Contemporanul » Editorial » Noi, europenii

Noi, europenii

Eu le mulţumesc încă o dată Zeilor pentru că‑mi dăruiesc, astfel, trecutul. Sunt aproape încântat de faptul, de curajul de a mă apleca asupra… O, nu asupra mea, nu, ar fi cu totul fals. Mulţumesc pentru curajul, calmul de a privi şi de a urmări totul ca pe o altă existenţă

Pentru noi, europenii, cuvântul succes, această denominaţie ocupă un loc cu mult mai puţin important în existenţa şi în activităţile noastre, iar dacă îl folosim, îl încărcăm mai ales cu valori de secundară importanţă – reuşită socială, mai ales temporală, o evidenţiere în anumite zone de activitate, mai mult sau mai puţin aproximativă, şi o ieşire din anonimat, dar fără o exagerată importanţă ce s‑ar da acestui fapt; succes ce se conferă mai ales jocurilor, sportului, în nici un caz hazardului, cum ar fi câştigul la loterie. Între cuvintele ideal şi succes în mintea noastră, a multor europeni, primul, deşi cu o circulaţie lexicală cu mult mai restrânsă faţă de secolole romantice, creatoare de mari valori spirituale şi artistice, ocupă încă un loc de prestigiu care îl întrece cu mult pe cel al noţiunii de succes folosit în SUA. Prin aceasta nu vreau în nici un caz să departajez abrupt şi brutal două sisteme de valori, cel materialist, recte american, sau cel idealist, cel european; e drept însă, pentru că vorbim de viaţă, să concedem că pentru noi, europenii, încărcaţi de tradiţia enormă ideologică şi spirituală, succesul în viaţă e cel pe care l‑a definit succint Miguel de Unamuno şi care ar avea o dublă faţă – cel al creării unei familii, al educaţiei reuşite a copiilor, deci al unei supravieţuiri de o reală valoare, şi cel european, cel spiritual, adică atingerea unui ideal şi, în consecinţă, crearea unei opere în zone înalt spirituale şi artistice. Într‑adevăr, în optica profesorului de la Salamanca materia, banul, socialul brut, dominant sau cariera zisă politică nu‑şi aveau locul. Şi noi îl urmăm în viziunea sa despre… succes. Despre reuşita în viaţă, dacă îndrăznim să folosim o astfel de expresie, ca atâta lume, sau nu avem alta la îndemână! Sau… despre sensul vieţii, titlul în jurul căruia am îndrăznit să aglomerez sutele de pagini ale unor volume, patru la număr, pe care le‑am publicat cu mai bine de un deceniu în urmă şi care se refereau nu numai la date şi accidente biografice care mă priveau, dar şi la nu puţine comentarii asupra multor fenomene sociale, culturale sau politice, de care m‑am lovit pe lungul parcurs al existenţei mele. Al încordării mele de a fi, cum repetam de nu puţine ori, expresie prin care subliniam categoric pretenţia mea, încă din adolescenţă, de a exista, de a‑mi dovedi mie însumi, în primul rând, existenţa riguros şi exclusiv doar prin creaţie literară, profesând un scepticism profund, în ceea ce mă privea, faţă de capacităţile mele fireşti, sociale, câte erau, faţă de standardele secolului şi ale naţiunii, ale comunităţii mele.

În ce mă privea, strict pe mine, pe mine – cel dintotdeauna!

Suntem, azi, în luna lui August, anul de graţie 2017. La ce ar trebui să ne aşteptăm? Noi, Românii, noi, Europenii? Eu, scriitorul şi nu rareori martorul nu puţinor fenomene sociale şi culturale, eu, e drept, stau mai degrabă cu faţa spre trecut. Ca orice bătrân! ar putea ricana cineva, dar eu sunt prea plictisit de a răspunde unei provocări atât de diletante. De oarecari. În general eu nu răspund la provocări, nici măcar la multe din atacurile cu care am fost, în decenii, mai mult decât răsfăţat şi copleşit, semn clar de o concreteţe pilduitoare, poate, şi al existenţei mele pur şi simplu; al prezenţei vii a persoanei şi operei mele, sau semn şi al inadecvării aceleiaşi opere în climatul larg al culturii naţionale. Cine ştie!

