Contemporanul » Editorial » Taifunul viselor

Taifunul viselor

Da, într-⁠⁠adevăr, azi, în amurgul existenţei cum se spune şi scuturând vraful de amintiri al unei perioade de peste o jumătate de secol, pot să afirm chiar şi în faţa incredulităţii propriei mele memorii, cea care se ocupă de faptele şi evenimentele aleatorii, psihice sau sentimentale, cum vreţi, că da, într-⁠⁠adevăr, în toamna acelui an, ’72, şi apoi în cel următor am trăit mai mult decât o mare pasiune – am trăit una din puţinele mele reale îndrăgostiri, iubiri, ale existenţei mele, inspirate, cum spuneam, de această femeie, măritată, cu vreo 12 sau 14 ani mai în vârstă, Mioara. Dacă e să mă îmbăiez încă o dată în aerul acelei toamne şi al acelei vârste, nu pot să-⁠⁠mi explic sau să alătur această pasiune, ce m-⁠⁠a răvăşit apoi ani după ce s-⁠⁠a consumat, la ceea ce eu trăiam nefiresc de intens atunci în acei ani, vorbesc nu de patima lecturii, ci mai degrabă de afundarea eului meu febricitar în acel abur dens al proiectelor mele de viitor, visatei cariere de scriitor, de romancier. Părea, celor care mă cunoşteau, că mă mişc şi că urmez scopurile fireşti şi practice ale unui tânăr ce vrea să se pregătească pentru o carieră standard, socială, dar, după cum se vede, după câte mi-⁠amintesc şi contemplu acum, cu calmul şi, să zicem, răceala unei înalte maturităţi, eu, atunci, mă balansam într-⁠⁠o lume paralelă. Dovadă că încă de pe atunci nu acordam un credit exagerat acelei realităţi care înfrica şi după care alergau, cum se spune, mii şi mii de contemporani de vârsta mea, 18 ani, sau nu! O nepăsare care, acum realizez, l-⁠⁠a impresionat oarecum negativ pe tatăl meu, ins cu mult simţ practic şi care, nesigur el însuşi, deoarece lumea însăşi se clătina, cea în care se formase şi în care credea şi crezuse tot clanul său, un şir de preoţi maramureşeni, zece generaţii, mă asigura – ar fi vrut probabil ca eu, cel puţin, primul său născut, să încerc a salva aparenţele. Deoarece, fără să fiu exagerat de sceptic sau ironic, pentru mulţi oameni cu scaun la cap, a te descurca, a învinge în viaţa socială, practică, nu e cu mult mai mult decât a salva aparenţele – a-⁠⁠i imita pe ceilalţi, cetăţenii normali, sau a te conforma unor repere şi deziderate medii. In medias res. A fi normal, cum se spune, şi eu nici până azi nu am reuşit să dau o mai bună definiţie normalităţii, adverb atât de folosit şi de prestigios, nu e decât capacitatea unui individ de a se înscrie în media statistică.

Da, într-⁠⁠adevăr, taifunul viselor mele de creaţie literară – şi azi, după atâta vreme şi după un volum apreciabil de scrieri putem spune că a fost cu adevărat un taifun! – a fost, în acei ani, cincizeci şi care i-⁠⁠au urmat, adevărata realitate, dar şi pasiunea mea faţă de acea femeie, care, cum o vom vedea peste câteva pagini, avea şi un scop ceva mai practic, acela de a procrea, de a deveni mamă – indica slaba mea aderenţă de atunci – dar numai de atunci?! – la normele unanim acceptate ale vieţii sociale. Şi în acest caz, observaţia bruscă, răutăcioasă părea, dar în fond era una, mai ştii, perspicace, a acelei tinere şi inteligente scriitoare, redactoră la Gazeta literară, G.L. (Georgeta Horodincă) că eu uneori sugerez aparenţa unui „retardat” la cei douăzeci şi ceva de ani ai mei atunci, e printre cele mai exacte, mai apropiate de adevăr sau face parte din acele metafore incisive, care, aplicate unui individ, îl va urmări decenii? Retardat, interpretez eu azi poate şi pentru că am întârziat, pentru că m-⁠⁠am afundat cu atâta pasiune în nămolul realei sau falsei mele adolescenţe, retardat şi în sensul unei încă nedesprinderi de o vârstă psihică anterioară, cea a unei depline dezvoltări sociale şi mentale. (După aproape un deceniu de la această afirmaţie a G.L. care nu putea să nu mă frapeze, unul dintre primii indivizi din lumea literară care a crezut în vocaţia mea şi nu făcea parte din cei de vârsta mea, din generaţia mea, prozatorul Al. I. Ştefănescu, deşi se afla deja în posesia manuscrisului primului meu roman Francisca despre care emitea o înaltă şi pentru mine surprinzătoare apreciere, a încercat să mă convingă pe mine, dar şi pe Mama mea care era în acord cu el în această chestiune, că „ar trebui să-⁠⁠mi fac un test al lichidului cefalo-⁠⁠rahidian”, printr-⁠⁠o puncţie, dureroasă, se ştia, pentru a-⁠⁠mi da cont, mie şi celor „care ţineau la mine”, că mă aflu, totuşi, în situaţia cuiva… cât de cât normal! Am refuzat acest test medical, se înţelege, aşa cum am respins de-⁠⁠a lungul anilor nu puţine sfaturi amabile, pline de simţ practic. Dar cine ar mai putea spune dacă am procedat bine sau nu, dovadă că există evenimente, poate chiar şi fenomene ale vieţii noastre, care nu-⁠⁠şi vor primi niciodată cu fermitate un răspuns. Poate, mai ştii, există în întreaga lume tiranică şi raţională care ne înconjoară şi uneori ne nelinişteşte şi astfel de fenomene, care sar din legea fundamentală a existenţei fizice şi morale, numită cauzalitate?! Cauze fără efect şi, oricât ar părea de surprinzător, efecte fără nici un fel de cauze. Poate domnii din cercetarea fizicii cuantice, atât de ascultaţi, azi, ar putea să ne ajute în această problemă! Dar despre aceasta şi altele m-⁠⁠am exprimat în epica mea, masivă şi stufoasă, cum se ştie!…)

Da, am iubit, mărturisesc şi întreaga vară a lui ’72, serile mai ales se consumau în marele parc al Arenelor libertăţii, pe malul micului lac şi la picioarele geamiei turceşti ce, atunci se afla încă acolo, când mă întâlneam cu Mioara. Ea venea de la Rond, str. Albă nr.1 A, eu pe jos, din str. Nerva Traian, străbătând întreg Bd. Mărăşeşti. Erau, se înţelege, confesiuni de-⁠⁠o parte şi de alta, lecturi din poeţi francezi, făcute de Mioara cu vocea ei graseiată, uşor guturală, dar sprintenă, trădându-⁠⁠i voioşia şi graţia temperamentală, săruturi îndelungi până la pierderea respiraţiei şi la ţărmul acelei duble sufocări ce seamănă cu o ieşire la suprafaţa unui ape dense, albastre, clătinătoare, din măruntul abis al unei senzualităţi ce-⁠⁠şi caută încă… forma, vigoarea sau semnul; pentru mine, mai ales, un ins, nu ştiam prea bine atunci, deşi o intuiam, faptul cert e că… nu eram făcut pentru iubire. Atras decis şi aproape înspăimântat de celălalt sex, dar lucid că nu deţineam acele calităţi, acel aparat necesar, casanovian, nu numai de devoţiune în act, dar şi de, ceea ce am putea numi cinic, de stăpânire a femeii! Bănuiam de pe atunci că voi fi mereu dominat de ele, eu ce nutream cu un fel de candid şi feroce orgoliu vise de afirmare a persoanei, şi mai ales cutreierat de acea pulsiune paranoiardă a unui joc existenţial de tipul va banque – nu voiam, încă de pe atunci şi poate şi înainte de asta decât o smulgere spectaculoasă din anonimat, o ilustrare absolută, de prim rang în cariera mea socială, viitoare. Ce promitea deja că se va mişca în limitele creaţiei literare, deşi textele mele de atunci, naive şi diletante în extrem, nu mă încurajau în nici un fel. Iar viermele care mă rodea încă de pe băncile liceale, era spaima, teroarea că nu posed ceea ce se cheamă voinţă, concept tulbure, conced, mai ales văzut prin aburii sfârşitului de adolescenţă, dar avusesem în clasa mea, la liceul lugojan, două exemple de tineri de vârsta mea şi cu aproximativ aceleaşi preocupări, de lectură, idei, muzică şi care au impresionat întreg corpul profesoral prin capacitatea lor de a depăşi cu mult cunoştinţele ce se cereau în clasă – unul din ei, D. R., era medaliat aproape în fiecare an cu premiul întâi la acel frumos şi din păcate dispărut concurs naţional al Tinerimii române despre care Ionel Teodoreanu avusese cele mai bune păreri. Iar celălalt, C. B., va termina cei şase ani de medicină mereu în fruntea studenţimii naţionale, apoi cercetător la Institutul Pasteur din Paris şi, în cel din urmă profesor-⁠⁠medic la un colegiu prestigios din SUA.

