Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Bătălie după bătălie

Nicolae Breban: Bătălie după bătălie

Nu e o figură de stil şi nu e măcar o fanfaronadă – am trăit şi emis nu puţine fanfaronade pe diverse tonuri în cariera mea, dar în cazul debutului meu editorial, am mai spus-⁠o, s-⁠a întâmplat nu numai o schimbare de poziţie socială categorică, dar sinele meu, întreaga mea conformaţie şi reflexele mele gestuale sau psihologice au trăit o fractură uriaşă, benefică

În aparenţă, în strictă şi superficială aparenţă, la cei douăzeci de ani ai mei eu făceam şi exersam cam aceleaşi reflexe de atac şi apărare ca şi ale celor de vârsta mea. Dar, deşi le păream asemănător, spre uimirea unor adulţi care mă aveau în grijă, eu pierdeam, cum se spune, bătălie după bătălie. Şi în plus, spre a mări nedumerirea, ca să nu zic iritarea alor mei, se părea că nici nu prea îmi pasă, arătând un fel de nepăsare nu mult deosebită de o curată obrăznicie în faţa datoriei tuturor, nu-⁠i aşa, un fel de nepăsare gravă faţă de viitorul meu, faţă de o carieră sau alta, nepăsare care m-⁠a uimit chiar şi pe mine în unele ceasuri de o oarecare molcomire a fervorii mele tinereşti, ca şi faţă de simpla şi cam brutala interogaţie pe care o puteam citi nu rareori în ochii celor apropiaţi: „Din ce vei trăi…, băiete?!”

Azi recunosc, cu neprefăcută umilinţă, că această interogaţie de o simplitate şi evidenţă tulburătoare şi care îi îmboldeşte pe atâţia, milioane, în adevăr, în totală egalitate de vârstă, sex sau culoare a pielii, mie nu mi-⁠a făcut, ca să zic aşa, niciodată o… prea mare impresie! De parcă ar fi fost vorba, aşa, printre altele, cum se întâmplă într-⁠o conversaţie, despre cineva care nu te interesează prea mult şi de care, la drept vorbind, nici nu-⁠ţi aduci prea bine aminte; e adevărat că, spre deosebire de unii tinerei de vârsta mea, eu nu urzeam vise şi frumoase calcule de a înjgheba o căsnicie onorabilă, de a clădi o casă aspectuoasă, falnică sau de a avansa promiţător în carieră, indiferent în care. Eram, clar şi cum se zice, lipsit total de ambiţie, dar… spre nedumerirea mai mult sau mai puţin amuzată a unora, nu păream deloc modest, la locul meu, cum se spune sau chiar şi mai puţin de atât, aşa, cum se cade. Nu, se pare şi se zice încă şi azi că mă băteam cu pumnul în piept şi încă de pe atunci… în timp ce, în literatură cel puţin, băieţi isteţi şi indiscutabil extrem de talentaţi îşi arătau deja muşchii, cum se spune! Nemaivorbind de cei cu profesiuni onorabile, medic, inginer, profesor, avocat etc., foşti colegi care în prima tinereţe şi pe băncile liceale sau universitare nu păreau a mă întrece şi erau deja bine instalaţi în funcţii şi în stima publică.

(Voi face aici o paranteză pe care o pregătesc de mult: e adevărat, cum se spune adesea prin articole care mă privesc, că nu mi-⁠am terminat studiile universitare şi, în consecinţă, aş fi un autodidact. Nimic mai adevărat, dar vreau să adaug aici ceva care va surprinde pe mulţi dintre cei ce repetă automat tot ceea ce alţii au digerat şi răsdigerat înaintea lor şi anume că egalii mei de-⁠o seamă şi de-⁠o valoare cu mine şi cu scrisurile mele din literele române sunt cu toţii, vorbesc de cei de-⁠un leat cu mine şi cam din aceeaşi generaţie biologică, în fapt şi ei nişte… autodidacţi. Sigur, mulţi dintre ei, profesori, profesori universitari şi chiar academicieni au diplome de licenţă, de terminare a unei facultăţi umanistice a anilor cincizeci, dar ce se întâmpla, ce nu se învăţa şi mai ales ce se recomanda, ce se interzicea drastic – ca să nu zic ce se calomnia, ce se murdărea şi ce se înjura de-⁠a dreptul în acei ani în aceste înalte instituţii de formare a tinerilor? Simplu: valorile ştiinţei, artei şi literaturii naţionale şi europene, cele care i-⁠au format pe antecesorii noştri, ale căror portrete şi cam în aceeaşi glorioasă perioadă erau smulse de pe pereţi, care erau batjocoriţi în presa de „specialitate”. Iar trupurile lor venerabile înghesuite în furgoane nocturne şi aruncate în beciuri imunde, la îndemâna unor gardieni semi-⁠asasini şi a unor ofiţeri mândri şi veseli de cinismul lor activ pe care şi-⁠l descopereau operând pe pielea unor foşti miniştri şi parlamentari cu faimă, ambasadori, profesori universitari iluştri, şefi de partide istorice, preoţi şi arhierei, ţărani şi notabili prestigioşi în satul şi în zona lor.

E adevărat că am fost exclus de la o facultate de filosofie, acuzat printre altele că fac propa­gandă unor duşmani ai omenirii, precum Platon sau Nietzsche, dar atunci când am fost primit la Cluj, la Facultatea de Germanistică, după un an am părăsit eu însumi studiile, deoarece eram în pericol – aşa am simţit-⁠o eu atunci şi nu cred că a fost ceea ce numim o eroare! – nu numai să-⁠mi pierd timpul cu profesori de nivel subliceal, dar şi că eram îmbuibat cu tot felul de minciuni, de contraadevăruri, de bâlbâieli arogante şi lozincarde ce trebuiau să ne inculce, nouă, tinerilor, ura faţă de burghezie şi de tradiţie, faţă de istoria naţională, faţă de valorile apusene, ale Renaşterii, ba chiar şi faţă de cele ale anticilor Greci, stâlpi ai Europei Luminilor. Am fugit ca să mă apăr şi am adunat în camera mea, de pe strada Nerva Traian 34, în care am vieţuit 17 ani, de prin anticariate, acele cărţi şi scrieri care trebuiau să mă ajute să nu rămân un infirm cultural. Şi asta au făcut şi colegii mei de azi, foşti sau prezenţi din generaţia mea care au produs câte ceva memorabil în aria lor, devenind la rândul lor fugari de facto din învăţământul comunisto-⁠bolşevic şi instruindu-⁠se, în ore înnoptate şi splendid singuratice, cu texte importante, necesare, din adevărata noastră literatură şi din cele câteva, mari, apusene, spaniole, italiană, engleză, franceză sau germană. Iar diplomele lor de licenţă, dacă sunt datate din anii cincizeci şi emise de o facultate umanistă, nu cred că fac – nici în străinătate, dar nici la noi – cât e preţul hârtiei pe care sunt iscălite şi cred că congenerii mei, chiar dacă nu o vor face ca mine prin viu grai, vor fi de acord cu mine. Deoarece, eu şi noi, atunci, nu puteam fugi să ne înscriem la facultăţi reale, de prestigiu, din Apus, în anii cincizeci şi chiar şi şaizeci graniţele erau straşnic pecetluite. Şi timpul nu ne aştepta!… Nu e mai puţin adevărat că unii sunt mândri de licenţele lor umaniste; eu aş fi mai precaut. De altfel, această bulimie de hârtie iscălită de tot felul de doctori care nu ştiu o limbă străină ne cutreieră şi azi plaiurile la modul ciclopic, ca să zic aşa şi nu există gujat sau ţoapă simpatică şi vorbăreaţă, instalaţi în Parlament sau în fruntea vreunei Instituţii cu fonduri grase în valută să nu arboreze pe pereţii luxosului lor cabinet vreun doctorat emis de te miri cine…, iar azi, chiar şi geniul lui Caragiale cred că ar păli faţă de naturaleţea şi fermecătorul tupeu cu care ni se afişează ipingeştii şi caţavencii, farfuridii şi brânzoveneştii vremurilor noastre, înecaţi veseli într-⁠o glorie suspect de pestriţă, decupată dintr-⁠un invincibil coşmar naţional!…)