Da, cu faţa spre trecut. Dar… pentru mine acest cuvânt are alte înţelesuri. În primul rînd, a sta cu faţa spre trecut” şi cu o privire ageră şi adâncă, profesionistă, înseamnă, în cazul meu, un acut şi rar privilegiu. Dar şi o recompensă faţă de Zeii mei, care mi‑au permis o asemenea „anduranţă”, o asemenea poziţie, o asemenea alunecare spre văile, piscurile, crevasele, fermecatele cărări şi pajişti trecute, trăite, dar şi spre mirificele întâlniri cu unii congeneri, surprinşi de existenţa mea şi care… da‑da, mi‑au făcut loc să trec.

A privi spre trecut, cu un anume calm spiritual şi cu o anume supravegheată acuitate, înseamnă a privi direct în istorie. A deosebi cele ce se spun şi se strigă pe nu puţine acoperişuri zise auguste de cele ce au fost cu adevărat. Iar acest au fost, în cazul meu se încarcă iute şi până la fund de întreaga mea experienţă. Pe care numai o parte am înscris‑o, mai mult sau mai puţin expresiv, în opusurile mele epice, sub forme metaforice sau uman legendare. Populate de figuri diverse ce încă vin şi aleargă pe culoarele imaginaţiei mele.

A avea privilegiul să‑ţi contempli propriul trecut înseamnă un dar unic şi rar, greu de semnificaţii, al Zeilor, al propriului destin; deoarece, printre altele, moartea, moartea ta, extincţia ta fizică nu te poate surprinde în plină şi aiuritoare, adeseori confuză, dacă nu perplexă trăire, lipsită de perspectivă, brusc tăiată, aproape ciuntită, aşa cum te surprinde o furtună brutală în plin câmp, aiurit de fulgere şi speriat de una din acele spaime care pot fi ale oricui. Animale sau umane!

Nu, perspectiva trecutului la vârsta, experienţa şi mai ales la puterea mea expresivă, literară, poate fi mai mult decât ceea ce se înţelege prin cuvântul meditaţie. Nici măcar concluzie, deoarece eu am încă suficientă frică de Zei, încât să nu‑mi permit a trage concluzii, nici măcar asupra mea – înaintea Lor! Nu, pe scurt, trecutul pentru mine înseamnă, cu energia pe care încă o posed, capacitatea de a retrăi încă o dată, de a revizita, de a reîntâlni nu puţine figuri ce nu mai sunt, dar şi pe pe mine însumi, amuzându‑mă nu de puţine ori de gafele, de dizgraţiozităţile comportamentale sau lexicale pe care le‑a săvârşit, senin, mascota din faţa mea ce‑mi poartă încă, atât cât încă pot eu deosebi prin ceaţa fină a timpului, unele reflexe sau stereotipuri ideatice ale celui care se spune că am fost.

A sta aplecat calm, atent şi senin asupra propriului trecut este, indiscutabil, unul din luxurile rare ale existenţei. Iar dacă ai minţit şi ai înşelat nu de puţine ori, în trecut, de voie sau de nevoie, conştient sau pe jumătate, ai, acum, bietul de tine, norocosul de tine, ocazia zeiască de a te privi în faţă, de a‑ţi urmări cel mai infim gest sau articulaţie a gândului, deciziile care ţi s‑au părut fatale sau semnele şi icoanele hazardului cu care te‑ai luptat şi în parte le‑ai învins, ajuns, iată, sus, pe piscuri. Într‑un aer în care nici istoria, ea însăşi, drastică şi zisă augustă nu mai are vreo autoritate. Eşti singur şi e pentru prima oară în propria ta existenţă când singurătatea, sperietoarea atâtora, mai ales a diverselor cete de intelectuali, nu mai are consistenţă. Şi, ceea ce puţini ştiu, a sta aplecat asupra trecutului este, probabil pentru prima oară în propria‑ţi existenţă, momentul când devii dintr‑un oarecare călător, serv sau vasal, instrument al altora şi fals stăpân, un… stăpân adevărat! Rege al unui regat ce se desfăşoară la picioarele privirii tale atente, dominatoare, curioase, aşa cum îţi erau privirile în prima tinereţe, încă nesperiat, nemurdărit de vreo experienţă de orice fel!

