharia Stancu, scriitor „şchiop” şi nu „desculţ” care „s‑a repezit după 45 de ani în arta romanului unde a adus mojicia ziaristului incult şi loviturile omului de teatru”. Petre Pandrea este neîngăduit de nedrept cu autorul a cel puţin două admirabile romane – Ce mult te‑am iubit şi Şatra – e drept, necunoscute de el, căci apărute după moartea sa.
Un destin de roman balzacian este profesorul său G.G. Mironescu, cel care l‑a trimis şi i‑a dat bursă de studii la Bucureşti şi Berlin (în capitala Germaniei, a stat cinci ani), l‑a numit ataşat de presă, a dorit să‑l aducă la Universitate etc. Unul dintre cei mai bogaţi oameni din România, fost ministru şi chiar prim‑ministru (e drept, numai o lună), profesorul Mironescu este aruncat pe drumuri, în anii ’50, de toţi cei pe care îi căftănise, adică de nepoţi şi strănepoţi cărora, acum, le era teamă de persecuţii din cauza trecutului bunicului şi străbunicului lor. Scârbit, G.G. Mironescu hotărăşte să se sinucidă tăindu‑şi venele pe o bancă din Copoul Iaşilor, dar este dus la spital şi salvat. Aici însă tentativa îi reuşeşte; înghite o cantitate mare de somnalin pe care îl fură de la ceilalţi bolnavi, nu înainte de a face ultima dovadă a generozităţii sale: îşi lasă trupul, pentru disecţii, Institutului de Anatomie din Iaşi, ca ultim semn al dragostei ce o avea pentru tinerii studioşi. O undă de duioşie abia reţinută străbate portretul pe care i‑l schiţează Pandrea. Nu‑i trece însă cu vederea protectorului său limitele: „Ca savant şi intelectual era inexistent. Avea bunăvoinţă şi atât”.
O figură coborâtă parcă din marile mitologii ale lumii, un personaj de epopee tragică este Monseigneurul Vladimir Ghyka – „prinţ din casă veche domnitoare valahă, care, în loc să fie un monden pur sau să ajungă un prim‑ministru, a luat crucea lui Christos pe umăr” şi s‑a făcut călugăr, adică „soldat al bisericii romano‑catolice, părăsind biserica noastră ortodoxă”. Născut în 1873, moare la Jilava, în 1954, şi îşi „doarme somnul de veci, somnul drepţilor, în cimitirul leprozeriei naţionale de la Jilava, puşcăria preferată a celor patru dictaturi române. Zace sub ţăruşul nr. 8.274, fără nume. L‑au îngropat în seara zilei de 16 iunie 1854. L‑au purtat şi îngropat patru codeţinuţi, patru leproşi politici, ca şi el. Cîntărea 32 de kilograme şi povara le‑a fost uşoară pe mîinile lor scheletice, de înfometaţi sistematic în lagărele lui Teohari”. Pandrea îl cunoscuse din copilărie, fusese coleg de liceu cu un nepot al său: „Povestea vieţii lui m‑a fascinat din mica adolescenţă şi până azi, când am depăşit şi eu jumătate de secol. Ca şi prinţul Budha, a lăsat într‑o zi totul: titlu, avere, situaţie, familie, confesiune, pentru a depune triplul jurămînt al sărăciei, castităţii şi obedienţei, devenind monah”. Arghezi însuşi, „cel mai mare poet al nostru”, cum îl consideră Pandrea pe magul de la Mărţişor, fără a‑l cruţa însă şi pe el când vine vorba de păcatele omului, îl adora pe Vladimir Ghyka (dispreţuindu‑l pe campionul sofismelor Nae Ionescu). Le‑a trebuit ceva timp amândorura să‑şi dea seama „că un sfînt pluteşte printre noi. Era în carne şi oase, cu barbă apostolică, cu ochi clipind de inteligenţă înlăcrimată, cu plete argintii, cu sutană aspră…”. Vladimir Ghyka „recolta inimi, alinând foamea, frigul şi sufletele anxioase ale deţinuţilor. Floarea inimii mele i‑am aruncat‑o şi eu, fără să ştie, într‑o dimineaţă, în coşul gol cu care pogora de pe dealul puşcăriei Văcăreştilor, din Bucureşti. Retrăiesc momentul patetic. Eu coboram cu maşina: fusesem să‑mi revăd o clientă politică între zăbrele, dornică să‑şi perfecteze căsătoria civilă cu logodnicul aflat la închisoarea Caransebeş‑Banat. Logodnicii au ajuns azi miniştri (Constanţa Crăciun şi Ion Vinţe – nota mea). După pilda monahului, eram infatigabil, inventiv şi feeric. Am fost şi naşi pentru mire şi mireasă (revoluţionari comunişti), aflaţi într‑o puşcărie antonesciană. Fuseseră bătuţi la tălpi, cu trei luni înainte, la interogatorii… Nu‑mi pare rău că şi eu, şi Monseigneurul Vladimir Ghyka, am intrat, ulterior, în puşcăriile acelor logodnici şi miri… Recunoştinţa e o floare rară”.
Aşa merg lucrurile în „puturoasa Valahie”, bântuită multe secole de „o inflaţie de călăi şi de lichele…” și unde expresia ultimă a recunoștinței este… ingratitudinea.
■ Scriitor, publicist, critic şi istoric literar
Constantin Coroiu
