Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Episodul numit Mioara

Nicolae Breban: Episodul numit Mioara

Nu puţini, neştiind cum să primească sau ce să facă cu un asemenea dar al destinului, îl resping, îl uită cu insistenţă sau îl calomniază. Eu, în ce mă priveşte, l-⁠am purtat în spate, în desaga grea uneori a trecutului meu, acolo, unde el, ca o piatră înfierbântată, parcă scoasă abia din jar, ardea încă şi mă rănea

După acel sunet abia auzit – şi poate iute, prost interpretat – pe care l-⁠am numit Monica, iată unul… viguros, hrănindu-⁠se din plin din savoarea, fructul, aproape aş zice din propria-⁠i furtună, aşa cum ne place, nouă, unor literaţi sau imitându-⁠i pe romanticii europeni să sigilăm una sau unele din evenimentele noastre erotice – sunetul sau episodul evenimenţial numit Mioara.

La suprafaţă nimic prea spectaculos, adulterul unei femei de 32-⁠34 de ani, intelectuală, atrasă de un aproape imberb de 18 ani sau, poate, cum sugeram mai sus, doritoare de a fi fecundată, cum se spune cinic, o dorinţă legitimă şi urgentă în cazul dânsei, de a deveni mamă. Acestei femei eu i-⁠am nutrit o pasiune răscolitoare care avea să semene întrucâtva cu cea purtată, peste vreo două decenii, unei alte femei, tot măritate, şi căreia, cum se poate spune într-⁠un limbaj abrupt, brutal, eu nu i-⁠am purtat noroc… Azi, spre sfârşitul existenţei, eu mă înclin în faţa ambelor, ele, aceste doamne ce mi-⁠au dăruit ceva ce, cum se întâmplă firilor mediocre mai ales – este indiscutabil că eu, cel ce semnează aceste rânduri, în faţa şocului pe care-⁠l numim iubire, mă aflu, decis, la graniţa unei dezolante mediocrităţi! – un dar anume, ce poate fi înţeles şi poate fi şi trăit abia mai târziu; deoarece ambele episoade, dacă putem să le numi astfel, la o primă contemplare par extrem de dramatice, exalând un aer mai degrabă sulfuros, neliniştitor, ultimul, istoria căsniciei cu într-⁠adevăr prima mea soţie, terminându-⁠se literalmente tragic. Putem vorbi în acest caz sau în aceste cazuri de vină? Dacă da, eu mi-⁠o asum! Mariei, deoarece despre ea este vorba, i-⁠am dedicat una din capodoperele mele, o carte pentru care am suferit şi luptat până la limitele existenţei mele naţionale, iar plecând, ea însăşi, îşi asumă o vină tragică, disproporţionată, de parcă, noi, umanii, am fi capabili în fixa şi tiranica noastră mediocritate de a aprecia, de a cântări, de a fi lucizi de cele ce ni se întâmplă atunci când propriile noastre acte şi impulsuri îşi pierd măsura în mod vertiginos. (Despre Maria, însă ceva mai târziu, în seara acestui basm neliniştitor care a fost viaţa mea!…)

E drept că între Monica şi Mioara nu au trecut nici măcar cinci ani, poate doi sau trei, dar actul ca să-⁠i spunem aşa, cu ea, cu Mioara, a fost unul certamente al unui adult. Cineva care, e drept, nu avea un mare talent pentru asta, pentru a fi şi a acţiona ca un adult, dar nu ne ia uneori viaţa prin surprindere?! Grav e însă faptul că nici după epuizarea acestui act eu nu am păşit cu adevărat în ţarcul adulţilor ca să spunem astfel şi, se înţelege, nu sunt mândru de aceasta. Aşa cum nu mă mândresc cu nu puţine ezitări, obligaţii cărora le-⁠am rămas indiferent dacă nu surd, poate trădări, voite sau nu, aşa cum nu mă mândresc în nici un fel cu tot acel balast de evenimente ce au punctat, pardosit şi semnificat lunga, interminabila mea stare de adolescenţă. O stare ca o boală, ca o febră, din care nu ştiam cum să ies aşa cum te zvârcoleşti ore întregi şi asuzi, noaptea, în cearceafuri umede, încercând să scapi din ghiarele aproape sadice ale vreunui coşmar; care revine noapte de noapte de parcă cineva ţi-⁠ar cere socoteală, una însă aspră şi inumană pentru fapte pe care nu le-⁠ai săvârşit decât pe jumătate sau beat de inconştienţă; de parcă deasupra umilei noastre existenţe e atârnat un cântar ce-⁠şi are înscrise pe cadranul său cu totul şi cu totul alte valori, alte semne, alte răspunderi!… ( Acea „Nici încline a ei limbă / Rece cumpăna gândirii” de care vorbeşte Eminescu în Glossa sa sublimă şi eu am interpretat mereu această limbă ca indicatorul metalic al unui cântar manual roman ce se mai putea vedea în pieţele din provincie cu câteva decenii în urmă.)