Nu, eu nu eram un precoce şi disperam tăcut, într-⁠⁠o accentuată singurătate în faţa caietelor şi notelor mele disparate, diletante, ce semănau mai mult cu însemnările unei domnişoare provinciale care-⁠⁠şi mimează sau îşi coafează un eu intelectual, literar în aşteptarea vreunui pretendent cu simţ practic, apt de-⁠⁠o anduranţă într-⁠⁠un cuplu sută la sută, neşovăitoare şi cazanieră. Eu, însă, e drept, mă aşteptam pe mine şi e cel puţin curios, dacă nu extraordinar faptul că această clătinătoare şi, aparent, firavă ambiţie a supravieţuit ani mulţi, sterpi, şi izbit de atâtea reale sau inventate deziluzii, strângându-⁠⁠mi ridicol fantoma mea ideatică în braţe aşa cum unele femei mature îşi strâng la piept vechiul urs de pluş; de-⁠⁠atâtea ori m-⁠⁠am văzut învins şi decis ridicol, stânjenitor celor puţini care păreau a-⁠⁠mi da atenţie, iar lucrurile se agravau prin faptul că în acei ani, ai stalinismului, peste literele şi modele literare, în comentariile criticii române năpădise şi tema aproape obsesivă a eroilor învinşi, culeşi din prozatorii ruşi mai ales, nu numai un Raskolnikov sau Peciorin, dar mai ales din romanele lui Turgheniev sau Leonid Andreev unde existenţialismul, nihilismul sau anarhismul ideatic erau interpretate în acest sens, al pierderii, al mişcării sterile în cerc, al eroilor de prisos, pretext pentru noii oportunişti literari ai realismului socialist de a-⁠⁠i confrunta cu eroii erei noi, pictaţi de zgomotoşii scriitori sovietici, în frunte cu Ehrenburg, Şolohov sau bietul Fadeev.

În unele texte ale mele mai târzii vorbesc recurent de labirintul în care mă mişcam ca într-⁠⁠un fel de vis coşmaresc, deoarece labirintul este şi un vis: eşti aruncat dintr-⁠⁠o clipă în alta într-⁠⁠un univers în care toate reperele au dispărut, fantasmele propriului creier încep să se activeze şi să creeze monştri de toate felurile, lumea cunoscută fuge la kilometri distanţă, iar apariţia morţii se află după primul colţ! Niciunde ca într-⁠⁠un labirint existenţial simţul autocritic nu se revoltă contra ta cu o vigoare mai nemiloasă, totul se falsifică din ceea ce ai lăsat în urmă, imagini şi voci, chiar şi figuri dispreţuite altădată de inşi profitori şi insolenţi fără măsură se umanizează oarecum, vina sau vinile tale se măresc fulgerător, îţi devii iute o autovictimă. Singura teamă de care scapi în labirint este, probabil vechea atracţie a sinuciderii, deoarece acolo, în acele coridoare, izbindu-⁠⁠te de pereţi falşi şi mereu asemănători, hrănit de speranţe care-⁠⁠ţi râd batjocoritor în faţă şi hărţuit de tirania crescândă a regretelor ce seamănă tot mai mult cu neputinţele unui biet copilandru pierdut într-⁠⁠o pădure brusc animată şi totalitară, sarcastică – da, acolo nu trebuie să te mai preocupe momentul şi felul unei posibile şi cândva, mai ştii, a doritei salvări totale, cea a unei sinucideri bărbăteşti, deoarece aici zeul labirintului se va ocupa cu rigoare şi simţ al măsurii şi al unei bune, inspirate torturi de propria ta moarte. Ceea ce am numit labirintul existenţial are şi meritul, în plus, de a te salva de ceea ce numim ratare şi de stafia ei, deoarece el, labirintul şi fiinţa sa se vor ocupa să dispari înainte de a fi fost! Nu, nu ţi se va da măcar dreptul la a rata, un privilegiu al atâtora pe care în ani mulţi şi într-⁠⁠o singurătate plutitoare ca cea a unei ambarcaţiuni fără orizont, i-⁠⁠ai tratat cu un dispreţ la care nu aveai dreptul, evacuându-⁠⁠i aspru din rândul celor care au pierdut deoarece, afirmai tu însuţi, prea des şi cu un exces de gesticulaţie că, ce mai, totul e o simplă fanfaronadă, toţi aceştia, eroi de salon şi măscărici locali nu au pierdut la urma urmelor nimic, deoarece nu aveau ce să piardă! Ridiculus mus, nişte bieţi poseuri…

■ Fragment din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest