Contemporanul » Editorial » Ţara strămoşilor

Ţara strămoşilor

Eram, se pare, liberi. Dar ce bine ne‑ar fi prins atunci, tuturor, în mijlocul nostru, prezenţa unui înţelept care să ne înveţe că acest cuvânt, poate cel mai vehiculat în Europa luminată în ultimele secole, cel de libertate a persoanei, a grupurilor, a naţiunilor, nu se potriveşte adeseori şi în nici un fel cu ceea ce, de la greci şi latini, noi înţelegem prin individ liber

Odată învins Decebal şi ai săi, numiţi daci, care au ţinut piept Imperiului Roman vreo două secole (să ne amintim că Cezar Caius Iulius este poignardat, sfârtecat de egalii săi, senatorii romani în acelaşi an, 35 î.Ch., ca şi Burebista al traco‑geto‑dacilor, ce‑şi va fi avut reşedinţa în cetatea Arcedava, în pusta satului din sudul Banatului care se cheamă azi Vărădia, unde eu, servitorul şi prietenul dvs., mi‑am petrecut multe veri ale copilăriei mele, în casa bunicii mele Wilma Ketzenmacher, născută Kunerth, comerciantă şvabă), după el, după numitul Decebal şi ai săi, noi nu am mai fost stăpâni pe aceste locuri. Ne‑am pierdut posesia şi siguranţa, psihologia fermă, tipică, inconfundabilă a celui ce are, ce posedă şi, da‑da, a trebuit să ne pregătim pentru o lungă, nesfâşită şi ciudată călătorie cu triburile şi familiile noastre pe acelaşi şi pe acest pământ, de care nu ne puteam şi, se pare, nici nu voiam să ne dezlipim. Da, e cert, ne‑am pierdut în secole această siguranţă, de stăpân al locului, şi Drăghicescu, care s‑a ocupat într‑o carte cu psihologia românească, constată că din moştenirea latină, romană, noi ne‑am pierdut violenţa, în primul rând, cea care a făcut, la urma urmei, ca locuitorii, nu prea numeroşi ai micului trib latin, de pe colinele Capitoliului şi de pe malul Tibrului să ajungă să posede un uriaş imperiu, lumea cunoscută, cea a ultimului mileniu înainte de Christos, cea din jurul unei mări, care atunci părea, bineînţeles, enormă şi dominantă, Marea Mediterană.


M‑am întors deci în ţara strămoşilor mei de spiţă bărbătească, Brebanii, maramureşeni, cu acelaşi bagaj cu care plecasem cu vreo două decenii înainte, nici mai bogat, dar nici mai sărac. Şi un critic inteligent (Alex. Ştefănescu) m‑a numit un geniu surd, adică incapabil de a auzi, de a accepta, de a lua la cunoştinţă, de a se conforma cu cele ce se întâmplă în imediata sa vecinătate culturală, politică sau cu timpul său. Da, avea dreptate, o anume surditate sau indiferenţă faţă de ambientul social, zis istoric, uneori, poate fi un defect, o ciudăţenie destul de stranie pentru valahii noştri, iuţi, deştepţi, primii în reacţie sau în reacţiile faţă de stimulii diverşi şi uneori ameninţători ai persoanei şi ai posesiei; pentru unii, poate că apăream drept un fel de, să‑i zicem, „arierat” mental, cum m‑a categorisit în tinereţea mea, iute, o tânără fermecătoare, influentă şi isteaţă scriitoare în anii cincizeci, anii teribili ai stalinismului românesc. Aşa cum mânuiesc uneori femeile tinere şi atrăgătoare pentru mulţi o vorbă ca o lucioasă spadă, care lasă apoi urme, ani, decenii, în memoria unui astfel de „retardat”, cel care voia să devină literat, ba chiar şi romancier, nici mai mult, nici mai puţin, într‑o vreme în care nici el, nici familia şi nici clasa sa socială nu mai aveau ce căuta.