Iubirea, aproape şocul erotic pe care l-⁠am trăit cu acea femeie, Mioara, care a preferat să-⁠şi distrugă căsnicia pentru a putea fi mamă, deoarece soţul ei, Paul Ionescu, îi cerea să avorteze pentru a păstra cuplul lor marital, acest act ar fi trebuit poate să mă grăbească spre maturitate, spre starea de adult. Dar, n-⁠a fost aşa, eu nu am răspuns cererii Mioarei de a creşte împreună copilul ce s-⁠a născut în vara lui ’53, purtând numele de Cătălin Ionescu, deoarece mă credeam chemat unor răspunderi mai înalte! E adevărat că în deceniile lungi ce au urmat, nici în cuplul cu Maria, dar nici cu Cristina, extraordinara mea iubită şi tovarăşă de viaţă de astăzi, eu nu am crescut copii, mărginindu-⁠mă la productele mele literare, la odraslele mele de hârtie pentru care, mi se părea, că aş fi fost născut. Am greşit, nu am greşit, cine ar putea s-⁠o spună? Doar cei care după extincţia mea fizică vor mai răsfoi numeroasele mele pagini epice şi se vor obosi să constate dacă au sau nu valoare! Dacă adică sunt necesare generaţiilor care ne vor urma, dacă acesta pagini şi romane vor fi utile unor indivizi cu alte mentalităţi şi trăind sub alte sau, mai ştii, sub aceleaşi vremuri, la urma urmei şi dacă ele vor fi capabile de a-⁠i ajuta cumva, de a le servi ca hrană spirituală, cum se spune, sau ca un fel de îndreptar, ca un tezaur posibil de existenţă.

Monica a fost şi a rămas mai puţin decât un eveniment, mai degrabă un sigiliu; Mioara a fost prima mea femeie, iar eu, se pare, nu am fost în stare să-⁠i fiu bărbat. Nu am să caut vreodată scuze sau justificări pentru acest lucru, nu a fost nici primul şi cu siguranţă nici ultimul dintre eşecurile bărbatului, cetăţeanului, care am fost. Am iubit-⁠o, într-⁠adevăr, deşi niciodată nu am putut desprinde doar curatul sentiment din febra pasiunii şi nu ştiu dacă cineva ar putea-⁠o face – poate un mare poet, cel care posedă luciditatea aspră nu numai a senzaţiilor care-⁠l poartă, dar şi a cămărilor sufletului ce-⁠l inundă şi uneori, chiar şi pe el, îl copleşesc! Am iubit-⁠o şi într-⁠un gest necugetat, l-⁠am lovit pe soţul ei, pe Paul, care nu înţelegea prea bine ce se întâmplă. Ea mi s-⁠a dăruit în întregime şi apoi, pentru că eu întârziam să-⁠mi asum toate răspunderile, cu preţul căsniciei ei, s-⁠a refugiat lângă pruncul ei pe care l-⁠a crescut apoi cu greutăţi mari materiale şi în deplină singurătate. Eu, tânăr lacom şi nepăsător, m-⁠am hrănit intens din căldura spiritului şi a corpului ei, apoi, după ce au trecut anii, ne-⁠au despărţit, culmea, ideile politice: cu primul meu roman, Francisca, ei i se părea că am trecut în tabăra comuniştilor, în timp ce ea îmi opunea frânturi, franjuri, reminiscenţe încă destul de vii din vechea ei credinţă legionară. Fusese, în timpul războiului, în studenţie, parcă, iubita unui medic într-⁠un spital de campanie care-⁠i inculcase ideile naţionaliste extreme şi căruia îi purta peste ani o amintire extrem de vie, la marginea adoraţiei. Poate şi pentru acest fapt ea nu a fost vreodată capabilă să-⁠mi aprecieze cărţile şi, cred eu, a făcut eroarea de a nu i le recomanda nici fiului ei, al nostru; Cătălin a terminat Facultatea de Filosofie, e căsătorit, are două fete frumoase şi inteligente, dar trăieşte departe de mine şi în ignoranţa totală a operei mele. Nu e o acuză de nici un fel, dar eu am fost totdeauna convins că persoana mea, ideile şi chiar şi gesticulaţia mea nu pot fi înţelese şi nici acceptate de cineva care-⁠mi ignoră orizontul creaţiei, deoarece acolo şi mi-⁠e teamă că numai acolo se pot regăsi justificări pentru erorile mele, nu puţine. Sau pentru felul meu de a fi. Acolo, în textele mele care se vor obiective şi se numesc romane, am focalizat întreaga-⁠mi energie existenţială şi ideile şi scopurile mele, diurne, pur pragmatice şi încă o dată, acolo, doar acolo, în acel hăţiş de litere, imagini, personaje, teorii şi destine, eu însumi mi-⁠am găsit adeseori liniştea. Ca şi echilibrul cu lumea, cu vremurile şi cu mine însumi.