Ne vom despărţi deci, pe această pagină şi pe cele care vor urma de (aşa-⁠zisa!) mea tinereţe, aşa cum am făcut şi când m-⁠am despărţit, soit-⁠disant de pubertatea mea şi, ha-⁠ha, cum o facem noi, „marii scriitori” care adesea, ne permitem astfel de clovnerii literare – adică nu ne vom despărţi! Deşi, cum s-⁠a văzut, eu le-⁠am negat pe ambele, pubertatea şi adolescenţa, le-⁠am negat reala-⁠realitate în trecutul vieţii mele. Dar… se poate nega o realitate fizică, biografică, psihologică doar pentru că nu se potriveşte, să zicem, cu un model perfect sau imaginar pe care ţi l-⁠ai făcut despre acestea, portret, imagine sau model scos mai degrabă de prin cărţi, amestecate şi ele, sau scurs dintr-⁠o cam prea înfierbântată fantezie care, ea, da este şi va rămâne tipică tocmai adolescenţei unui spirit? Sau… nu?! Nu cumva e vorba de ceva mult mai grav şi anume faptul că în cazul meu (al lui N.B.) ne aflăm de fapt în prezenţa unui spirit care nu discerne propriu-⁠zis prea bine limitele realului de cele ale posibilului sau ale imaginarului? Un spirit atât de nemulţumit de organizarea lumii şi de nepotrivirea sa cu aceasta, încât e capabil să-⁠şi nege sau să-⁠şi falsifice cele mai „splendide” perioade existenţiale, cum ar zice o gospodină intelectuală, sau să le nege! Din simplu capriciu speculativ sau invocând un spirit romantic suprem şi anistoric?!…

Părăsind deci tinereţea, care a fost sau n-⁠a fost (vom afla-⁠o poate în viitoarele pagini ale propriei mele memorii sau confesiuni!), iată-⁠ne instalaţi în plină maturitate, cam târziu, e drept, în cazul meu, la 31 de ani, în 1965, odată cu primul şi categoricul semn al reuşitei literare – debutul primului meu roman, Francisca. Nu e o figură de stil şi nu e măcar o fanfaronadă – am trăit şi emis nu puţine fanfaronade pe diverse tonuri în cariera mea, dar în cazul debutului meu editorial, am mai spus-⁠o, s-⁠a întâmplat nu numai o schimbare de poziţie socială categorică, dar sinele meu, întreaga mea conformaţie şi reflexele mele gestuale sau psihologice au trăit o fractură uriaşă, benefică. Reuşisem, e drept, dar nu numai acest fapt – considerabil pentru un spirit care trecuse binişor de anii în care o asemenea certificare socială se produce la alţii! –, dar reuşisem public peste aşteptările tuturor, ale mele inclusiv, învinsesem în chiar cheia idealului meu, ca să zic aşa: utopia de a deveni romancier, aclamat de cele mai importante instanţe ale statului comunist şi în fapt advers, mie, familiei şi clasei mele, m-⁠am instalat de pe o zi pe alta, fără nici o exagerare, într-⁠unul din cele mai râvnite şi comode scaune sociale ale unui regim extrem de zgârcit cu astfel de favoruri şi pe care le reţinea strict pentru aşa-⁠zişii fiii lor. Care însă, s-⁠a văzut asta în plin proletcultism, dar şi după aceea, în acea zonă numită semiliberalism, fiii lor, tinerii ieşiţi din mahalelele marilor oraşe, sau fiii de ţărani săraci, de pălmaşi veşnic nemulţumiţi, unii dintre ei trimişi la acea pepinieră sau seră artificală de creat scriitori ai vremurilor noi, după modelul sovietic, zisa Şcoala de literatură de doi ani, ce ea însăşi n-⁠a avut viaţă lungă, n-⁠au dat, vai, opere şi creiere capabile nu să întreacă, dar nici să ajungă la genunchiul atâtor scriitori burghezi şi moşiereşti, corupţi sau nu, dar care au ştiut să îngheţe, câţiva dintre ei, în nici două secole, într-⁠o ţară abia consolidată şi într-⁠o limbă încă imperfectă, opere de prim rang.

■ Fragment din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest