Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: „Cred, Doamne, şi mărturisesc”

Nicolae Breban: „Cred, Doamne, şi mărturisesc”

„Cred, Doamne şi mărturisesc – spune preotul ieşind în Uşa altarului cu sfintele Daruri – că tu eşti Christos, fiul lui Dumnezeu celui viu, carele ai venit în lume ca să-⁠i mântuieşti pe cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu!”

Da, e drept, sunt bătrân, dar furia şi memoria mea sunt încă tinere şi prin aceasta dovedesc că sunt încă viu; apt de reacţie, apt de a cântări şi, mai ales, apt de a mărturisi. „Cred, Doamne, şi mărturisesc – spune preotul ieşind în Uşa altarului cu sfintele Daruri – că tu eşti Christos, fiul lui Dumnezeu celui viu, carele ai venit în lume ca să-⁠i mântuieşti pe cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu!” Da, fiul lui Dumnezeu celui viu, celui încă şi pururea viu, iar eu, ultimul dintre cei care vin la Tine, nu numai cred, dar promit şi îndrăznesc şi să mărturisesc, deoarece doar credinţa înă­buşită, murmurată în micile tale cămări interioare, neauzită, nu va folosi nimănui, ţie cu atât mai puţin!

Şi e adevărat că dacă în unele ceasuri ale mele curajoase, în care mă pot dezgoli şi ridica şi invoca o Putere deasupra mea, totdeauna spre a mulţumi, rareori spre a cere sau a pretinde ceva, sunt încă mândru nu de faptul că trăiesc, că încă trăiesc cum se spune, ci de acela că sunt viu! Chiar şi din mijlocul erorilor mele, după concluzii pripite sau animat de vreo furie mărunt şi insistent ticăloasă, eu nu pot renunţa de a-⁠mi spune păsul, mai ales în numele celor care nu au fost înzestraţi cu miraculoasa putere a Cuvântului; cu osebire a celui scris, saltul cel mai formidabil pe care l-⁠a făcut fiinţa bipedă, înfricată de atâtea catastrofe şi forţe răutăcioase ce-⁠i voiau pierderea şi poate mai mult – chiar înjosirea, autodetracarea, căderea din acea minimă demnitate de fier care ne ţine sus. Şi drept!

În mărturisirea de faţă, numită carte, eu descriu faptele şi chinurile prin care am trecut eu, acel eu schimbător, fugace şi multiplu care am fost şi care încă sunt, pentru a ajunge, cum se spune, scriitor. Acum însă, în ultima vreme mi-⁠am dat seama că, în fapt, voiam să stăpânesc mai deplin, mai sigur şi mai expresiv, cum se spune, acest cuvânt scris, prins şi articulat în fraze, capabil să ne împingă şi să ne salte nu numai din bolboroseala gâtlejului animalic, dar şi din bolboroseala şi confuzia peltică a intelectului nostru, de care ne arătăm adesea atât de mândri şi care, de cele mai multe ori se află la distanţe remarcabile, cosmice adesea faţă de intenţiile şi de visatul nostru adevăr. Atunci când ni se pare că un fior din adâncuri, numit inspiraţie sau, mai bine, presimţire, ne şopteşte o altă istorie, un alt fel de a ne apleca asupra lucrurilor din jur, o altă privire pentru animalele care mârâie şi ne scâncesc la picioare, o altă mână mai fermă şi mai blândă pentru hotărâri ce ar trebui să facă lumină. Atunci când am puterea şi bărbăţia de a constata, în sfârşit, că ceea ce mi s-⁠a dăruit, nu atât limba grăitoare, ci cuvântul scrijelat pe piatră, pe piele de animal sau pe hârtie, a fost, s-⁠a iscat pentru a putea ieşi din mine, cu adevărat, tot mai des, mai iute, mai decis, puterea de a-⁠mi părăsi măruntele mele interese şi scopuri care vor muri cu siguranţă cu mine, poate chiar şi înaintea mea, şi pentru a cânta ceva! Adică pentru a scrie şi a vorbi rar şi cu pauze mari, ca să aud eu însumi ceea ce tocmai spun, în cadenţe simetrice din care să reiasă un fel de muzică, dar nu a auzului, ci a unui fel ciudat de adevăr, care, e drept, este doar al meu, dar dacă voi insista şi-⁠mi voi ridica cântul meu, scandat şi calm în faţa pietrelor, a brazilor geometrici, speriind păsările care vor fâlfâi bucuroase sau lunecând deasupra atâtor gângănii şi viermi lucioşi care-⁠mi foiesc la picioare, atunci poate voi fi demn şi oarecum în drept de a spune! De a vorbi în numele altora, cei care mă îngăduie şi care uneori mă văd, chiar şi atunci când nu mă aud, deşi mie mi se pare că eu vorbesc totuşi; dacă-⁠mi va pieri în fine teama de ridicol, frica de sărăcie, dacă-⁠mi voi pierde măcar o parte din măreţia vanităţii mele, dacă, într-⁠adevăr, dezgolindu-⁠mă nu voi fi prea mândru de aceasta şi nu mă voi grăbi primul să-⁠mi aduc omagii cum am făcut-⁠o atât de adesea, dacă-⁠mi voi aduce aminte de părinţii mei şi de uimirea şi de suferinţele lor nespuse de nici o gură, sau de vuietul acelei mulţimi care formează ea, cu adevărat, marile talazuri ale fiinţei, încercând cu o formidabilă disperare scrâşnindă de a crea istorie, adică memoria înţeleasă nu a unei suferinţe, ci a unui miracol. Un fel de dar cu care, cel mai adesea nu numai că nu ştim ce să facem, unde să-⁠l punem, dar îl şi mototolim adesea şi îl calomniem, deoarece ni se pare prea mic, prea îngust, prea mărunt şi prea imperfect pentru măreaţa noastră persoană. Chiar şi prea nedrept şi atunci ne plângem de un creator care a iscat o lume şi o ordine universală, uitând să instaleze în aceasta şi o balanţă a veşnicei şi a imediatei dreptăţi. Un paşă al existenţei am vrea să fim, cineva la a cărui scară să tragă toate valorile şi semnele unei îngâmfate aşa-⁠zise dreptăţi şi care fiind doar dreptatea noastră şi uneori nici asta, e mai degrabă o rudă a iluziei făţarnice decât a adevărului. Am vrea să batem din picior si să se aplece iute şi curbat toate fiinţele din preajmă, curenţii de aer să ne linguşească pereţii şi pe feţele din jur să vedem, în fine, înflorind acel zâmbet de acceptare şi de umilinţă servilă, de parcă forţa noastră i-⁠ar fi împins pe toţi cei din jur să ne descopere unicitatea şi augusta noastră minte. Să învingem în fine, iar victoria noastră să poarte în primul rând semnul dreptăţii, adică al răzbunării. Da, răzbunarea, dulcea şi fremătătoarea răzbunare visată în atâtea nopţi şi strânsă de atâtea ori în pumnul nostru ascuns şi umilit, atunci când ni se părea că alţii sau un altul ne ia locul – în lume, în strana celui prea înalt şi bogat în favoruri, lângă femeia pe care o dorim sau în patul doldora al celui răsfăţat de noroc. Iar norocul nostru va fi în sfârşit răzbunarea din care ne vom hrăni, lingându-⁠ne mulţumiţi pe buze şi privind în jur, pofticioşi de a vedea cât mai mulţi asistând la victoria noastră. Căci cine va avea curajul, da, zic curajul de a renunţa la răzbunarea sa atunci când i se pare că a sosit ceasul ei şi când o poate preface în act, când o poate îndeplini. Când poate lovi, umili, pe drept sau nu, înjosi şi arunca afară ceea ce lui i se pare nu atât de prisos, ci de ruşine. Şi aici nu e vorba de ruşinea ca atare, ci de propria sa ruşine pe care a suferit-⁠o de atâtea ori şi care trebuie răzbunată, lumea trebuie să-⁠şi „intre în ţâţâni”, adică va trebui să ne încapă şi pe noi, şi dacă se poate, la loc de frunte.

Şi pentru a obţine toate acestea şi altele el va vorbi în numele altora, al mulţimii, prefăcându-⁠se doar servul lor, poate chiar trimisul lor, şi va invoca toate marile substantive ce desemnează visul tuturor cu aerul că el este, în fine, cel trimis pentru a le cere. Şi după un timp, nu prea lung, va începe să creadă că într-⁠adevăr, el este alesul şi era încă demult, dar răutatea măruntă şi miopia insistentă şi răutăcioasă a celor din jur l-⁠au ascuns şi l-⁠au împiedecat în misia sa.

Iată omul şi cum spune Terenţiu, înţeleptul, „nimic din ce-⁠i omenesc nu-⁠i va fi străin”. Şi vom putea adăuga, mai ales nimic din ceea ce-⁠i este la îndemână şi profitor, nimic din ceea ce-⁠l serveşte numai pe el strict şi direct, nimic din ceea ce-⁠l va umple de măreţia unei pompoase şi jalnice reuşite. Victorie.

Să vorbesc în continuare despre epoca tinereţii mele? Dar am făcut-⁠o deja, e drept, fără o prea mare convingere şi fără atâtea cunoscute epitete exclamative cu care ea, tinereţea autorilor, dar şi a celor anonimi suntem obişnuiţi să fie petrecută; sau poate… da-⁠da, poate, ca şi în cazul adolescenţei, asupra căreia am zăbovit, eu, pur şi simplu nu cred că ea a fost. Sau că am trăit-⁠o adânc, lucid, plenar, demn de ea, de această regină nu a vieţii, ci a amintirii despre o viaţă! Deoarece, spun unii, ea apare încărcată de daruri şi mai ales de promisiuni. Da, de acord, la vârsta aceea suntem supli, viguroşi, cât de cât arătoşi, fetele sclipesc ca nişte corole parfumate, iar băieţii îşi aleg modele de mari luptători, strategi, alpinişti, genii în ştiinţă, mai rareori bancheri. Şi, mai ales, ni se promite aproape totul şi prima noastră revoltă – o, da, tinereţea a fost din totdeauna lăcaşul rebeliunii! – va fi contra adulţilor. Apoi, contra lumii, mai ştii, poate şi contra istoriei. Energia care ne pulsează prin vene ne face să credem că suntem capabili de fapte herculeene, că putem să-⁠i egalăm pe nu puţini eroi ai prăfuitelor manuale de istorie, deşi, e drept, mai puţin observabilă este şi o falangă, nu foarte restrânsă a acelor tinerei care-⁠şi pregătesc ceva mai dibace, mai calm, viitorul lor de adulţi, visând şi meşterind cu migală nu la un model, ci la o carieră. Nedispreţuind viclenia, meşteşugul unei modestii bine articulate, studiind cu atenţie scăpările şi gafele adulţilor din preajmă, folosind cu farmec vanitatea femeilor, deoarece cu ele, cu unele dintre acestea ei se vor întrece în cursa câştigurilor sigure, a onorurilor publice. În cucerirea măriei sale Bunul-⁠Simţ, dintotdeauna tiranul opiniilor noastre! Al Normalităţii!

■ Fragment din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest