Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » Visata libertate

Visata libertate

Şi, ca un fel de gust amar, încă neîncercat nici măcar sub teribila şi apăsătoarea dictatură comunistă, însuşi cuvântul, noţiunea de libertate prindea cumva un aer, un sens… cumva ciudat şi străin, cu totul neaşteptat

Au fost, după ’89, din nou cele şapte vaci grase, ca în istoria biblică a lui Iosif, într‑un aer euforic, de false şi grosolan înscenate lupte politice, într‑o aparenţă generală de normalitate oarecum regăsită, pe care mulţi disperaseră de a o mai trăi. Dar, vai, totul era fals, începând cu cele două planuri şi lumi ce păreau a anunţa această normalizare sau visata libertate: lumea mass‑mediei, a ziarele stufoase ce se vindeau în tiraje enorme şi titrau – mi‑e teamă că până în zilele noastre! – pe teme ale faptului divers, trivial, ale noilor vedete politice şi ale fotbalului sau ale spectacolului rock, şi lumea, aparent nouă şi extrem de gălăgioasă şi dominantă, a politicii. Şi tot în acel prim deceniu după „schimbare” s‑au profilat şi primele semne, tot mai apăsate, tot mai grave, ale neglijării valorilor şi atenţiei datorate ştiinţei, cercetării, valorilor şi personalităţilor artei, literaturii, umanisticii, o tot mai apăsată nepăsare a guvernelor în conservarea şi reabilitarea a tot ceea ce regimul comunist atacase, degradase şi calomniase în ceea ce, de fapt, semnifica şi legitimase în secolele ultime, reala naştere a unei naţiuni, aptă de a se compara cu unii vecini şi cu statele orgolioase ale Apusului. Apoi, iute şi din nou ca o falsă semnalizare a libertăţiii sociale! – acordarea de licenţe în vrac, nu numai pentru televiziuni private, ci şi pentru edificarea a nu puţine noi institute şi universităţi private ce urmau, până la urmă, să destabilizeze binişor şi chiar să creeze forme de inflaţie joasă în aria unor licenţiaţi ad hoc şi a diplomelor de orice fel. Şi încă o dată, soarta pecuniară, financiară a acelor cadre ce trebuiau să susţină educaţia, societatea, învăţătorii, profesorii, medicii, personalul sanitar şi cel administrativ, masele de amploaiaţi din teritoriu, lăsată de izbelişte. Odată, se înţelege, cu irupţia unei adevărate noutăţi: apariţia oarecum sfruntată şi „inexplicabilă” a noilor bogătaşi, într‑o economie decimată, instabilă, care ani de zile, apoi, nu mai avea să‑şi găsească ritmul, opţiunile sau baza umana, financiară, în interior, lipsiţi de asistenţa statului; bonzi, moguli, miliardari iviţi din toate straturile şi colţurile ţării, în majoritatea lor profitori ai aşa-zisei reforme sau a reformelor, anunţate cu emfază gălăgioasă de noii guvernanţi.

La început, în primii ani, s‑a vorbit de capitalism, privatizare, comerţ, afacere etc., de parcă întreg vocabularul unei lumi libere se activase din nou, după o pauză îngheţată de o jumătate de secol. Apoi, după primul deceniu, a apărut şocul, şocurile, trezirea, iar substantivele, noţiunile orgolioase de mai sus au început, la fel de repede şi de impetuos, să fie ironizate public şi să apară nu puţinora ca forme ale unei ciudate confuzii, poate chiar trădări – ale cui şi în a căror interese? Nimeni însă nu avea vreo explicaţie probantă, nimeni nu înţelegea cum un mecanism ce părea să funcţioneze după legile şi normele democaţiei, producea sărăcie, şomaj crescut, emigraţia în masă, mai ales a tinerilor şi a specialiştilor, false şi adeseori impertinente promisiuni electorale, un parlament pasiv, preşedinţi apatici sau frenetic activaţi în treburile ce le depăşeau atribuţiile. Şi, poate lucrul cel mai grav între atâtea evenimente negative, tot mai copleşitoare, un şir de guverne, zeci şi zeci de miniştri ce erau aleşi democratic, e drept, după liste stricte ale noilor partide, dar care, odată instalaţi în posturi, rupeau făţiş orice legături cu cei ce i‑au ales, uitând senin, relaxat, promisiunile şi ofertele generoase, largi, făcute în campanie. Tot aceşti domni, oarecum abili, au lansat o nouă campanie ce a luat cu anii o formă a unei ciudate ideologii: corupţia, cea care trebuia să explice pierderile, îndatorările enorme la Fondul monetar, creşterea uluitoare a preţurilor în raport cu salariul mediu, se pare cel mai scăzut din Uniunea Europeană, confuzia, deruta şi mai ales iritarea multora. Părea că ea, mult clamată corupţie, este prima şi esenţial vinovată, dar, cu timpul, pentru unii observatori mai atenţi s‑a dovedit şi ea reală, dar nu era aceasta întreaga şi fundamentala explicaţie a mersului şchiopătând şi uneori dezastruos al economiei. Al unei democraţii visate de mulţi sub dictatură şi din care, acum, la două‑trei decenii de la Schimbare, mulţi se trezeau ca dintr‑un ireal coşmar: e oare posibil? Oare noi nu suntem cu adevărat făcuţi pentru… democraţie?!…

Şi, ca un fel de gust amar, încă neîncercat nici măcar sub teribila şi apăsătoarea dictatură comunistă, însuşi cuvântul, noţiunea de libertate prindea cumva un aer, un sens… cumva ciudat şi străin, cu totul neaşteptat. Oare să mintă toate marile dicţionare ale lumii? Oare, într‑adevăr, ne‑am înşelat, legând noţiunea de libertate de cea de democraţie, de şansa tuturor, a celor mulţi, cei care produc bogăţia naţională, a unui trai acceptabil, meritat, la mult visata demnitate şi respect a cetăţeanului, de orice categorie, etnie sau fel de a gândi.

Regret nespus pomelnicul făcut mai sus realităţilor şi falsei, insuficientei şi uneori cu adevărat aiuritoarei evoluţii a unei Românii ai căror cetăţeni, de multe ori, au dat, şi sub dictatură, dovada unor capacităţi volitive, profesionale şi uneori şi morale, greu de trecut cu vederea! Nu vreau, la sfârşit de carieră, în anii de înaltă senectute, cum se spune, să plec, având sub ochi un peisaj uman şi naţional atât de depresiv, în discordanţă clară, aş zice, dureroasă, cu cele ce mi‑am închipuit eu, cu cele ce şi‑au închipuit familia şi apropiaţii mei, dar şi cu o bună parte dintre ardelenii care, şi azi, atârnă cu privirile pline de aşteptare, dacă nu de speranţă, asupra tinerei şi miraculoasei ţări, ivite şi închegate după un istoric atât de accidentat, în care nu au fost mulţi nu numai să creadă, dar şi să se împlice, să se avânte, să lupte, riscând aproape totul, uneori – cu adevărat, chiar totul! – cariera, liniştea familiei, libertatea persoanei şi, mai ales, acel articol atât de rar menţionat şi atât de rar şi de profund nesatisfăcător, ignobil cu adevărat, trăit de noi, foştii moldoveni, valahi sau ardeleni: demnitatea persoanei! Articol atât de preţuit dincolo, în Apusul civilizat, mândru şi creator de înalte, unice valori, Apus care încă o dată rămâne departe, o Arcadie visată, aproape intangibilă deşi…, deşi!…

Eu rămân, cum se spune, cel ce am fost dintotdeauna: un vitalist, un ucenic al marilor paşoptişti înflăcăraţi de un ideal ciudat, cel al unei patrii viitoare, în ciuda şi în mijlocul sarcasmelor contemporanilor lor, interni, dar şi al celor din afară, nu puţini – al unui Heliade, Eminescu, Kogălniceanu, I.C. Brătianu. Ucenic înflăcărat – da, încă înflăcărat la vârsta mea! – al acelui umanist ciudat, care a provocat iritarea a mai tuturor universitarilor vremii sale, încă cu prima lui carte, Naşterea Tragediei – da, l‑am numit pe Friedrich Nietzsche, care din tinereţe m‑a impresionat nu numai printr‑o radicalitate intelectuală ce depăşea, atunci, la sfârşitul secolului al XIX‑lea orice normă gravă şi înţeleaptă a vremii, dar şi prin ceea ce şi azi pare de domeniul fantasticului social şi moral: credinţa că viaţa, cea care ni s‑a dăruit şi de care ne bucurăm, atât cât ne permite nu numai regimul social sau naţional în care ne‑am născut, dar şi propria fire, norocul nostru strict privat – da, că viaţa, ceea ce numim astfel, este un dar al Zeilor şi al propriei noastre naşteri. Şi că ea este în esenţă forma supremă a norocului, după care alergăm uneori cu minţile răvăşite, nesocotind, ba uneori chiar dispreţuind ceea ce avem cu adevărat în posesie! Viaţa, da, ca o formă a posesiei esenţiale, unice cu adevărat, pentru unii, chiar destinale!

Apropo de… schimbare. E un termen de care s‑a făcut atâta caz şi în care puţini au crezut, din varii motive, ce nu ţineau totdeauna de raţiune sau logică. Da, Schimbarea, sau revoluţia – de care filosoful francez Jean Pierre Faye, într‑o discuţie cu mine în Contemporanul. Ideea europeană, credea nu numai că avusese loc, dar şi că era unica revoluţie în ţările din Est scăpate de jugul moscovit. Argumentul lui era violenţa de care Românii au fost capabili, jertfindu‑se mulţi, tineri mai ales, pentru o altă viaţă! Cred şi azi încă, da, acestea şi altele au avut loc şi, în acelaş timp, cum ni se întâmplă uneori în vis, dar şi, ce ciudat, în plină şi turbulentă, zisă istorică, viaţă socială şi politică, ele nu au avut loc!

Când, în primii ani după 1989 nu puţini tineri scriitori veneau să mă întrebe de ce nu‑mi schimb stilul, deoarece, nu‑i aşa, s‑au schimbat vremurile!, răspundeam, cu o naivitate evidentă şi cu o ironie prost mascată, întrebându‑i dacă… da‑da, dacă cu toţii erau cu adevărat siguri că… totul se schimbase! Nu cumva… nu se schimbase aproape nimic şi a trebuit să treacă, iată, vreo trei decenii ca unii dintre noi, nu foarte mulţi, probabil, să constatăm încă o dată, împreună cu unii, celebri sceptici nu numai ai istoriei, dar şi ai firii umane, că… nimic nu se schimbă sau, ca să fim mai exacţi şi să‑l urmăm încă o dată pe filosoful şi pe profetul lumii de mâine, pe Nietzsche, să afirmăm că realele schimbări vine pe neauzite şi, mai ales, cum spune el însuşi, pe picioruşe de porumbel! Pe neobservate şi în cu totul alte forme, timpi şi rezonanţe de cât ne‑am aştepta. Iar, logic şi real totodată, formele şi reflexele, schimbările, chiar şi cele vizibile şi strident aparente care ni se înfăţişează peremptoriu şi ne dansează sub ochi, sub simţuri şi uneori chiar – minciuna minciunilor! – statistic, sunt forme de… vis! Am zis de… vis?! O, am fost pentru o dată prea timid. Nu, nu e vorba de vis, nici de un vis social, evenimenţial, ci chiar de forme halucinatorii şi perfect reale de… coşmar social.

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)
Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now