Da, e şi a fost ciudat în acele lunii ai primului an după schimbare că eu îi recunoşteam, totuşi, pe cei mai mulţi şi mă bucuram de revedere, mai ales, într‑o astfel de revedere de basm, de neimaginat doar cu câteva luni înainte. Eram, se pare, liberi. Dar ce bine ne‑ar fi prins atunci, tuturor, în mijlocul nostru, prezenţa unui înţelept care să ne înveţe că acest cuvânt, poate cel mai vehiculat în Europa luminată în ultimele secole, cel de libertate a persoanei, a grupurilor, a naţiunilor, nu se potriveşte adeseori şi în nici un fel cu ceea ce, de la greci şi latini, noi înţelegem prin individ liber. Cel apt şi demn de a obţine şi de a păstra unele virtuţi ale persoanei aflată într‑o comunitate. E ilustrativ că termenul, atributul de virtu a fost caracteristic cetăţenilor romani, distingându‑i în hoarda aşa‑zişilor barbari, în secole. Dar a fost, atunci, ţin minte, o recunoaştere oarecum nefericită, nu deplină, reală în nici un caz, deoarece eu, N.B., autorul care eram şi persoana care îl însoţea, a rămas în rigiditatea idealului său vechi, pe când cei din jur, unii extrem de apropiaţi, de familiari, de preţuiţi, luau cam pripit culorile, ticurile şi noile stereotipuri ce se impuneau. Lor, e drept, dar, vai, nu mie!

Pentru că veni vorba, să ne amintim că încă în vremea comunismului, Hegel, care, da‑da, sub Ceauşescu era publicat, ca şi Platon, Hegel era citat printre scriitori cu una din aserţiunile sale celebre, care suna cam aşa: „Libertatea este o formă de necesitate înţeleasă”. Frază oarecum ermetică şi care trebuie dezghiocată, cum se spune, deoarece limbajul lui Hegel e dificil pentru mulţi locuitori europeni, chiar şi pentru naţiuni cu şcoli, cu universităţi mai vechi ca ale noastre, deoarece acest şvab a instalat în limbajul filosofic un anumit mod de a raţiona, o anumită sintaxă, caracteristică lui şi minţii sale. Noi, scriitorii încă tineri în anii şaizeci, deja publicaţi, bucurându‑ne de o afluenţă lectorială cum nu avea să se mai întâmple peste câteva decenii, în reala libertate socială, noi am înţeles puţin cam grăbit această afirmaţie, această definiţie a libertăţii, punând accentul mai degrabă pe cuvântul necesitate – fapt firesc, deoarece, într‑adevăr, noi, în acele decenii şi ani ne zbăteam în absenţa gravă a unor necesităţi sau nevoi, unele fizice, materiale, altele spirituale, cum se zice. Dar, se pare, nu am reflectat – atunci nici acum, după 1989! – la cel de‑al doilea termen ce urmează celui de necesitate: cel de înţeleasă. Nici azi, dacă îi întrebi pe mulţi, armaţi cu diverse licenţe sau doctorate în buzunar, nu cred că sunt în stare să te lămurească iute şi cu claritate despre ce vor să însemne derivatele termenului latin de inteligere – a înţelege. Un termen, în esenţa sa, cu mult mai încăpător, mai vast decât cel pe care îl folosim noi. Care a dat şi derivatul de inteligent pe care noi, românii, îl acordăm cui vrei şi cui nu vrei, confundându‑l cel mai adesea cu cel de deştept sau de isteţ.

Iar brutala, neaşteptata schimbare politică de după 1989, faţă de care, spre deosebire de unii dintre vecini, mai ales de cei din nord, cu care împărţisem acea jumătate de secol de robie ideologică şi militară societică, noi nu eram în nici un fel pregătiţi, fapt cu grave repercusiuni, o vedem, azi, în 2019, a făcut, ca, cel puţin în mediile universitare şi mai ales culturale, creative, din mai sus citata definiţie a lui Hegel despre libertate „ca o formă a necesităţii înţeleasă”, noi, în anii ’90 şi după aceea, până azi, încă o dată, am uitat complet acest al doilea epitet, cel de înţeleasă! Am rămas, ciudat, mi se pare, cantonaţi la cel care‑l precede, cel de necesitate, şi ni s‑a părut, multora, că ne ajunge şi că acesta acoperă întreaga suprafaţă a ceea ce voiam sub dictatură şi că, ce noroc, iată, s‑a îndeplinit sau ni s‑a împlinit visarea şi speranţa atâtora care, bieţii de ei, nici nu mai sunt. Cuvântul, termenul de înţeles a rămas… deoparte şi, cred eu, până azi, dacă îl întrebi scurt pe un ins deştept, universitar sau talentat poet, sau scriitor ce ar însemna la urma urmei această locuţiune sau sintagmă de necesitate înţeleasă, nu foarte mulţi se vor descurca cu ea. Deoarece Hegel, în accepţiunea noastră, leagă şi condiţionează strict şi strâns atributul de necesar de capacitatea de a‑l înţelege, deci, de a‑l accepta, de a‑l fi voit dincolo de toate, alte necesităţi; în viziunea neamţului, se pare că ar fi existat cel puţin două feluri radicale de necesitate – cea a sclavului căruia i se permite o calitate a vieţii de care, în esenţă, nu are nevoie, nu‑i prieşte, de care suferă mereu şi profund, sau cea a omului liber şi lucid, care trăieşte, cum am spune, într‑o „sclavie” care îi… prieşte, ca aerul, de care are o nevoie esenţială şi care, uneori, poate deveni destinul său. O necesitate, cea a vocaţiei sau a existenţei sale, aleasă de el, pe care o înţelege, o acceptă, o face a sa, o iubeşte total, cu o abnegaţie rară şi o preferă atâtor şi atâtor alte calităţi, avantaje sau câştiguri de care se bucură mulţi.

Pe scurt, după ’89 eu am ales încă o dată aceeaşi veche vocaţie a mea, idealurile şi normele vechi, robia mea literară, de creator de ample şi dense opusuri epice, înjugându‑mă încă o dată în fericita, pentru mine, sclavie a acestui mod de a trăi şi de a munci. Mulţi, ciudat de mulţi colegi şi chiar prieteni intimi au ales însă… o alt­fel de necesitate, acceptând‑o pe cea a libertăţii aşa cum o înţelegeau cei din jur, impresionaţi, se pare, de alte zone de cultură, atunci, în lunile şi anii fierbinţi după ’89. Da‑da, pare ciudat şi grav cele ce vreau să adaug aici! Un fel de libertate a adaptării iuţi şi totale, a adecvării la norme şi canoane, pe care noi, unii dintre noi, cei care produsesem în tiranie texte citite şi admirate atunci de mulţi, de foarte mulţi şi care, iată, după decenii, rămân neclintite, durabile, rezistente în taifunul atâtor schimbări, nu le aceptaserăm înainte, crezându‑le triviale, comerciale, la îndemâna aproape a oricui. Oricum, nu a celor cu har! Noi, cei care credeam şi mai credem încă în ceea ce se chema înainte valoare, diferită esenţial de valoarea sau valorile materiale sau de întrebuinţare, cum se spune în estetică.

Şi aceştia, de care vorbim, inşi de mare talent, inteligenţă, cultură şi, aparent, cu o vocaţie literară ce părea tuturor certă, definitivă, s‑au angajat pe alte drumuri, şi anume: în politică, în gălăgioasa şi influenta, lucrativa mass‑media sau alegând orizonturi străine. Se pare că pentru aceştia, colegii şi pentru unii prieteni apropiaţi mie, necesitatea lor specifică, veche, culturală de tip european şi clasic de dinainte nu fusese cu adevărat înţeleasă, deci, acceptată, ci era, se pare, şi fusese, printre altele, o formă a rezistenţei, a non‑sumisiunii, a unei opoziţii cultural‑politice, nuanţă şi culoare mult căutată şi încărcată de succes în anii zisului liberalism politic, sub Ceauşescu.

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)
Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now