Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Viaţa ca posesie

Nicolae Breban: Viaţa ca posesie

O, nu, nu vreau să spun totul, aşa-⁠ceva nu există, nu e un instrument pe care putem să-⁠l apucăm noi, oamenii, chiar şi cei mai îndrăzneţi, cei mai nechibzuiţi în a ne gospodări scurtul, firavul (sau nu?!…) fragment de existenţă. Absolutul!

Ca şi în primul volum, comentez încă odată această denominaţie, această ultra-⁠uzuală expresie, încărcată de o uzură greu perceptibilă – viaţa mea! Da, e drept, ea conţine o banalitate exasperantă, dar şi o aroganţă, greu de definit – pronumele posesiv, a mea. Or, în clipa în care scriu, sfârşit de iunie 2018, ea, această viaţă – în tinereţea mea se scria vieaţă! – încă îmi aparţine şi eu pot, foarte bine, cu o aroganţă pe care mi-⁠am exprimat-⁠o nu de puţine ori, în felurite forme, ficţionale sau nu, să vorbesc în numele ei. Sunt încă aici, am încă acest drept al posesiunii, deoarece, nu-⁠i aşa, a trăi e şi o formă a posesiei, chiar dacă în acest caz ne aflăm în faţa unei posesiuni oarecum stranii, una care se mişcă necontenit – sau ni se pare astfel! – iar această senzaţie, nu rareori doar aparentă, adeseori ia forme brutale, contondente, de mişcare, ne dă senzaţia de ceea ce filosofii, germani mai ales, au numit devenire. De aici până la schimbare nu era decât un pas şi noi, romancierii, l-⁠am făcut, cu o rară impertinenţă, numind această schimbare epicul. Homer, Tatăl nostru, al tuturor europenilor, a mers până la capăt şi l-⁠a definit drept Mitul, iar noi, urmaşii săi, numeroşi şi nu totdeauna foarte atenţi la consecinţele actelor noastre, ne-⁠am îngrămădit în acest culcuş, extrem, prodigios de încăpător şi… ne-⁠am simţit bine, aproape protejaţi în acest înveliş aproape sublim. O, cu siguranţă, sublim!

Acestuia, multi-⁠milenar, i s-⁠a adăugat un altul, semn al vitalităţii excepţionale a acestui continent, a acestei umanităţi distincte, numită Europa, ceea ce numim creştinism; dar despre acesta, vom vorbi, dacă vom avea aceeaşi cutezanţă ca cea a zilei de azi, altădată, deoarece istoria magnifică a Fiului dulgherului, ce tresare din zonele de intersecţie ale Sudului celor două continente şi moduri de a fi, pare diferită, deşi nu pare total ruptă de Mitul homeric; cel homeric ne aminteşte, de fapt, ne învaţă, ne instruieşte în modul de a fi, de a ne apăra posesiunile, ca şi cel de a ne regăsi, de a ne îmtoarce în vâltoarea eternă a firii, a naturii şi acelor cu care ni se pare că ne asemănăm, descoperind, printr-⁠o singură siluetă, cea a lui Odyseus, contradicţiile şi enormitatea fizică şi dramatică a lumii – cea de atunci, cea dintotdeauna! Cealaltă, cea magică, a lui Iisus, cel sacrificat în zilele lui Tiberiu, ne salvează, da, de… urâtul existenţei şi ne dăruieşte nu atât „sublimul locuirii materiei”, ci răspunsul la atâtea întrebări care se nasc, în secole, în mintea unor bipezi, întrebări care se pare că nu-⁠şi află nicicum răspunsuri sau, oricum, nu se potrivesc cu legea profundă a fenomenelor în care aceş­tia sunt aruncaţi, legătura tiranică, oarbă între cauză şi efect. Darul numit iubire, mai exact iubirea de aproapele, ca o formă de esenţă a moralei, de fapt, o consolare, o salvare din păienjenişul de metal al diferenţelor dintre pulsiunile firii şi ale aşa-⁠ziselor idealuri umane.