Eu le mulţumesc încă o dată Zeilor pentru că‑mi dăruiesc, astfel, trecutul. Sunt aproape încântat de faptul, de curajul de a mă apleca asupra… O, nu asupra mea, nu, ar fi cu totul fals. Mulţumesc pentru curajul, calmul de a privi şi de a urmări totul ca pe o altă existenţă; şi nici măcar pe cea adevărată! Nu‑nu, ci o altă existenţă!

Ce… aşteptăm noi, acum, în August 2017? Nu cumva evenimente, plictis, miracole? Iar când vorbim de miracole în viaţa socială trebuie, nu‑i aşa, să ne aşteptăm mai degrabă la cele ce se întâmplă în genere la bâlci, acolo unde apar, de sub corturi nu foarte curate şi prost întreţinute, femei uriaşe, unde poţi trage la o baracă oarecare în nişte păpuşi sau animale de pluş cu o flintă veche, lucioasă, bine dereglată, unde, sub o cupolă scundă, se plimbă unele pantere şi lei obosiţi, extenuaţi de pierderea memoriei, deoarece de secole nu au mai zărit sau mirosit iarba, vântul, spaima fascinantă a pradei, a cerbicidelor, a gazelei impala cea cu nările ei fine şi tremurânde incitând la sânge marii carnasieri; rotonda unde un biet, fals sau ratat intelectual uluieşte câţiva privitori cu motocicleta sa ce pârâie disperat şi cu care face rotogoale în aer sau circulare, pe pereţii rotunzi şi mişcători ai barăcii – gălăgie, trompete, muzică vag asurzitoare, miros încins de turte fripte într‑un ulei bine domesticit, copii ce ţipă, fel de fel de anunţuri strigate în megafoane care circulă între corturi despre spectacole, surprize cu orori, unice, femei‑şarpe, femei‑gigant sau cu două capete, gimnaşti asiatici, trapezişti fără plasă, elefanţi ce dansează, funambuli, clovni prestidigitatori, fachiri, dresori titraţi, orchestre de apă, indieni celebri, fachiri sau profeţi în bule de cristal, şerpi gigantici, anaconde…

E de necontestat, politica, da, marea, dominanta, ubicua Politică despre care strategul şi cavalerul întregii Europe, Napoleon, spunea că ne va fi destinul, ei bine, politica, stimaţii mei, a ajuns un fel de… menajeră, de bonă bună la toate, de gospodină rutinată, plictisită şi cinică de doi bani, care, da‑da, se pare a obosit sau s‑a plictisit pur şi simplu de a mai susţine şi inspira mari acte ale umanităţii sau ale aşa‑zisei istorii. Istoria, ea însăşi, se pare că încă o dată, se află într‑o stare de declin, nu numai al vechiului nostru continent, cum o prezisese scepticul Oscar Spengler, dar şi, dând un rotocol mare, aproape uriaş, cum o fac azi miile de sateliţi ce ne observă, deasupra rotundei şi albastrei noastre planete, o surpare, un declin şi în numele întregului nostru destin. Cel al prezentului, deoarece s‑ar părea că şi soarta sau destinele sunt, de la o vreme, cel puţin în psihologia noastră uzată sau înfricată de statistică, printre altele, da, destinele comunităţilor sunt, se pare, ele însele defalcate în timp şi în funcţie de anume meridiane spaţiale. Spaţiul, marele spaţiu planetar a luat, se pare, tot mai mult locul concluziilor şi semnelor vremii! Spaţiul planetar care, odată cu viteza tehnică a comunicării şi a mişcării, a deplasării, deşi pare micşorat, devine din ce în ce mai dominant.

Să fie, oare, acesta, un semn adânc şi oarecum misterios al revenirii elitelor? A ideii scumpe Imperiului Roman din perioada sa legendară, republicană, dar şi a primei, cuceritoarei feudalităţii, secolele cruciadelor, a celor care organizau cete diverse, informe şi entuziaste, pentru a salva sau recuceri aşa‑zisul Constantinopol, sediul fascinant al unui mit ce urma să se năruie peste noi, viitorii Europeni – mitul lui Christ, al Fiului dulgherului.

Fragment din vol. Viaţa mea (II)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now