Contemporanul » Editorial » Realii sau falşii rataţi

Realii sau falşii rataţi

Acest secol, îmi pare, dacă‑mi permiteţi, ca o felie enormă de existenţă plenară, istorică, evenimenţială, uriaşă, greu de cuprins între anumite limite, ca orice manifestare ce depăşeşte stricta, elementara normalitate…

Vorbind de realii sau falşii rataţi, cei ce afirmă că Timpul nu se potrivea cu cea ce ei aspirau să „producă”, să „afirme”, într‑o disciplină sau alta, esenţiale de bună seamă, sunt obligat să adaug că aceşi inşi, adesea interesanţi, nu rareori „fermecători”, comit un simplu act de sinucidere; Da‑da, există şi sinucideri în zona „realizării”, a „biografiei existenţiale” sau, mă rog, „spirituale”. Cine, cu un curaj disperat, vrea să se descotorisească de timpul, de naşterea sa, de vremea, de istoria şi de contemporanii pe care i le‑a dedicat destinul, o face pe socoteala, pe „cheltuiala” sa, strict privată. Va rămâne definitiv singur, însă, e drept, însoţit de o mulţime de gură cască admirativă, ba, ocupând adesea, un loc revezevat altora – cei în drept să‑l ocupe! Nu‑nu, eu mă simt bine, nu rareori cu adevărat confortabil în jilţul cam larg, contradictoriu în cel mai înalt grad şi uneori binişor zgâlţâit, al secolului meu. Dar… aşa mi‑a fost dat, cum se spune din bătrâni; şi, dacă aceasta sau „acesta” mi‑a fost dat, eu, da, eu am puterea, forţa, bunul instinct şi geniul de a‑l primi, de a‑l accepta în sensul de a mi‑l face propriu – de a‑i purta masca, cum ar zice maestrul meu, Nietzsche.

Cineva şi undeva în înalta cupolă a marilor spirite ale timpului nostru, a „modernităţii”, afirma – poate F.M. Dostoievski! – că întreaga, uriaşa vină nu o pot duce, purta doar cei căror li se impută aceasta, într‑o justiţie trecătoare şi pripită, umană, în sensul ei cel mai restrâns şi nu rareori echivoc; nu, vina, cu adevărat, adevărata, grava, profunda şi de neşters vină o purtăm cu toţii! Şi în această adânc creştinească asumare s‑ar putea să se afle şi înţelegerea, adică Iertarea! Şi în acest sens eu îmi accept şi îmi „port” ceea ce am numit „secolul meu”, timpul ce mi s‑a dăruit, se zice, de la începuturi! Existenţa, da, dar şi Timpul. Culoarea, dar şi sunetul, zgomotele, paradele şi contrarietăţile flagrante, uneori injuste şi bestiale, ale acestui timp; ceea ce noi, la modul pripit, numit injustiţie sau ne‑dreptate. Având, uneori dreptate, dar… doar uneori! Şi‑apoi, cam ciudat, noi, cei ce obişnuiţi şi siguri de echivalentul acelei foi de hârtie numită cec sau bancnotă cu un anumit depozit „în aur” aflat „undeva”, în mâna unor indivizi „oneşti” şi „responsabili”, am ajuns să credem, naiv şi puţintel orbeşte, în urma unui ciudat automatism logic, că şi „depozitul” sau „depozitele de dreptate” sau de „adevăr”, situate deasupra talazurilor politice, ale mentalităţilor atât de schimbătoare şi de tiranice se află undeva într‑un loc ferit, „august”, păzit de zei. Cei în a căror forţă noi însă nu mai credem, cei de care, în ampla noastră „modernitate” şi cu ajutorul armelor iscusite ale avangardei ironice şi atee, literare, dar şi plastice, am râs în hohote largi, îndelung aplaudate de acest secol!

Şi, poate unora li se va părea ciudat, această asumare în „cazul meu” e singura sursă a ceea ce numim cu toţii… fericire! Cuvând ieşit din uz şi care înseamnă o mie de lucruri, o noţiune aflată nu rareori în contradicţie stridentă cu sine înseşi. Da, o declar acum, la sfârşitul unei bigrafii, fără voia mea, cam tumultuoase, la capătul unui drum la marginea căruia acum, fals obosit, mă aşez – da, sunt şi am fost un ins fericit. Şi, ca să nu par încă o dată „suspect”, impregnat ca şi altă dată de‑o excesivă originalitate, voi adăuga şi definiţia a ceea ce cred eu că înseamnă pentru mine acest cuvânt, această „pretenţie”, arogarea acestei „medalii” atât de rare; şi anume: „darul şi îngăduinţa divinităţii de a‑ţi permite să termini ceea ce ai început!”

E seara de 23 spre 24 Decembrie, 2018, e deci ajunul‑ajunului Crăciunului, a doua zi şi seară şi noapte după solstiţiul de iarnă, o noapte ce abia începe şi dacă aş fi un adevărat urmaş al post‑post‑romanticilor m‑aş declara un… singuratec! E fals, ca de atâtea ori, în existenţa mea (turbulentă, nu arareori, psihologică!); e adevărat, am avut tentaţia de a mă „considera”, vai, singur, dar atunci, ca un făcut sau fericit blestem, peste umerii mei – „umerii mei ideatici” – năvăleau brusc valuri de energie, deposedându‑mă ca şi pe un oarecare adolescent şi poseur de aerele mele de victimă, de falsă victimă, obligându‑mă să‑mi constat încă o dată considerabilele mele rezerve vitale, energetice. Mi‑au fost interzise, în fapt şi în tot lungul şi de‑a lungul existenţei mele, „dreptul” de a fi, de a părea, de a mă simţi învins, ne‑dreptăţit de nu‑ştiu‑ce sau de nu‑ştiu‑cine, disperat, dreptul la o asemenea poză ispititoare de care, se ştie, au profitat atâţia!

Nu, domnii mei, în această seară şi început de noapte eu trăiesc o altă stare, cu mult mai interesantă, dacă nu captivantă de‑a dreptul – mă simt pur şi simpu înconjurat de prietenii mei, de altă dată, toţi morţi, decedaţi cum se spune, ba, adineaori, înainte de a mă aşeza, cu un coctail inofensiv (un dry‑Martini) alături, la aproape familiarul laptop, începusem chiar să dialoghez cu unul dintre ei – Lucian Pintilie, cel mai recent decedat! – în gând şi uneori, dintr‑o amuzantă surescitare, chiar şi cu voce tare, mi‑ar fi plăcut, ca în felul acesta, ha, ha, să‑l pot re‑suscita; din strictul şi „princiarul” meu egotism de a‑l avea alături pe acest om, sfârşit doar cu câteva luni în urmă, cu care, la drept vorbind, nu am fost niciodată, ceea ce se cheamă prieten.

Da, recunosc, în jurul meu se află şi uneori chiar „foiesc” câteva aşa‑zise „umbre” ce mie nu mi se par în nici un fel astfel; parcă stau pe un fel de fotoliu, oarecum rigid, ce se află pe un fel de platou ce se învârte, ce se roteşte uşor, fin, cu o dublă aparenţă – ba se mişcă, ba pare că stă, ha, ha, parcă ezită! – iar în jur, după cum poate bănuiţi, se află instalaţi, oricum mai comod decât mă aflu eu, vechii prieteni – Matei, Cezar, Grigore, uneori, Tatăl meu, ce, iată, printr‑un mister ce este totodată şi un dar, astfel se aşază în rândul prietenilor, Cristina, iubita mea soţie, de curând fugită – unde?… Păi… aici, pe acest platou ce se răsuceşte uşor, insinuant, un fel de „realitate” a unei alte realităţi, cea a psihicului sau a nevrozei mele, cea numită creatoare, aptă de ficţiune. Fals, nevroza mea n‑a existat niciodată, dacă facem abstracţie de visele mele enorme, cărora, e drept, nu le‑am dat niciodată prea multă importanţă, desfidând „secolul meu”, cel de al XX‑lea, descoperitor prin Freud şi şcoala sa, suficient de gălăgioasă, al visului şi al sexului! Noi, bieţii, întârziaţii post‑romantici şi, uneori, falşi modernişti, noi vorbeam doar şi mereu de „fantazare”, de „visare” şi de „iubire”. Ciudat, nu găsiţi?!

Nichita, mă veţi întreba? A, nu, el nu se află pe „platou”, el este, cum se spunea odată (sub „comunişti”), el este ubicuu, el este de „permanenţă”! El este „pretutindeni” în acea realitate rigidă, uneori scrâşnindă şi alteori laxă şi de doi‑bani, ce sunt „eu‑însumi”. Deoarece, uneori – adeseori sau… printr‑o simplă, ciudată aparenţă, mândra şi aroganta noastră înfăţişare pare pur şi simplu rodul unei… întâmplări! Şi poate că aşa şi este!…

Da, Platoul de care vorbesc se mişcă uşor şi se roteşte, de fapt el este un fel de platou care s‑a scufundat cu trupurilor lor cu tot, al prietenilor mei, şi, iată, eu ezit şi plutesc cumva la suprafaţă. A cui suprafaţă? A mea, a noastră sau… numai a mea? Dar eu ezit nu numai să „plutesc” în continuare, ci şi ezit să mă despart de ei, de fapt ezit să renunţ la ei, la prezenţa, la realitatea lor indubitabilă. Trăiesc, prea mult, cum ar spune orice imbecil deştept, trăiesc, mă refugiez prea mult în… trecut. Dar, visător cum sunt, îmi pun, printre alte, puţine întrebări de fapt, întrebarea dacă există de fapt aceste trei stări dominante, tiranice şi catastrofale nu rareori – prezent, trecut şi viitor. Cu prezentul o ducem mai uşor, el când există, când nu există, ca un fluture, exotic sau nu, de fapt e atât de îmbibat de trecut şi, mai nou, cu acest aşa‑zis post‑modernist de sorginte se pare nord‑americană, de obsedantul viitor ‑creator, ha, ha, a nu ştiu câte valori pipăibile, materiale şi comode, profitabile şi colorate ideologii încât bietul prezent se sufocă rău de tot, iar, da‑da, trecutul nu mai ştie cum să se strecoare, bietul de el, mai iute, mai şters, mai îmbibat de ridicol, în ne‑fiinţă!

Prietenii mei, iată ce noroc am, că nu i‑am pierdut de tot, ei vin cu o rară naturaleţe şi amabilitate, aşezându‑se oarecum firesc în jurul meu, în orele de noapte, mai ales când nu ştiu ce pasăre mă trezeşte din primul meu somn şi mă cheamă… la datorie! La un fel de prezenţă – trebuie să iau, cum se zice, „loc”, un trivium şi musai să‑i aştept; pe ei sau… pe altcineva, este indiscutabil o oră şi un loc al întâlnirilor şi, recunosc, nu arareori eu o iau drept bună şi cu oarecare gravitate în naivitatea mea structurală pe care încă nu a observat‑o nimeni şi… mă aud eu însumi conversând „cu ei”, descoperindu‑mi nu de puţine ori replici şi argumente scânteietoare, eu care m‑am consolat de multişor cu faptul de a fi lipsit total de ceea ce s‑ar putea numi reflexul sau talentul unei replici iuţi şi distrugătoare sau, măcar, scânteietoare. Lucru, fenomen, fapt remarcat de unul dintre splendizii cinici de salon ai secolului al XVII‑ lea francez care au statuat acel „esprit de l`escalier” ce, pe mine cel puţin, mă consolează de nu puţine eşecuri şi înfrângeri de moment, atât de redutabile într‑o ţară valahă, îmbibată de spirit latin şi de reflexe de înaltă ţinută de scrimă şi spadasină orală.

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

  1. comunicat@eurobservator.ro'

    Nicolae Breban – romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (născut 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanți romancieri români.
    Cărți semnate de Nicolae Breban:
    https://www.ideeaeuropeana.ro/autor/nicolae-breban/

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now