Anul 2024 a fost pentru Enescu un annus mirabilis. Cinematografia românească și Opera Națională i‑au dedicat un film (Enescu, jupuit de viu, regizat de Toma Enache) și un spectacol multimedia (Jurnalul unei iubiri, în regia Andreei Tănăsescu). Discul cu muzică pentru pian de Enescu înregistrat la Casa Prospero de Daria Parkhomenko, câștigătoarea din 2018 a Concursului Enescu, nominalizat anterior pentru Premiile Schallplattenkritik și Opus Kalssik 2023, a fost propus pentru International Classical Music Awards.
Muzica lui Enescu a fost interpretată pe mari scene, inclusiv Carnegie Hall, unde Enescu debutase cu un secol în urmă. Este interesant că și acum Enescu este perceput ca un înnoitor al limbajului muzical, foarte complex formal, fiind inclus în program, de exemplu, de orchestra newyorkeză Now (TŌN), care pregătește, prin programe de masterat cu adresabilitate internațională, interpreți care să exprime sensibilitatea noului secol.
După cum constată muzicologul Kai Christiansen, fondator al portalului EARSENSE, „Enescu e o descoperire de proporții epice. El s‑a transformat într‑unul dintre cei mai desăvârșiți muzicieni din istorie: un violonist de concert virtuoz (unul dintre cei mai buni ai generației sale), un pianist superb, dirijor, profesor, mentor, căruia i‑au dedicat lucrări unii dintre cei mai mari compozitori ai timpului și, de asemenea, un compozitor cu adevărat original și uluitor”.
În 1923, când descindea pe continentul american, Enescu era descris de presă drept „unul dintre cei mai rafinați muzicieni ai vremii – compozitor, dirijor, violonist, pianist, violoncelist”. Versatilitate și virtuozitate erau cuvintele folosite pentru a defini toate aceste dimensiuni ale personalității sale. A uimit și prin capacitatea de memorare care i‑a îngăduit să dirijeze pe dinafară Simfonia a șasea de Ceaikovski, a cărei partitură îi fusese încredințată cu două zile înainte de concert. Creația lui îi precedase însă venirea, Suita nr.1 pentru orchestră fiind interpretată în 1911 sub bagheta lui Gustav Mahler, după cum admirate îi erau deja și rapsodiile.
În 1923, Enescu a fost prezent în triplă ipostază: ca dirijor al Orchestrei Philadelphia, al cărei director muzical era Leopold Stokowski, compozitor al Rapsodiei a doua și al Simfoniei nr. 1, dirijor al Pateticii lui Ceaikovski și interpret al Concertului pentru vioară de Brahms.
Într‑un interviu cu Andrei Ioniță, câștigător al Concursului Ceaikovski, basistul Dominik Wagner remarca faptul că publicul este atras acum mai mult de personalitatea interpreților decât de compozitorii incluși în program. Aceasta demonstrează cât de covârșitor este rolul interpretului sau al criticului, obiectul de artă fiind un câmp virtual de sensuri care se cer actualizate.
Recunoscut și în vremea sa de către mari muzicieni, precum cei din cvartetul alcătuit de el însuși în 1904 – Pablo Casals, Jacques Thibaud, Alfred Cortot și Fritz Kreisler, care îl considerau un fenomen –, Enescu a fost reproiectat recent pe firmamentul vieții muzicale internaționale de către mari orchestre – precum Opera din Paris, care a montat Oedip în 2022, sau mari interpreți, precum Janine Jansen.
Lui Jansen i se datorează, poate, interesul viu pentru una din lucrările enesciene – Octetul pentru instrumente de coarde în Do major, Op. 7. Printre diversele impresii și întâmplări cu George Enescu, Yehudi Menuhin păstra în memorie o întâlnire amicală cu un grup de muzicieni la care Enescu a cerut să se interpreteze de două ori Octetul pentru coarde al lui Felix Mendelssohn. Peste decenii, acesta avea să fie asociat propriului Octet, cele două lucrări fiind adesea interpretate împreună pe diverse scene, inclusiv la Carnegie Hall.
După cum se știe, Octetul compus de Enescu la numai nouăsprezece ani, în 1900, a fost abandonat după cinci repetiții de Édouard Colonne, întrucât i s‑a părut prea dificil. Abia un secol mai târziu lucrarea a intrat în repertoriul curent al marilor scene de concert. Violoncelistul Jens Peter Maintz mărturisea înaintea concertului cu cele două octete la Philarmonie Berlin, în 2022, că l‑a cântat prima oară în compania lui Janine Jansen în 2007 și că această capodoperă a unui tânăr de nouăsprezece ani nu a încetat niciodată să‑l uimească.
Considerată unică, fenomenală, Jansen reușește să construiască o formă interioară a compozițiilor în care nu există nimic tern, neexpresiv. Este mai mult decât cameleonism, cum s‑a spus, în sensul identificării depline cu intențiile compozitorului; este o voință de expresie care dă viață fiecărui detaliu fără a pierde accentele întregului.
În august 2024, Jansen concerta la Théâtre de Valère, Elveția. În program, Poème élégiaque Op. 95 de compozitorul elveția, Richard Dubugnon, dedicat ei, și ceea ce era prezentat drept „imensul Octet de coarde Op. 7, compus în 1900 de un Enescu de 19 ani, o adevărată capodoperă arhitecturală (…), o lucrare de o mare intensitate expresivă și sonorități inovatoare”.
Deținătoare a mai multe premii prestigioase, printre care Premiul de Stat pentru Arte al Țărilor de Jos, Jansen își are propriul festival Bach la Concertgebouw, precum și Festivalul anual de muzică de la Utrecht, al cărui director artistic este din 2003. Enescu a trecut astfel în noul an ca un compozitor iconic, fiind inclus în programul zilei de deschidere a festivalului ce s‑a desfășurat între Crăciun și Anul Nou, de data aceasta în compania lui Brahms. Wenneke Savenije, redactor-șef al revistei de nieuwe muze, comenta în cronica din 1 ianuarie 2015: „Janine Jansen a adunat din nou un grup de străluciți muzicieni de cameră în jurul ei pentru a transforma Grote Zaal din Tivoli Vredenburg într‑un mare auditorium cu Trioul cu pian, Op. 8, de Brahms, și celebrul Octet al lui Enescu. … Octetul suna uneori aproape „prea” frumos. Cum a izvorât din creierul tânăr al lui Enescu această piesă minunată, ignorată de mult, dar interpretată acum la multe festivaluri și înregistrată de mulți mari muzicieni?”
În numărul din 16 noiembrie 2024, revista de muzică Bachtrack publica, sub semnătura lui Edward Sava‑Segal, o cronică a concertului oferit de două dintre cele mai renumite cvartete ale momentului, Belcea și Ébène, tot la Carnegie Hall, unde au fost interpretate Octetul lui Mendelssohn și Octetul lui Enescu.
Despre opera lui Enescu, Edward Sava‑Segal nota că aceasta „extinde dezvoltarea tematică a lui Mendelssohn, țesând teme recurente ciclic care unifică opera. Peisajul său sonor transcende romantismul târziu la fel de decisiv ca Noapte transfigurată, sextetul compus de Schoenberg doar cu un an mai înainte, ale cărui ecouri se insinuează în a doua mișcare, Très fougueux”.
Broșura care acompania programul concertului Belcea‑Ébène conține comentarii semnate de Harry Haskell despre compozitori și interpreți, Enescu fiind văzut ca un artist guvernat de spiritul timpului, care este foarte departe de a fi un imitator al lui Bartholdy, chiar dacă îl admira foarte mult: „În ceea ce privește armonia”, octetul variază între universul sonor difuz al lui Schoenberg din sextetul Noapte transfigurată, compus cu doar un an mai devreme, și tonalitățile mai lucide ale sextetelor lui Brahms. Scrierea canonică și imitativă crește în amploare în mișcările ulterioare: Très fougeux, atletic, asemănător cu scherzo („Foarte plin de spirit”); Partea lentă, pe care Enescu a numit‑o „un fel de nocturnă”, și Mouvement de valse bien rythmée, perfect integrat, culminează cu un fugato masiv construit pe temele pe care le‑am auzit înainte.”
Este interesant felul în care este contextualizat Enescu. Fie că e vorba de același gen muzical (muzică de cameră, octet), de o fază a istoriei muzicii (neoclasicism, modernism), de personalități complexe (deopotrivă dirijor, compozitor și interpret) sau de compozitori care merită o recunoaștere superioară, Enescu își precizează identitatea în istoria receptării. Orchestra Now (TŌN), de exemplu, a prezentat, în 8 mai, la Carnegie (Stern Auditorium / Perelman Stage), un program intitulat „Violonist și compozitor”, sub bagheta lui Leon Botstein, care a inclus, pe lângă Simfonia a doua de Enescu, lucrări de Grażyna Bacewicz, Joseph Joachim și Eugène Ysaÿe.
La o sută de ani de la concertul de debut în fața publicului american, Enescu a revenit la Carnegie Hall pentru a‑i fi ovaționată „muzica energică și pasionată” (David DeNee).
■ Muzicolog, scriitor, jurnalist
Sorana Mănăilescu