Neînţelegându-⁠mi primele romane, Mioara, pe care o vedeam din ce în ce mai rar, a crezut, pripit, că „m-⁠am dat cu comuniştii!” O eroare pe care am întâlnit-⁠o la mulţi, în judecăţile lor la adresa noastră, a celor câţiva care am debutat în timpul lor – nu exista un alt timp al debutului şi nu exista decât o singură editură, E.S.P.L.A., a lor, or, puţină lume ştie şi eroarea aceasta au făcut-⁠o şi nu puţini dintre literaţii români fugiţi la Paris şi care trăiau în plină libertate de expresie! – că un tânăr cu adevărat stăpânit de propria-⁠i vocaţie face orice ca să-⁠şi afirme spiritul, talentul, să-⁠şi verifice, să compare şi să-⁠şi confirme sutele de ceasuri şi de nopţi în care luptă cu nesiguranţa, spaima existenţială şi visele sale cele mai nebuneşti. Unii dintre aceştia, vorbesc doar de cei cu adevărat înzestraţi şi posedaţi de demonul expresiei publice, s-⁠au şi compromis de-⁠a dreptul apărând public prea devreme sau prin mijloace total nepotrivite, şi dau exemplul absolut dramatic al lui Petru Dumitriu care a iscălit câteva opuri ruşinoase, calomnioase la adresa eroilor şi victimelor brutalului stalinism românesc ca şi a lui proprie – cum ar fi Vânătoare de lupi şi Drum fără pulbere, cartea despre Canal.

E de la sine înţeles faptul că eu îi sunt recunoscător proniei pentru darul numit Mioara şi ei îi păstrez cea mai caldă, mai bună, mai înfiorată amintire. Nu ştiu dacă ea a greşit cu adevărat, avea dreptul de a-⁠şi trăi maternitatea şi într-⁠adevăr s-⁠a dedicat în întregime fiului ei, până la sfârşit. Niciodată nu i-⁠am purtat pică pentru faptul de a nu-⁠mi fi citit şi apreciat cărţile, se pare că pe noi doi ne-⁠au înstrăinat cu adevărat pasiunile noastre, dacă le pot numi astfel: visul şi vocaţia ei de a fi mamă, cel de scriitor, romancier, la mine. Dreptate, ca să zicem aşa, se pare că am avut ambii, iată cât de relative şi schimbătoare sunt valorile fundamentale umane, în funcţie de indivizi şi de firea lor – însăşi dreptatea, cea care pare una din valorile absolute şi o vedem pe eterna Nemesis legată la ochi într-⁠o obiectivitate rece şi absolută! – da, însăşi Dreptatea poate fi, în anume, dramatice, cazuri, dacă nu relativă, oricum distinctă, adică semnificând valori diferite.

Aş fi fost, cu siguranţă, în existenţa mea, mai sărac fără Mioara! Nu puţini, neştiind cum să primească sau ce să facă cu un asemenea dar al destinului, îl resping, îl uită cu insistenţă sau îl calom-
niază. Eu, în ce mă priveşte, l-⁠am purtat în spate, în desaga grea uneori a trecutului meu, acolo, unde el, ca o piatră înfierbântată, parcă scoasă abia din jar, ardea încă şi mă rănea. Adeseori înţelepciunea de care am putut să dau uneori dovadă a fost tocmai nu de a înţelege, ci de a contempla; sunt lucruri pentru care nu am fost pregătiţi încă din naştere sau care nu pot fi înţelese nici după ce s-⁠au consumat şi atunci buna noastră credinţă ne sfătuieşte să arătăm o „virtute pe care nu o avem”, cum zice un erou shakespearian, adică un calm al înţelegerii, o anume răbdare cu noi înşine şi cu bietul nostru spirit, fremătător şi iritat.

■ Fragment din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest