Contemporanul » Editorial » Noua libertate

Noua libertate

Un stat naţional seamănă uluitor cu o fiinţă vie, are nevoie pentru a exista nu numai de aer, dar şi de alte elemente, condiţii, principii

…M‑am întors din Franţa, definitiv, în Martie 1990, aiurit, înfierbântat de noua libertate a Românilor. Nu am bănuit nici eu şi nici conaţionalii mei – de intelectuali nu mai vorbesc! – că noi, în esenţă, în urma sfârtecatei şi incertei noastre istorii, ca naţiune, că noi nu posedăm în nici un fel abilităţile şi reflexele profunde ale exersării acestui concept, ce se află de câteva secole, de la marea revoluţie Franceză, mai ales, pe toate buzele – libertatea. Ca un fel de narcotic! Şi… în loc ca opinia publică, mass-media, intelectualii sau noii politicieni să se ocupe de reala practicare şi înţelegere în esenţă şi în practica curentă, largă a naţiunii, a acestui cuvânt, libertate, cam toţi s‑au aruncat, cum ni s‑a mai întâmplat în istoria recentă şi cum vom mai face şi în viitor, în false probleme. Care au dus, cum e firesc, la false şi enorme soluţii – în esenţă dezarticularea şi ruinarea iute, brutală a contenciosului naţional, atât cât îl posedam şi, ce ciudat, dacă nu ridicol de‑a dreptul, s‑a început înverşunata luptă a unora contra comunismului! Lupta aşarnată, necruţătoare, dusă cu insulte şi topoare, contra unei stafii! Interesant, nu?! Ha, ha, iată‑ne din nou, noi, Românii, aflaţi, încă o dată, pe teritoriul drag şi cunoscut, familiar până la nostalgie, al basmului, luptând cu tot felul de balauri, dispăruţi între timp, iar unii dintre aceştia, daţi jos din funcţiile vechi, şi‑au schimbat iute, abil, acutramentul, masca şi croiala. Şi din politicieni, soit‑disant, au devenit economişti, oameni de afaceri, devalizând ce se mai afla prin marea visterie naţională, industrială, economică, intravilană, teritorială, acvatică, minerală, silvică etc. Contemplând probabil cu ironie „noua clasă”, zisă politică, aceea care în sfârşit avea „curajul” să lupte şi să sfârtece un zeu dispărut chiar şi la el acasă, în Moscova… cea dragă şi mult cântată!

Lupta aceasta, aproape, a tuturor, cu comunismul a durat vreun deceniu şi mai bine. Şi au apărut şi noile insulte pe care membrii unor aşa‑zise partide politice şi le aruncau, generos, unii altora; dacă înainte de al Doilea Război, termenul infamant era cel de hoţ, acum, după o revoluţie pe care mulţi oameni „de bine” o contestau pripit, fără să mai aibă răbdarea de a aştepta efectele marii răsturnări politice din Estul Europei, acum s‑a instalat termenul de comunist sau de securist, colaborator, agent de influenţă. În ultima vreme cel de naţionalist, cu subînţelesul tot de comunist. S‑a mers până acolo încât, pentru a face pe placul nu ştiu căror… agenţi mediatici, străini şi se pare extrem de influenţi, de prezenţi în noul nostru prezent naţional, pofticioşi, şi… îi înţelegem, de a profita de prăjitura enormă părăsită de Ruşi! – mulţi tineri, foşti tineri şi diverşi aventurieri apăruţi ca ciupercile mari, groase, păstoase şi nu rareori dăunătoare, au făcut şi s‑au înrolat fanatic în jocul schimbării… cui?!… Da, da, de fapt, ce, cine s‑a schimbat?! Să fie oare adevărată, cinica şi cam brutală aserţiune a unora că ni s‑au schimbat doar stăpânii?!… Şi că… destinul nostru nu era, aşa cum credeau naivii paşoptişti, cei câţiva mari boieri luminaţi şi scriitori de geniu care au creat România, că am tinde spre o naţiune unită, solidară, aptă de libertate şi, mai ales, de civilitate, de atingerea, în fine, după secole, a demnităţii umane a cetăţenilor numiţi Români, indiferent că ar aparţine şi altor etnii, unguri, nemţi, evrei, greci, turci, ruteni, slovaci, macedoneni, sârbi.

Cum adică, să fie adevărată obraznica opinie a unor filosofi de cafenea, de birt, că… paşoptiştii, junimiştii moldoveni şi memorandiştii ardeleni s‑au înşelat, riscându‑şi libertatea şi fiinţa în numele unei idei care, ha, ha, a rămas până azi o frumoasă şi „depăşită” utopie: un stat naţional, o naţiune aptă de a crea legi, artă înaltă, ştiinţă şi literatură, luciditate istorică, suprastructura necesară şi singura care atestă valabilitatea şi dreptul la existenţă a unei naţiuni! Nu, se pare, spun unii dintre aceşti „realişti” că… singura noastră urgentă preocupare şi abilitate, reflex profund înrădăcinat după secole de aservire, turco‑ruso‑austriaco‑ungară, este de a ne „aranja” cât mai bine, cât mai profitabil sub eternii şi absolut „necesarii” stăpâni! Indiferent de unde ar veni ei şi cu ce „mijloace”, fizice, brutale sau aşa‑zis ideatice. De… moralitate se pare, spun tot aceştia, nu a fost vorba aproape niciodată în scurta noastră istorie naţională, statală, ca şi în lunga, seculara noastră istorie ca populaţii, etnii, mai mult sau mai puţin certificate şi lucide. Profitabile, am zis?!… Să vedem ce înseamnă de fapt, ce rezonanţă are acest atribut în conştiinţa noastră sau, mai bine zis, în subconştientul nostru plenar, istoric? Nu cumva… horribile dictu, simpla, dura, suprema lege a fiinţelor vii, indiferent de rasă, specie, climat, meridian: supravieţuirea?!

Nu‑nu, nu mă judecaţi prea repede, nu, eu, cetăţeanul, individul ce semnează aceste rânduri nu este atât de superficial şi de prost, încât să dispreţuiască aceste legi şi reflexe adânci, organice, universale ale speciei umane. Supravieţuirea, reflex fundamental al oricărei specii vii, sau adaptarea, legea descoperită de genialul biolog englez Darwin. Da, e adevărat, în adaptare se pare că nu ne întrece nimeni, dovadă – o spun mereu aceiaşi răutăcioşi, filosofi de cafenea! – că suntem încă şi, ce să mai vorbim, suntem, existăm, supravieţuim într‑o formă de organizare numită statală, sau naţiune, acceptată de forurile influente şi vechi ale continentului pe care ne găsim. Da, în acest sens, şi numai strict în acest sens, suntem aşi! Dar… nu cumva, ca să zic aşa, da, nu cumva, noi, Românii, cetăţeni ai statului nostru ce a împlinit deja un secol, mândri nu numai că ne‑am constituit într‑o formă majoră, acceptată, de organizare comunitară, statală, dar şi am şi produs, în nici două secole de lupte şi de clarificare a propriilor noastre zise, pe drept cuvânt, idealuri, acea suprastructură care dă, singura, legitimitate unei populaţii de a se costitui mândră şi demnă în forma numită stat, naţiune; ceea ce numim suprastructură, adică creaţia de legi, scurse, o ştim din marele rezervor al antichităţii continentale, mai ales romane, dar şi creaţia, uneori de înalt nivel, în artele frumoase, literatură, filosofie, sociologie, psihologie, istorie etc. ce ne leagă încă o dată nu numai de Apusul luminat şi adeseori dominant, dar şi de toate marile forme de cultură ale continentului, de la Greci şi Renaştere la Iluminism, clasicism, romantism etc., etc. – da, nu cumva, repet, noi, Românii, ne‑am dovedit şi ne dovedim încă apţi de o virilitate şi încăpăţânare ciudată, totuşi prea… modeşti?! Nu cumva… vrem şi ne mulţumim cu prea puţin?! Cu ceea ce este de fapt… insuficient?! Nu cumva neglijăm, uneori şi dispreţuim senin unele elemente, ba chiar şi principii fundamentale ale unei bune, solide dăinuiri statale, naţionale, specifice?!

Un stat naţional seamănă uluitor cu o fiinţă vie, are nevoie pentru a exista nu numai de aer, dar şi de alte elemente, condiţii, principii, în absenţa cărora, da, uneori se poate târî de la un mal la altul al istoriei sau a aşa‑zisei politici, dar… cu riscuri considerabile şi care, nefiind nesatisfăcute, vorbim de aceste condiţii şi principii care unora li se pot părea laterale sau neglijabile, unele, da, unele foste state şi naţiuni vii, puternice, temute, respectate, au… dispărut pur şi simplu. Sau au redevenit ceea ce fuseseră în aburii depărtaţi ai istoriei, adică provincii, zone etnice mai mult sau mai puţin, regiuni dialectale, animate de un aprins patriotism local şi… numai atât!

De fapt… în relativ scurta noastră înjghebare statală şi naţională, pe cine luăm noi, ca să zicem aşa, drept modele ale organizării şi fiinţării comunităţii noastre? Da, în ceea ce am numit suprastructură este evident, modelele noastre vin din Antichitatea greacă şi romană, ca şi din uriaşa zestre a Apusului. Dar… în ceea ce priveşte politica, adică administraţia bunurilor şi a persoanelor, ca şi în ceea ce priveşte zona esenţială a oricărei ţări, relaţia cu vecinii, apropiaţi sau mai depărtaţi, adică politica externă, atât de importantă, de vitală, pentru un stat tânăr, mediu european, cu vecini atât de diferiţi, se pare, dar şi de influenţi, da, în această zonă pe cine ne luăm drept model? Sau ce principiu anume, dacă e vorba de aşa ceva sau… din nou, cum zic sarcasticii de bulevard, nu cumva, facem cum ne taie capul?! Şi după o interesantă şi salutară politică şi iniţiativă externă prin care, după doi regi nemţi, dintr‑o mare şi influentă stirpe aristocratică şi care au stabilizat insituţiile româneşti noi şi fragile – l‑am citat pe regele Carol I, şi după al doilea, Ferdinand, care ne‑a adus, alături de câţiva buni patrioţi, lucizi politicieni, marea Unire într‑un stat naţional şi după un ministru de geniu, cum s‑a spus, al relaţiilor externe, l‑am citat, bineînţeles, pe Titulescu – iată‑ne azi, după trei deceni de la marea Schimbare, un cutremur politic european, dispuşi la toate „oportunităţile”, rătăciţi pe culoarele uimitor de încurcate ale unei libertăţi sociale, spre care, se pare, am râvnit, generaţii, timp de vreo jumătate de secol de aşa‑zis comunism, aproape disperaţi de a ne mai putea conserva în ceea ce izbutiseră cei de dinaintea noastră, generaţiile care au făcut mica şi apoi Marea Unire de la 1918. Să… fi greşit ei, oare sau… noi, cei de azi, nu mai facem parte, cum s‑ar spune, din aceeaşi plămadă, fire, ne‑am pierdut oare cu totul acele pulsiuni ce au făcut din ea luptători pentru un ideal, cum spuneau, care… ciudat, nouă nu ni s‑ar potrivi?! Depăşit, cum zic unii tineri sau aventurieri ai momentului, cu ochii aţintiţi spre alte metropole, în fapt atraşi de imediat, de materialitatea directă, simplă şi uneori brutală a existenţei sociale. Indiferenţi sau nepăsători la alte valori, de parcă acestea nu ar exista şi n‑ar fi făcut parte din osatura, din ţesătura adâncă, intimă şi reală, eficace, prestigioasă şi elementară a statului nostru românesc! Ba chiar şi a ceea ce anumite firi de seamă ale culturii noastre naţionale au definit ca specific – un specific pe care îl împărtăşim şi cu alte state vecine sau europene – cultul frumosului, al legii, al tradiţiei acestui loc şi al seminţiei ce ne îndreptăţim să fim, iar prin tradiţie unii dintre noi înţelegem nu numai un depozit uscat şi vechi de cutume, reflexe specifice sau texte, dar şi un îndreptar, o normă vie şi esenţială pentru a rezista, pentru a înainta în timpul social şi istoric, norme şi soluţii care, dacă le‑am fi cercetat după ’89, ne‑ar fi ajutat în multe probleme, în loc să importăm, pripit, soluţii de aiurea. Problema majoră, vitală, credem noi, a modernizării satului românesc, a agriculturii, turismului, crearea unei vitale clase de mijloc, susţinerea reală şi insistentă a investitorilor locali, refacerea substanţială a drumurilor şi a infrastructurii căilor ferate, soluţii esenţiale ale comerţului şi ale atragerii de investitori, ca şi ameliorărea pe plan naţional a prestărilor de servicii. Iată câteva dintre problemele pe care le rezolvasem altădată şi care se află în clasorul tradiţiei noastre moderne, dar care au fost neglijate după 1989 cu un aplomb ce explică deruta gravă de azi.

Şi‑apoi, pentru că veni vorba, ce mai înseamnă pentru noi această vocabulă atât de des, de infinit repetată şi invocată în toate trecuturile noastre, apropiate sau depărtate, chiar şi dincolo de orizontul nostru de azi, cuvântul, termenul magic, numit noroc? Prin el să desemnăm noi oare, cum o fac copiii sau cei repeziţi, nerăbdători în viaţă şi nu rareori inconştienţi, dispuşi hazardului pur de a considera norocul doar ca pe o întâmplare fericită, în ruptură, în indiferenţă faţă de propria noastră fiinţă, silinţă sau credinţă, pur şi simplu. Iar dacă în multe privinţe ne luăm modele din lumea Apusului, din etniile şi statele latine sau anglo‑saxone, de ce nu observăm că, în cultura şi în reflexele lor de gândire, norocul apare mai ales aliat cu o anume previzibilitate, în urma unei pre‑concepţii, a voinţei, a unui efort lucid şi susţinut, individual sau colectiv, şi e suficient pentru aceasta să exemplificăm cu una din acele viziuni literare, poate ultima în care un spirit profund european, l‑am numit pe consilierul aulic Goethe, a reuşit să propună o viziune amplă, esenţială, despre omul european, dar şi despre om în genere, cel care‑şi atinge idealul, dorinţa adâncă, intimă, şi norocul printr‑o lucrare, solidarizare cu o colectivitate harnică şi tenace. Opera numită Faust, tot mai puţin cercetată, gustată sau frecventată de mai tinerele generaţii europene sau mondiale, unii juni sau foşti juni care se bucură şi se mândresc mai ales cu o calitate pe care nu şi‑au câştigat‑o ei înşişi, prin nici un merit al lor, ci doar prin naştere – tinereţea, una dintre etapele de creştere şi formare ale fiinţei umane, sociale, expusă şi ea nu puţinor performanţe, dar şi deziluzii, catastrofe sau degradări.

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now