Deoarece… nu mai am mult timp,voi fi nu… scurt, o, nu-⁠mi stă în fire şi nici în stil; sunt, se pare, prea germanic şi excesiv de contorsionat, de labirintic, de ezitant în multe din frazele mele! Voi fi însă radical – o calitate ce mi-⁠a stârnit nu puţine adversităţi, neînţelegeri şi obstacole în carieră, dar care m-⁠a salvat. De la ce, din faţa cui? De… mine însumi, cel mai adesea, înclinat, mai ales în prima – sau, dacă vreţi, în primele mele tinereţi! – spre… un fel de nehotărâre, spre o bolnăvicioasă, părea înnăscută ezitare în faţa marii idei, spre o necontenită, aproape nevrednică laşitate în faţa asumării unui destin ce mă speria. Mă sperie şi azi, deşi el mi-⁠a devenit organic, acest destin, ca un alt „membru” esenţial, adăugat fiinţei mele chiar şi de carne, ca un al doilea, poate ca un al treilea alter-⁠ego. Dacă aşa ceva există! Da, s-⁠ar putea, cine mă va contrazice?!

O, nu, nu vreau să spun totul, aşa-⁠ceva nu există, nu e un instrument pe care putem să-⁠l apucăm noi, oamenii, chiar şi cei mai îndrăzneţi, cei mai nechibzuiţi în a ne gospodări scurtul, firavul (sau nu?!…) fragment de existenţă. Absolutul! Da, nu-⁠nu, el nu e de nasul nostru şiii… eu cred că nici nu ni s-⁠ar potrivi, iar una dintre cele mai peremptorii, mai „brutale”, mai ultimative argumente este incapacitatea sau dezolanta, ridicola, copilăreasca şi îngâmfata, ridicola noastră manieră de a ne mişca, de a reacţiona, de a nega sau de a ne face că înţelegem, că acceptăm, ba chiar slujim Fiinţa Divină, acel das absolute Wesen al lui Fichte, Zeul unic, Dumnezeul atâtor popoare! Căruia îi cerem pur şi simplu să existe, oarecum în felul nostru, ba chiar să ne dea şi dovezi de existenţă!

O, nu, nu Totul, ci doar acea parte rezervată mie de la… începuturile lumii; o, cât orgoliu, vor suspina unii, fără să înţeleagă bine acest atribut, deoarece, da, orgoliul, la unele persoane, în timp, devine iute şi o povară. Aş zice aproape o umbră. Şi vă trimit la geniala gravură a maetrului german Dürer, Cavalerul şi Moartea, în acest caz, Moartea fiind, aici, Germană, este de sex masculin şi în imaginaţia mea ea – sau El! – este nu numai Umbra sa, a Cavalerului dar şi… Orgoliul său! Cel medieval şi mândru, părtaşul, confidentul dacă vreţi, dar cu siguranţă certitudinea destinului său, în amploarea de nezdruncinat a Măreţiei sale trecătoare!

Unii, sunt convins, vor avea pretenţia să vorbesc mai ales de Timpul meu, cel social, se înţelege, cel politic, deoarece, după cel războinic şi religios, se pare că timpul, cel al comunităţii naţiunii sau al continentului, azi, s-⁠a năruit în politic, cea ce numim azi, politic. Ceea ce a devenit azi, la începuturile mileniului trei politicul; nu revolta, în sânge, nu magnifica dezordine şi entuziasmul, cum a fost cea franceză, nu anarhia barbară cum au visat-⁠o carbonarii italieni şi bolşevicii ruşi, ci o burgheză, mercantilă şi înţeleaptă chiverniseală monetară, profitându-⁠se de un reflex absolut genial al tinerei burghezii, marea descoperire a banului, a monedei. O, nu cel de metal august cu faţa imperatorului înscris în metal, dovadă a unei existenţe înalte, ci a celui de hârtie, acel petec de celuloză îngheţată, numit cec, sau acţiune, sau divident, şi care e capabil, ca un monstru marin de tipul balenei-⁠rechin, să transforme toate valorile materiale, dar şi pe cele spirituale într-⁠o singură cifră.

Am venit azi, fuga, la acest text pentru a mă… apăra oarecum!… Eram şi mă simţeam vulnerabil, adică slab. Or, pentru mine, pentru firea pe care o am, a fi slab e un fel de neplăcută mâncărime, un fel de impetigo sau psoriazis, o măruntă boală ruşinoasă, o pată nepotrivită, stridentă, dezonorantă, aşa cum e acea ipostază în care eşti surprins fără să te poţi apăra, dezbrăcat în faţa cuiva nepoftit, murdar sau mărunt laş tocmai în mijlocul unei fraze avântate ce ar trebui să dea asistenţei tăcute ce te înconjoară o dovadă a tăriei, a zvelteţei, aş zice a sculpturii antice a gândului tău! Nu, bătrâneţea nu poate fi o scuză pentru aceste mărunte şi felurite alunecări de pe piedestalul nostru pe care ni l-⁠am construit cu atâta fervoare, eroism ascuns, răbdare ciclopică uneori şi fantezie; zbor al Gândului!

Două lucruri, spus grosso modo, am făcut de când mă ştiu în faţa acelei fantome a slăbiciunuii, brusc apărute, în faţa unui început de panică, aşa cum se întâmplă cuiva care se pierde, se rătăceşte într-⁠un spaţiu necunoscut şi advers: m-⁠am azvârlit în somn, indiferent la ce oră din zi sau din noapte, dând la o parte toate obligaţiile, promisiunile, chiar şi un fel de rest al demnităţii; doi, cu câţiva ani mai târziu, după prima tinereţe când aşteptam – mi se părea zadarnic, în stări corupte de idei ce mi se păreau josnice, da, când aşteptam, cu adevărat, ca un semi-⁠nătâng ca scrisul să mă salveze, să mă restituie mie, or, în acei ani, un lung deceniu al anilor douăzeci, scrisul meu nu-⁠mi era prieten, complice în nici un fel, deoarece, dezlânat şi fals sau riguros semi-⁠fals putea fi semnat de aproape oricine. Eram mai departe de mine decât Proxima Centauri! Or, deşi apoi, imediat râdeam de vanitatea exorbitantă a acelui eu care se credea departe sau superior acelui scris, frazeologiei sau compoziţiilor mele dezlânate, târziu, foarte târziu mi-⁠am dat cont că avusesem dreptate: vanitatea mea fusese un bun profet! Acel eu, de atunci – chiar dacă nu era superior propriului text, avea un bun instinct – ştia că va mai trebui să aştepte oricât l-⁠ar fi umilit şi exasperat acea răbdare care putea fi foarte bine o reală ratare sau nici măcar atât: eu, atunci, în acel deceniu, nu aveam cum rata, deoarece nu sclipisem niciodată! Şi devenisem, abrupt, surpat în ruina unei adolescenţe lipicioase şi mărunt groteşti, bătrân! Peste nu foarte mulţi ani, am inserat într-⁠unul din textele compacte pe care le-⁠am definit drept romane acea frază ce-⁠mi sclipeşte şi azi ca unul din puţinele adevăruri despre ceea ce se spune că ar fi fiinţa noastră: „Avea douăzeci şi patru de ani – afirma naratorul meu despre un personaj – şi era atât de bătrân cum nu avea să mai fie niciodată!”

Da, ce mai, erau două culcuşuri, aproape două vizuini, deşi erau infinit mai mult sau mai puţin decât asta: somnul tenace, semi-⁠narcotic şi textul… impur, fals semn, fals ghid, fals tovarăş! Şi, totuşi, el era ghidul, toiagul, lanterna ce orbecăia într-⁠un fel de semi-⁠panică pe acele ziduri, creste sau faleze albe, orbitoare, ce se căscau din adâncuri, deşi, ciudat, devenise el însuşi un altul. Cine ar putea să explice această… metamorfoză, acest… miracol, da-⁠da, un real miracol! Doar un geniu atât de neînţeles sau înghesuit în tipare străine cum e spiritul vagabond, incert şi ezitant până la un fel de sublim neîntâlnit de cei care istorisesc cu calm şi cu o pedanterie vag ridicolă întâmplări din viaţa lor sau a altora, cel care se botezase încă odată Marcel şi se pierdea, neobosit, printre rigidele, veşnic aceleaşi figuri, incapabile nu numai de evoluţie, dar nici de o minimă mişcare a caracterului: veşnic aceiaşi, ca nişte siluete de carton pe care un vânt necunoscut le apleca, le mişca sau le învârtea în jurul unui fel de ax ce s-⁠a numit, apoi, al memoriei involuntare! Ciudat, nu?

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest