Contemporanul » Editorial » Recitind Nietzsche

Recitind Nietzsche

Puţini dintre contemporanii mei şi din cei pe care i‑am întâlnit în lungul meu peregrinaj vital au înţeles că Măria‑Sa Norocul are, şi el, cel puţin două feţe, precum Ianus: cea veselă, amabilă, dar şi cea tragică!

Mă îngrop, din nou, în acest… formidabil aventurier de marcă al spiritului! Nu, nu tot ce afirmă el m‑a convins, nu tot ce demonstrează şi blestemă el este adevărat, dar totul, totul este teribil de interesant! Pentru spiritul meu, cel care de‑a lungul deceniilor petrecute în maturitate şi activitate intelectuală, cel ce a luat diverse forme şi stiluri epice, ample, respectând regulile genului, ale romanului european al secolului al XIX‑lea, în privinţa ataşamentului şi a ceea ce numim admiraţie şi fidelitate adâncă, de fier, în această admiraţie a filosofului neamţ, fiu de preot, ca şi mine, acestea, aşadar, au rămas neabătute. Una din foarte puţinele şi profundele mele statornicii, precum…, să spunem, iubirea de mamă sau, da‑da, de ce nu?, devotamentul, credinţa absolută în specia numită roman, cum l‑am moştenit de la creatorii şi vârfurile spirituale ale secolului citat mai sus, specie literară capabilă să absoarbă, în adâncime, să sprijine şi, cred eu, să continuie a duce mai departe, în spiritul european, ideile Renaşterii şi ale vechilor Greci!

Ziceam mai sus că mă îngrop şi, într‑adevăr, spre adânca mea mirare, înainte de a fi îngropat în ceea ce va fi cu siguranţă un mormînt de pământ sau piatră, eu mi‑am îngropat întreg entuziasmul creator, întreaga‑mi fidelitate spirituală şi umană în acest spirit. Da, extrem de recalcitrant pentru multe minţi aşezate şi înţelepte. Da, de acord, înţelepte, dar pricepute într‑o altă ordine de idei! Un spirit, în primul rând, capabil de o extremă radicalitate. Acest atribut este primul care, cred eu, îl defineşte. Nu, cu siguranţă că nu tot ce afirmă Nietzsche este adevărat. El însuşi în Crepusculul idolilor răstoarnă, în maniera sa, ceea ce mai toţi filosofii din secolele anterioare lui consfinţesc sub numele de adevăr. Nu, nu totul este adevărat, dar totul, absolut totul mi‑a părut de‑a lungul deceniilor mele de formaţie şi creaţie teribil de interesant! De remarcabil! Şi, în acest sens eu, spuneam, înainte de a fi îngropat, fericit şi salvat, cumva, în viitorul meu mormânt de argilă sau piatră, încă nu ştiu unde, m‑am îngropat, cu certitudine şi, adeseori, cântând sau dansând, cum o făcea şi maestrul meu neamţ, în textele şi ideile, afirmaţiile, negaţiile şi revelaţiile sale, mai adânc decât am făcut‑o cu alte, benefice, „morminte spirituale”, precum cele ale lui Eminescu, Blaga, Stendhal, Th. Mann, D.H. Lawrence, Proust, Dostoievski!

Da, recunosc că nu ştiu cum se făcu… de la începuturi, de la primele lecturi, am descoperit acest autor printre alte texte, în vremea stalinismului, arse sau interzise, care multă vreme a rămas netradus în limba în care scriam eu şi despre care nimeni dintre apropiaţii sau profesorii mei, din Lugoj sau Bucureşti, nu ştiau mare lucru. Cu prietenul meu intim de tinereţe, asistent al lui Tudor Vianu, Matei Călinescu, mi‑au trebuit aproape trei decenii de ceartă, uneori aprinsă, pentru a‑l convinge că acest Nietzsche nu e un moftolog care ruinează toate valorile, deşi, e drept, Nietzsche asta face! Până azi, în cultura română nu am convins pe nimeni că acest autor se înscrie alături de cei câţiva mari profeţi din religie, istorie sau litere! Şi azi, în România literelor el este citat şi citit din pură imitaţie faţă de occidentali, faţă de modele culturale care ne cutreieră şi în care uneori ne încredem pe drept cuvânt, alteori din spirit de adâncă imitaţie sau din frica de a nu înţelege, de a nu rămâne în urmă.

Multe din fazele sale, încă din prima mea tinereţe orbecăindă, mi‑au pătruns mai adânc decât tegumentul meu spiritual, dincolo de adevărul sau falsitatea, teribilismul, iconoclastia lor drastică. Evident, m‑au speriat anti‑creştinismul său, care, mi‑am dat seama mai târziu, era, mai degrabă, o formă virulentă de anti‑clericalism. Matur fiind, am citit calm Anti‑Christul, m‑am apropiat de anti‑wagnerianismul său – prima lui trădare, din atâtea altele, unele de nivel ciclopic, din care e construită nu atât opera, rămasă şi, se pare, neîncheiată (acea Voinţă de putere e detracată în primele versiuni şi apoi apropriată şi manipulată barbar de hitlerism!). Nimeni, cu excepţia protecţiei şi dragostei infinite, neverosimile, a Mamei mele, ea însăşi şvabă, nemţoaică, nu mi‑a pătruns atât de adânc, de ireversibil ca sintaxa, stilistica sa latină şi un anumit unghi de atac asupra celor mai mari probleme şi interogaţii ale omului istoric gânditor. Bineînţeles, rebel absolut al culturii fiind, Nietzsche îi atacă pe aproape toţi marii şi veneraţii ierarhi ai istoriei culturii şi religiei europene, cu foarte, foarte puţine excepţii. Excepţii începute, poate, cu prescorcaticii, pe care el e primul care îi pune într‑o reală valoare, primând Heraclit. Poate, Shakespeare, despre care vorbeşte rar, avar. Evident, deşi îl atacă pe Christ, ciudat, el laudă papalitatea Renaşterii contra căreia se ridică şi profetul neamţ al protestantismului şi faţă de care are, totuşi, accente critice. Se războieşte, apoi, cu întreaga marea pleiadă filosofică începând cu monahul de la Konigsberg, Im. Kant, nu rareori, şi cu Hegel, care, vedem azi, este aşezat pe un înalt tron al gândirii europene. Chiar şi cu primul său maestru, în tinereţea sa deja nomadă, alături de Wagner, cu Schopenhauer, maestrul şi profetul pesimismului nostru, al tuturor. Cel ce a descris şi afurisit mai bine şi mai adânc decât toţi cei care, până azi, se plâng de existenţă. De viaţă!

Pe Goethe nu l‑a atacat, l‑a şi apărat cu armele sale specifice şi extrem de derutante, afirmând că spiritul lui Goethe s‑a deschis invadatorului – Napoleon, dar a rămas refractar contemporanilor săi care luptau pentru independenţă! Azi am spune că e un spirit reacţionar, obtuz la mişcările înnoitoare ale vremii, dar consecvent cu sine şi cu spiritul său, în ceasul când, în anul marii victorii a lui Bismark contra Franţei şi a istoricei uniri a statelor Germane, Nietzsche, cum o ştim, se ridică contra prusianismului şi a mişcării politice naţionale. Ciudăţenii extreme ni s‑ar părea azi, ca şi atâtea alte derapaje ale sale în categorisirea valorilor, a noţiunilor, conceptelor, chiar şi ale celor de bază, cum sunt voinţa, eul, adevărul, creştinismul şi, bineînţeles, Zeul! Tinerelul care am fost eu, în spirit mai ales, îndelungă vreme a luptat să se descurce cu puternicele, incastratele reflexe şi adevăruri predicate nu numai de la catedră, dar şi de toţi cuminţii şi maturii gravi pe care îi întâlnea. Şi care îi dădeau, e drept, puţină, foarte puţină atenţie şi… aproape deloc consideraţie! Dar şi aceasta, pe bună dreptate, el, tinerelul de care vorbesc, nu era încă apt de a suscita atenţia reală, gravă, a cuiva format, stăpân, prestigios cum se spune, în lumea cultă, a literelor. Când tinerelul a devenit, la rândul lui, autor şi a trezit atenţia a mii şi mii de lectori cu textele sale, aceştia, adulţii maturi şi informaţi, nu mai erau. Muriseră sau se blazaseră… Ştiu eu din ce motive? Politice, poate… Epuizaţi, poate, de absurditatea şi de rezistenţa sistemului politic sau, mai ştii, din secarea acelei candori esenţiale care face din noi, uneori, dacă nu poeţi, oricum, cu siguranţă, fiinţe vii, interesate de viul din noi, de creaţia reală în nu contează ce regim social, ca şi de misterele artei şi ale omului?!..

Astfel că… am rămas a doua oară singur cu maestrul meu! Ce distanţă de la prima mea tinereţe, când încă nu posedam acele minime instrumente care mi‑ar fi permis să apreciez eu însumi, dincolo şi fără acordul celor din jur, zăpăciţi ei înşişi de istorie şi vremuri sau mediocri, pur şi simplu! Aşa mi s‑a întâmplat cu un alt caz la fel de important, de determinant, de autoritar, în ordinea spiritului meu, cel al rusului Dostoievski. El însuşi e descoperit de mine, în singurătatea mea complexă de atunci, dezordonată şi binişor halucinată de texte de diverse naturi. Ani în şir, m‑am înfruptat lacom din romanele sale, începând, se înţelege, cu tulburătorul, neverosimilul monolog al lui Marmeladov de la începuturile romanului Crimă şi pedeapsă. Triam, cum se vede, şi strângeam în braţe textele germane ale filosofului şi cele ale Rusului.

Spuneam mai sus de singurătatea mea, care ar fi fost complexă. Da şi nu, pentru că, avându‑i lângă mine, în forul meu interior, cum se spune, în spiritul meu lunecos încă, dar capabil de uimire, capabil de a se îndoi de cele ce auzea de la alţii, mai bine, o, cu mult mai bine instalaţi (ca şi azi, de altfel, în existenţa socială!), deci, iată, capabil de a fi singur! De fapt, acel tânăr îşi construia, orbecăind, se împiedica adeseori, trăia clătinări şi false disperări. O, ce noroc, el nu era apt încă nici de ceea ce numim disperare!, de viitoarea lui singurătate. Ştim că ea, de mult celebra, mult cântata singurătate, e de cel puţin două sau trei feluri: cea impusă de vârstă sau de societate, cea împrumutată de orice tip de religie, urmată, însă, cu sfinţenie, şi cea, ultima, magnifica, cea creată de propriul geniu.

Articulam atributul de autoritar, vorbind de autoritatea ciudată, rară, nu a unei persoane sau a vreunei instituţii, sau sistem de organizare, ci de autoritatea ciudată, ultimă, a unui anume text, semnat de o anume persoană, aflată la decenii sau mii de kilometri de locul naşterii tale, ca şi de locul tuturor deprinderilor şi credinţelor în care trăiesc ai tăi, cu toţii. Cei fericiţi sau… cei care par astfel! Da, e drept, unii sunt astfel, fericiţi, fără să ştie sau să declare. Există, se pare, şi o pudoare sau o spaimă faţă de… noroc, ceea ce numim astfel. Când, pentru unii, pentru mulţi, fericirea, acordul cu propria viaţă şi existenţă e doar o formă a norocului. A hazardului, a zeiţei Fortuna, rar cântată de poeţi şi şi mai rar invocată de noi. Ei i s‑ar potrivi, pentru a glumi puţin, cel de‑al doilea comandament din tablele lui Moise: „Nu lua numele Lui în deşert!” Să te fereşti de numele cuiva, deoarece nu numai că l‑ai putea trezi, dar, cum se afirmă în general despre numirea, în sine, s‑ar putea să‑l „fiinţezi”, să‑l trezeşti din somnul lui de piatră. E drept că puţini dintre contemporanii mei şi din cei pe care i‑am întâlnit în lungul meu peregrinaj vital au înţeles că Măria‑Sa Norocul are, şi el, cel puţin două feţe, precum Ianus: cea veselă, amabilă, dar şi cea tragică!

■ Din vol. Viaţa mea (II)

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now