Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Cea de-⁠a doua viaţă

Nicolae Breban: Cea de-⁠a doua viaţă

A fost un fel de tortură, deoarece, după ani şi ani de vis al romanului, reuşisem cu doi ani înainte să finalizez a treia variantă, iar manuscrisul a trebuit să aştepte doi ani aruncat undeva într-⁠un dosar printre alte mii de manuscrise care-⁠şi aşteptau de ani rândul

Atacând cea de-⁠a doua viaţă a mea, cea de creator lucid şi autentic, am lăsat în urmă multe peisagii, multe personaje, evenimente, întâmplări mai mult sau mai puţin colorate şi poate expresive, oraşe, râuri, case ale copilăriei, prieteni de atunci, mentori falşi sau posibili, chiar şi ceea ce numim istorie. Sfârşitul războiului par exemple, sosirea Ruşilor pe teritoriul României, violenţele şi confuziile pe care le-⁠au provocat, chiar şi crimele (într-⁠o dimineaţă, mergând spre şcoală, pe strada principală, în curtea bijutierului Blum am zărit, deoarece poarta era larg deschisă, cadavrul unui bărbat tânăr întins pe jos şi am auzit comentariile înfricate ale celor câtorva ce erau de faţă: – N-⁠a vrut să-⁠şi dea paltonul!..).

O fac pentru că descrierile şi relatările mai mult sau mai puţin nuanţate ale unor scene ce ţin de o copilărie şi o pubertate generală, tipică poate de multe ori, nu mă ispitesc şi am ţinut de-⁠a lungul întregii mele cariere de romancier să-⁠i scutesc pe lectorii mei de tot ce ţine de enorma aluviune, presiune şi aproape teroare, aş zice, a ceea ce numim clişeu. Clişee în descriere, în comportament, portretizare, comentarii, chiar şi la nu puţine concluzii, filosofări şi aşa-⁠zise speculaţii politice sau istorice, clişee, locuri comune uneori foarte iscusit deghizate în nuanţări, citări sau moduri zise originale de a descrie sau de a interpreta un fapt, deoarece există o gamă aproape infinită de a ocoli clişeul reinventându-⁠l! Apelând la bunul simţ, la opinia publică sau la logică, la realitate sau la vreun cunoscut istoric sau scriitor, clişeul care, în esenţă, nu este numai un semn de incapacitate creatoare, de absenţă netă a efortului creator chiar şi la nivel stilistic, dar nu la puţini este o şarlatanie mai dibaci sau mai puţin dibaci ascunsă, mascată, pentru a afirma… adevărul! De fapt, nu adevărul, ci persoana celui care crede că apără şi susţine adevărul ca mască sau ca un alibi de fier al imposturii şi al neputinţei creatoare. Iar în numeroasele cărţi de memorii mai ales întâlnim puzderie şi infinit de felurite clişee, uneori chiar şi la autori de prima mână. Care se apucă, luaţi probabil de inerţia racontării, a istorisirii, să descrie localităţi, peisagii, case, pomi şi râuri, chiar şi personaje în trecere, figuraţie veşnic necesară unei vieţi ieşite din comun, unii dintre aceşti autori cu o personalitate distinctă, dar neavând un talent aparte pentru aceste descrieri şi portretizări sau chiar dacă l-⁠au arătat în alte lucrări, aici, pe acest teren al memoriei confesive, în acest zbor deasupra biografiei proprii, atenţia lor scade, ca şi acea veghe, tensiune susţinută care face ca în alte lucrări, ei să fie remarcabili.

Dau un singur exemplu pentru a fi mai bine înţeles: într-⁠o carte celebră de peregrinaj, de plimbări prin natură cum se scriau odată, a scriitorului romantic de mare faimă Heinrich Heine, Im Harz Gebirge, În Munţii Harz-⁠ului, fermecat de peisaj şi voind să-⁠şi comunice prin scris, prin literă şi frază emoţia puternică resimţită în faţa naturii, Heine, unul dintre marii poeţi romantici europeni face, după părerea mea, o gafă – încearcă, anume, prin cuvinte şi acumularea de atribute să ne comunice ce vedea, auzea şi simţea, adică şipotul şi susurul râului, trilul păsărelelor felurite, grandoarea de piatră a muntelui, verdele şi densitatea pădurii, aerul, briza, etc., etc., vrând de fapt, să-⁠l înlocuiască pe un pictor de talent, poate chiar şi pe un compozitor. Citindu-⁠l în tinereţea mea şi admirându-⁠l precum mii şi mii de lectori nemţi şi europeni, înţelegându-⁠i efortul, dar şi cumva, eşecul, am înţeles şi am crezut a intui şi a pătrunde una din legile de fier ale creaţiei literare, dar şi umane: autonomia, singularitatea şi stricta rigoare a specificităţii genurilor artei – pictură, muzică, poezie. Ele sunt milenare, aproape eterne, (din unghiul nostru uman!) şi ele sunt indubitabil esenţial necesare în cunoaşterea de sine şi a lumii în care trăim; în acelaşi timp riguros autonome, adică nu pot fi exprimate sau înlocuite una prin cealaltă! Culoarea, imaginea şi construcţia plastică sau proporţiile, ca în sculptură, nu pot fi esenţial exprimate prin arta cuvântului, chiar şi prin cel scris şi ambalat în fraze măiastre; muzica, linia melodică, ceea ce numim orchestraţie şi construcţie muzicală, timbrul instrumentelor şi expresia lor sonoră nu pot fi redate prin cuvânt – şi nici prin pictură. Ele, aceste trei sau patru arte ce s-⁠au născut odată cu naşterea conştiinţei de sine a umanităţii şi au devenit, ca şi scrisul, ca şi istoria, matematica, ştiinţa legilor şi ca şi Gândul organizat şi semnificativ numit filosofie nu numai semne grave, dar şi o caracteristică esenţială a ceea ce numim uman; ca şi o legitimare a sa, o dovadă că suntem, că putem vorbi despre noi şi despre sine, dar şi dovada că putem ieşi din sine, contemplându-⁠ne ca pe orice alt obiect sau fiinţă ce ne cade sub simţuri; dar, cred eu şi pentru a contempla ceea ce numim mister. Ceea ce înţelegem, dar şi parcela aceea enormă şi profund neliniştitoare adesea a ceea ce nu înţelegem!

… Mi-⁠am lăsat, deci, în urmă nu numai copilăria, dar şi tinereţea, intrând oarecum brusc, prin creaţie, prin finisarea primei mele mari construcţii epice, romanul Francisca, în ceea ce numeam o a doua viaţă a mea. Ca un fel de şarpe uman mi-⁠am părăsit prima piele pe care urma să o regăsesc abia după câţiva ani, descoperind-⁠o, în fapt, deoarece se pare că aşa se petrec lucrurile cu ceea ce numim procesele sau evenimentele noastre psihice – le conştientizăm şi le preţuim abia la o re-⁠trăire a lor, a ceea ce numim memorare sau cu un termen prea general amintire, acestea, trăirile acestea tipice, care ne caracterizează, uneori ne uimesc, alteori nu le recunoaştem ca autentice şi ne lepădăm de ele, acceptându-⁠le mult, mult mai târziu; adesea prea târziu!

Terminasem manuscrisul de vreo 500 de pagini al romanului Francisca în vara anului ’63 şi unul din primii mei admiratori din altă generaţie decât celei căreia îi aparţineam eu, prozatorul Al. I. Ştefănescu, m-⁠a invitat împreună cu soţia sa, poeta Nina Cassian la ţărmul mării pentru o săptămână, în satul 2 Mai. Dacă terminasem romanul! Al. I. Ştefănescu în acea clipă, în acei ani era „doar” şeful secţiei de proză la Gazeta literară, organ central al Uniunii Scriitorilor, comunişti, se înţelege, nu exista vreo altă Uniune! Aşa cum în anii aceia în România socialistă nu exista decât o singură editură, E.S.P.L.A., Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Cu câţiva ani înainte, vreun deceniu, acest Al. I. Ştefănescu, numit şi Ali fusese alături de Petru Dumitriu unul din conducătorii acestui mamut editorial care publica cărţi şi titluri de autori, se înţelege, doar după o atentă, vigilentă verificare nu numai a textului, dar şi a persoanei auctoriale, a dosarului său de cadre, adică originea sa, familia şi convingerile sale politice.

La rugămintea, de fapt, la intervenţia lui Geo Bogza, membru al Academiei şi membru în Biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor, romanul meu a ajuns după doi ani pe lista de tipărire la editură, listă pe care figurau sute de inşi şi pe care se intra după îndelungi aşteptări sau cu ajutorul unor proptele mai ales politice. Am trăit vara aşteptării tipăririi romanului meu, la Lugoj, unde fugeam în fiecare vară şi unde terminasem romanul. A fost un fel de tortură, deoarece, după ani şi ani de vis al romanului, reuşisem cu doi ani înainte să finalizez a treia variantă, iar manuscrisul a trebuit să aştepte doi ani aruncat undeva într-⁠un dosar printre alte mii de manuscrise care-⁠şi aşteptau de ani rândul, până când am avut norocul ca Bogza, care bineînţeles nu-⁠mi cunoştea cartea şi habar nu avea dacă aveam talent sau nu, dar îl adora efectiv pe Nichita, să cedeze rugăminţilor insitente ale acestuia şi să-⁠l sune pe Gafiţa, redactor-⁠şef, promiţându-⁠i că îl ajută într-⁠un conflict pe care acesta îl avea cu Eugen Barbu, scriitor în urcare la acea dată.

Era cald, în acea vară lugojană a anului ’65, eram singur cu stră-⁠mătuşa mea care o adoptase şi crescuse pe mama mea, Wilhelmina Ketzenmacher, care-⁠mi gătea şi mă îngrijea, mergeam la ştrand, la bazin, îmi făceam zecile sau sutele mele de bazine înot, conversam cu tinerii de pe margine sau curtam tinerele doamne care se prăjeau la soare şi încercam pur şi simplu să-⁠mi ascund nu nerăbdarea, ci spaima! Mai ales după ce Nichita mi-⁠a dat un telefon şi la întrebarea mea dacă manuscrisul romanului se află în lucru la tipografia unde se tipăreau cărţile editurii, Nichita mi-⁠a comunicat că, nu se ştie din ce pricină, manuscrisul fusese expediat la Cluj. Au început nopţile mele de coşmar – de ce la Cluj, oare-⁠mi va apărea cu adevărat romanul la toamnă, nu cumva era o metodă de a-⁠l scoate din circuitul obişnuit, fusese primit un denunţ, etc., etc., sute de astfel de gânduri, o panică reală a pus literalmente stăpânire pe mine, ce să fac, mă simţeam pierdut, neputincios, începeam încă o dată să cred că aveau dreptate toţi cei care mă taxau de ratat, de veleitar, etc., cine, pe lumea asta zăpăcită şi nebună, ticăloşită de regim, putea să mă ajute?!… În panică, mă ispiteau două variante în parcurgerea acelei aşteptări care devenise iute un coşmar real: să fac curte şi să mă „combin”, chiar şi numai pentru o vară blestemată cu una dintre tinerele doamne doctoriţe, foarte atracţioase, care se bronzau pe marginea piscinei olimpice de la Lugoj (pe vremea aceea nu eram de lepădat, îmi cultivam corpul, făcusem atletism de performanţă), să mă afund în Eros sau… să mă afund în alcool! Am ales a treia – să mai scriu un roman!

Şi astfel, în aceeaşi vară, Iulie, August, cu acelaşi program de înot intens la bazin, lungi plimbări singuratice pe malul Timişului, masa servită de Vilma-⁠tante, serile plimbări pe Corso sau cu fostul meu coleg de liceu, doctorul Panciu Constantin cu care terminam seara jucând şah, culcat la orele zece şi sculat la două dimineaţă, la masa de lucru, în faţa maşinii de scris Torpedo până la cinci-⁠şase dimineaţa, s-⁠a scris trei sferturi din romanul În absenţa stăpânilor. Peste un an, un an şi jumătate, aproape în aceleaşi condiţii, am scris romanul al treilea, Animale bolnave, care mi-⁠a adus faimă naţională – de public şi de stimă, cum se spune!

■ Fragment din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now