Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » O catedrală cât 100 de ani de istorie

O catedrală cât 100 de ani de istorie

Centenarul României Unite este, în egală măsură, şi centenarul unităţii ortodoxiei româneşti şi măreţia acestei aniversări trebuie marcată. Iar ridicarea unei catedrale, de unde să poată începe şi Bucureştiul nostru, este cea mai potrivită exprimare a identităţii naţionale, aducând România în rândul vechilor naţiuni europene care s‑au construit pe sine în jurul câte unei simbolice catedrale. Dacă alţii şi‑au început istoria printr‑o catedrală, destinul nostru a fost să desăvârşim Unirea printr‑o catedrală!

„Niciun om nu e în stare să facă un păcat atât de mare încât să surpe dragostea nemărginită a lui Dumnezeu pentru el.
Crezi tu că ar putea să existe vreodată un păcat mai mare decât dragostea lui Dumnezeu?”
Stareţul Zosima către femeia păcătoasă din cartea a II‑a,
Fraţii Karamazov. F.M. Dostoievski

Bucureştiul este dator cu o catedrală

Bucureştiul este cel mai mare oraş ortodox şi al şaselea cel mai mare oraş din Uniunea Europeană. Bucureştiul este, pe de altă parte, capitala europeană care are cele mai multe biserici demolate. Deşi regimul Ceauşescu a dărâmat 20 de biserici şi mănăstiri şi a mutat 11, „ascunzându‑le” după blocuri, demolarea locaşurilor de cult a început cu 100 de ani înainte de Ceauşescu; pe Calea Victoriei, de exemplu, au fost dărâmate trei mănăstiri în secolul al XIX‑lea: una era Biserica Măgureanu, în faţa Liceului Sf. Sava; a doua era Sfântul Ion (unde se află acum palatul CEC); a treia, Biserica Sărindar, pe locul actualului Cerc Militar. Plus mănăstirea Stelea, construită în anul 1580 şi dărâmată în 1850, Caimatei (a lăutarilor), construită între anii 1730 şi 1732 şi demolată în 1891 pentru realizarea Bulevardului Carol, mănăstirea Domniţa Bălaşa, aflată pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), construită în 1744 cu trei nave, arsă în 1838, reparată în 1842 şi demolată în 1871. Ateneul Român a fost înălţat pe locul unde a fost demolată o biserică, iar Palatul Băncii Naţionale, de asemenea.

Micul Paris s‑a construit pe ruinele a zeci de biserici şi mănăstiri, iar oraşul de blocuri şi palate s‑a făcut prin amputarea oraşului spiritual.

Unii deplâng suma de 80 de milioane de euro, pe care România a cheltuit‑o pentru înălţarea Catedralei Mântuirii Neamului; sunt aceiaşi care îşi trăiesc fericiţi zilele într‑o clădire de 14 ori mai mare şi mai urâtă, Casa Poporului, care a costat peste 2 miliarde de dolari şi pentru care regimul Ceauşescu ne‑a ţinut în frig şi foame. Alţii deplâng construcţia catedralei şi cer înlocuirea ei cu spitale, dar nu zic nimic de faptul că fonduri europene de jumătate de miliard de euro aşteaptă zadarnic să fie cheltuite pentru spitale sau de faptul că sute de milioane de euro din bugetul sănăţii sunt plătite anual producătorilor de medicamente pentru a plimba sute de „profesori doctori” pe la safari în Africa de Sud sau la „congrese” pe plajele de la Cancun. În fine, alţii deplâng cei 80 de milioane de euro cheltuiţi pentru catedrală, cerând în schimb construcţia de şcoli, dar uită să se mai indigneze de faptul că România a cheltuit o sumă dublă pentru a stipendia regimul corupt al lui Plahotniuc de la Chişinău sau o sumă similară pentru a renova grădiniţele în limba rusă sau găgăuză sau „moldovenească” cu firmele aceluiaşi Plahotniuc. Să mai întreb de miliardele de euro investite în universităţi „performante” prin te miri ce cotloane? Sau de ce nu s‑a indignat nimeni când furnizorul de „profesioniste” al tinerilor cu tricouri cu Che Guevara a deturnat pentru primăria pe care o conduce o şcoală‑monument istoric, veche de 150 de ani?

Pe de altă parte, se pare că mult‑criticata Catedrală a Mântuirii Neamului va rămâne singurul act simbolic prin care a şaptea naţiune a Uniunii Europene îşi marchează Centenarul şi singura urmă lăsată de generaţia actuală într‑o capitală care nu e în stare să termine nimic din ceea ce începe. Ei bine, Catedrala va rămâne singura zidire majoră spirituală care ar mai putea potoli îndârjirea mercantilă care a dus la construirea a nu mai puţin de 123 de malluri!

Fiecare naţiune europeană este „clădită” în jurul unei catedrale

Orice mare naţiune europeană şi‑a clădit identitatea în jurul unei catedrale şi orice mare oraş european începe în faţa unei catedrale. Miezul Europei se află la Roma, iar miezul Romei este grupul celor patru catedrale patriarhale (San Pietro din Vatican, Santa Maria Maggiore, San Giovanni in Laterano şi San Paolo fuori le Mura). Naţiunea franceză s‑a clădit în jurul Parisului, iar Parisul în jurul catedralei Notre Dame, Imperiul Britanic începe în mijlocul Londrei, la Westminster Abbey. Gloriosul Imperiu Spaniol s‑a format în jurul Catedralei din Sevilla, iar cel Portughez în jurul Mosteiro dos Jerónimos.Toate marile oraşe italiene au în mijlocul lor câte o catedrală impunătoare, printre care strălucesc Domul din Milano sau San Marco din Veneţia. Lumea ortodoxă este, la rândul ei, dezvoltată în jurul marilor catedrale: cea mai impunătoare amintire a Imperiului Bizantin a rămas Hagia Sophia, iar Moscova, inima Rusiei, începe în faţa catedralei Vasili Blajenii.

Capitalele care nu aveau o catedrală pe măsură au făcut eforturi supraomeneşti să o obţină: în Madrid a fost ridicată, în 1993, Catedral de Santa María La Real de La Almudena, care a costat aproape 1 miliard de dolari; la Belgrad, sârbii au construit monumentala Hram Svetog Save (care i‑a costat peste 200 milioane de dolari), iar bulgarii au pus în centrul Sofiei, încă de la 1912, Hram‑pametnik „Sveti Aleksandar Nevski”.

2018 – centenarul Unirii  Bisericii Ortodoxe Române

Unirea provinciilor româneşti într‑o singură ţară, începută în 1918 şi finalizată în urma tratatelor de la Versailles şi Trianon, a avut ca efect şi unificarea ortodocşilor români într‑o unică Biserică naţională. Rând pe rând, alipirea la trupul ţării a provinciilor eliberate de ocupaţia străină a fost imediat urmată de alipirea formaţiunilor bisericeşti ortodoxe la Biserica Ortodoxă Română, ridicată la rang de patriarhie în 1925.

La mai puţin de trei luni după unirea politică a Basarabiei cu ţara, pe 14 iunie 1918, Sfântul Sinod decidea alipirea Bisericii basarabene, stabilind că, în urma unirii de bunăvoie a Basarabiei cu patria‑mamă, Arhiepiscopia Ortodoxă a Chişinăului devenea parte a Bisericii Ortodoxe Române, încheind astfel o perioadă de 106 ani, în care teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost scos de sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Moldovei şi integrat, ca eparhie de sine stătătoare, în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, sub forma Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului.

Cea mai mare bucurie pentru actul de la 1 Decembrie 1918 au simţit‑o românii ortodocşi ardeleni, care puteau, astfel, încheia 1000 de ani de umilinţă, asuprire şi batjocorire din partea unui regim opresiv cu religia majorităţii popu­laţiei. Statul maghiar şi odiosul regim habsburgic i‑ar fi putut ierta pe români că erau români, dar niciodată nu le‑au putut ierta credinţa ortodoxă. Căderea Transilvaniei sub dominaţia regilor maghiari a adus pentru credincioşii români o lungă perioadă de oprimare. Dacă, la începutul mileniului trecut, sinodul de la Szabolcs (în 1092) indică faptul că ungurii începeau Postul Paştilor ca şi romanii cu care convieţuiau, adică lunea şi nu miercurea, ca în Occidentul catolic, iar până astăzi, prima săptămână din post, ungurii o numesc a untului, similar cu săptămâna brânzei la români, treptat, Budapesta instaurează teroarea religioasă şi sinodul episcopilor catolici din Ungaria decide, în 1279, să interzică schismaticilor (adică ortodocşilor) să zidească biserici şi capele şi să săvârşească slujbele bisericeşti.

Românii din Transilvania, în totalitate ortodocşi, au văzut o mică lumină atunci când, într‑un tratat încheiat în 1595 de trimişii lui Mihai Viteazul cu principele Transilvaniei, se hotăra că Biserica Ortodoxă din Transilvania va avea libertate deplină, preoţii „nu vor fi de nimeni stânjeniţi”, iar Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost pusă sub oblăduirea Mitropoliei Ungrovlahiei. De alt­fel, Mihai Viteazul a ctitorit la Alba Iulia, în 1597, o nouă Catedrală mitropolitană şi o reşedinţă pentru mitropolitul Ioan, precum şi alte două biserici în Transilvania, la Făgăraş şi Lujerdiu (Cluj).

După ce Transilvania a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic, în 1688, noile autorităţi au forţat desfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei (cu sediul la Alba Iulia), obţinând în câţiva ani aderarea mitropolitului Atanasie Anghel la unirea cu Biserica Romei (7 octombrie 1698). Românii ortodocşi au rămas fără un ierarh până în anul 1761, când autorităţile habsburgice, în urma numeroaselor proteste şi chiar răscoale, au acceptat reactivarea vechiului scaun ierarhic de la Alba Iulia, dar numai la rangul de episcopie, cu sediul la Sibiu. Abia mitropolitul Andrei Şaguna (1846‑1873) a reuşit să reînfiinţeze vechea Mitropolie a Transilvaniei, în decembrie 1864, tot cu sediul la Sibiu. De altminteri, până în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, ortodocşii români din Transilvania se supuneau autorităţii religioase a Patriarhului sârb de la Karloviţ, iar în documentele oficiale, nici măcar titulatura „ortodoxă” nu era admisă, fiind înlocuită cu formula „neunită”.

Deşi unii ierarhi ortodocşi s‑au supus cu prea mare uşurinţă ultimului Cezar al Imperiului Habsurgic de tristă amintire şi au „afurisit” trupele române care au trecut peste Carpaţi în 1916, Dumnezeu le‑a dat gândul cel bun şi, la 23 aprilie 1919, Sfântul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului (alcătuit pe atunci numai din episcopul Ioan Papp al Aradului – care era şi locţiitor de mitropolit – şi dr. Miron Cristea, episcopul Caransebeşului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din Bucureşti, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş a devenit parte integrantă a Bisericii mame din România întregită.

Triumful majorităţii româneşti din Ardeal a fost celebrat prin ridicarea Catedralei Ortodoxe din cel mai important oraş transilvănean, Cluj‑Napoca, în perioada anilor 1920‑1930, imediat după unirea Transilvaniei cu România. Şi astfel, de la 5 noiembrie 1933, Clujul începe, pentru români, în Piaţa Avram Iancu, la Catedrala Adormirea Maicii Domnului, a treia catedrală din România ca înălţime, după cea ortodoxă din Timişoara şi cea evanghelică din Sibiu.

La 28 iulie 1919, Banatul se uneşte cu Regatul României, iar românii ortodocşii decid să desăvârşească unitatea bisericii naţionale şi se alătură Bisericii Ortodoxe Române. Actul unirii tuturor românilor ortodocşi în aceeaşi biserică este sublimat prin construcţia Catedralei Mitopolitane din Timişoara, cu hramul Trei Ierarhi, construită între 1936 şi 1941, cea mai înaltă biserică din România (90,5 m) şi cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume din afara Rusiei. Practic, din ziua de 6 octombrie 1946, Timişoara începe în faţa catedralei ortodoxe.

Probabil că cea mai tristă soartă a avut‑o ortodoxia românească în Bucovina, provincie care, în 1775, în urma unei convenţii ruso‑turce, a fost ruptă din trupul Moldovei şi anexată Imperiului Austro‑Ungar. Recensământul din 1776 a reliefat faptul că Bucovina era slab populată, numărul de locuitori fiind de cca 70.000, dintre care 85,33% români şi doar 10,66% slavi, iar proprietăţile bisericeşti ocupau două treimi din suprafaţa provinciei. La 12 decembrie 1781, împăratul Iosif al II‑lea, prin Ordonanţa din 27 decembrie, a dispus inventarierea tuturor averilor bisericeşti, iar la 19 iunie 1783, hotărăşte ca toate aceste averi să se constituie într‑un fond; reşedinţa episcopală a fost mutată de la Rădăuţi la Cernăuţi.

Ura habsburgilor împotriva românilor ortodocşi a fost nemăsurată şi a generat o adevărată crimă identitară la nivelul Bucovinei. Între 1786‑1861, Bucovina a fost contopită cu Galiţia, ca al 19‑1ea cerc al acesteia, iar administraţia militară a fost înlocuită cu una civilă galiţiană controlată de guvernul de la Lemberg. Alipirea la Galiţia a fost fatală pentru Biserica din Bucovina: peste jumătate dintre proprietăţile Bisericii au fost înstrăinate prin colonizări masive, exproprieri şi vânzări, iar veniturile Fondului au fost deturnate spre alte scopuri. În cei 144 de ani de stăpânire austriacă, structura preponderent românească de confesiune ortodoxă a populaţiei din Bucovina s‑a modificat şi s‑a alterat în aşa măsură, încât s‑a ajuns ca în 1915 să cuprindă 12 grupuri etnice diferite şi 10 confesiuni. În timp ce partea nordică a Bucovinei a fost colonizată masiv cu ruteni din Galiţia, mulţi dintre românii bucovineni au fost nevoiţi să emigreze în America pentru a scăpa de sărăcie. Succesiv, habsburgii au încercat o colonizare cu germani a provinciei şi au eşuat, apoi au adus masiv ruteni greco‑catolici, pe care i‑au sprijinit să încerce transformarea episcopiei ortodocse într‑una unită, dar au eşuat pentru că rutenii uniţi din Bucovina au redevenit ortodocşi. Primul Război Mondial a găsit biserica bucovineană sub atacul rutenilor care doreau să preia controlul asupra poziţiilor din ierarhie, sprijiniţi fiind de către guvernul de la Viena. Din fericire, căderea odiosului regim austro‑ungar şi reîntoarcerea Bucovinei la matca românească a frânat procesul de deznaţionalizare a bisericii bucovinene.

Practic, dacă în 1919, România îşi dublase teritoriul şi populaţia, şi Biserica Ortodoxă Română îşi dublase numărul de credincioşi; românii au devenit atunci cea mai mare naţiune liberă de confesiune ortodoxă; astăzi, Biserica Ortodoxă Română este cea mai mare din sistemul euro‑atlantic şi, pentru că nu suntem o naţiune slavă, biserica noastră are un important rol strategic în lumea occidentală, fiind statornică sprijinitoare a orientării atlantiste a ţării.

Centenarul României Unite este, în egală măsură, şi centenarul unităţii ortodoxiei româneşti şi măreţia acestei aniversări trebuie marcată. Iar ridicarea unei catedrale, de unde să poată începe şi Bucureştiul nostru, este cea mai potrivită exprimare a identităţii naţionale, aducând România în rândul vechilor naţiuni europene care s‑au construit pe sine în jurul câte unei simbolice catedrale. Dacă alţii şi‑au început istoria printr‑o catedrală, destinul nostru a fost să desăvârşim Unirea printr‑o catedrală!

Petrişor Gabriel Peiu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now