Contemporanul » Editorial » Necesitatea înţeleasă

Necesitatea înţeleasă

E o relaţie, cred eu, esenţială în creaţie, în artă, şi nu numai, pierdută azi aproape cu desăvârşire în ceea ce se cheamă, confuz şi arogant, postmodernism.

Ce înseamnă pentru noi, Românii, a înţelege?, abătându‑ne un pic pe cărările încă nu bine defrişate ale stereotipurilor, reflexelor, sau poate asupra a ceea ce unii dintre înaintaşii noştri puteau numi firea românilor. Vechea problemă a specificului naţional care în ultimii ai dictaturii a dat loc şi unei ironice polemici între Noica şi Cioran, Noica hazardându-se, ca şi Mircea Vulcănescu, înaintea lui, de a vorbi de un sentiment al fiinţei românului! De o specificitate unică, uşor recognoscibilă. Eu, în ce mă priveşte, n‑aş vorbi de sentiment, deşi această calitate sau realitate psihologică este mai degrabă în zona mea, a creaţiei artistice, cum se spune; însă în cazul înţelegerii – care iată câte valenţe conţine! – a firii noastre, dacă o acceptăm ca atare, adică specifică şi uşor, categoric recognoscibilă printre alte naţiuni, vecine sau nu! – trebuie încă o dată să deosebim adaptarea, deci, înţelegerea, acceptarea unor stări de fapt, de neocolit, vitale, de înţelegere, cum o văd eu şi cum cred că o înţelege Hegel în definiţia sa, adică mai puţin o adaptare, cât o iniţiativă de tip individual, o capacitate a voinţei, uneori chiar şi a violenţei. Nu, nu a te pune în acord cu lumea, ci, aflat în zona imaginarului artistic, a creaţiei – dar, uneori şi în cea socială! – să crezi cu putere, incondiţional, în propria ta credinţă şi să ai convingerea fermă, absolută, că ea va trebui şi va fi capabilă să mişte lucrurile.

Încă din tinereţea mea literară am avut discuţii aprinse şi prelungite cu prietenii apropiaţi, Nichita şi Matei (Călinescu) sau Grigore (Hagiu), în jurul acelei teme extrem de dezbătute în literatura noastră, a baladei Mioriţei. Şi până azi eu sunt în dispută, post‑adolescentină, conced, cu unii prieteni, scriitori de marcă, valahi, adică născuţi şi impregnaţi de solul social şi cultural sudic al României, care îmi opun, pe bună dreptate, un punct de vedere majoritar, cel al bunului-simţ, faţă de un anume aer uşor exaltat, şi el, recunosc, binişor postromantic, postpaşoptist, care mă face să admir metafora splendidă a cosmicizării morţii în viziunea păstorului vrâncean. Dar nu pot să accept în ruptul capului că, pentru aceasta, frumoasa baladă, stilizată de Alecsandri, unul dintre edilii deşteptării naţionale, alături de Kogălniceanu şi Maiorescu, va trebui instalată în simbolistica dominantă a istoriei noastre. Pentru mine, ardeleanul, neamţul care uneori sunt – sau, dacă vreţi, sangvinul Breban! – din această baladă lipseşte tocmai voinţa, adică violenţa. Avem încă o dată în faţă modelul şi icoana accceptării, a adaptării, cuminţi sau, dacă vreţi poetice, şi o ciudată translocare a morţii necesare, fatale, în zone universale, cosmice. Aceste lucru, acest fapt se întâmplă, e adevărat, mereu, în istoria noastră, chiar şi după ‘89, când se pare şi se zice că am fi liberi. Da, ne bucurăm încă o dată, ca în trecut, înainte de al Doilea Război, de o certă libertate de grup, zisă naţională, dar, în sensibilitatea mea, caracterială şi destinală, eu constat că ne‑a dispărut aproape cu totul cealaltă libertate, individuală. Care, ironic, dar adevărat – eu sunt, unii îşi amintesc, unul dintre martori, ba chiar şi unul dintre actorii acelei vremi, când şi în plină dictatură nu dispăruse cu totul demnitatea persoanei, libertatea individuală de care vorbim – pâlpâia cum am spune, iar uneori producea un fel de flacără care uimea pe mulţi! Azi, ce să vezi, ea, această – pentru unii poate inutila sau excesiva demnitate a persoanei, cea individuală, a dispărut se pare cu desăvârşire în efortul apăsător, dominant şi uneori covârşitor, nu numai cel de a rezista noilor condiţii materiale, aspre, dar atingând uneori şi marginile inumanului în ce priveşte sănătatea, educaţia, grija faţă de senectute, nemaivorbind de nepăsarea barbară şi atacurile din zona umanisticii, a istoriei, desfigurarea şi calomnierea limbii şi a istoriei naţiunii. Atacul asupra a ceea ce numim identitate. Unii, cedând unor presiuni ce vin, se pare, mai ales din afară, afirmă că însăşi identitatea, sentimentul ei, cea românească, pe care s‑a clădit lupta şi sacrificiile unor generaţii încă înainte de 1948, nevoia de stat naţional şi altele de acest fel nu mai sunt necesare în noile condiţii!

Da, sunt de acord, unii vor putea avea dreptate, se poate şi fără! Fiinţa noastră materială, fizică, a celor ce trăim de veacuri la nord de Dunăre, de ambele părţi ale Carpaţilor, nu se va stinge, va pieri doar statul, naţiunea, ca şi întreaga ideologie şi încărcătură emoţională, istorică, da, zic istorică, legată de aceasta. Vom continua să fim, să existăm, la modul fizic şi relaţional, dar ne vom fi pierdut trecutul cu tot ceea ce înseamnă acesta. Unii vor spune, cu acea înţelepciune a scepticului binişor dezabuzat, că, la urma urmei, trecutul, chiar şi al naţiunii, al istoriei, nu e decât o povară care, ea însăşi datează, cum zice franţuzul, adică se uzează, se retrage într‑un fel de uitare, pioasă, pentru unii.

Ne aflăm iată, aceiaşi, români cu toţii, dar, încă o dată, deoparte şi de alta a înţelegerii, în sensul ei hegelian sau în cel comun, zis de bun‑simţ, sau în cel al unei necesităţi de tip primitiv, zic eu, al supravieţuirii, al adaptării încă o dată la aproape orice vine şi e emanat din afară şi de sus. Deoarece, din nou, ironic din nou, deşi vrem să ne debarasăm de istorie şi de ştiinţa ei, cel puţin în educaţie, în şcoli, îndepărtându‑i pe tineri şi fracturându‑le existenţa tradiţională, originară, cel puţin în memoria cultă, dar care contează şi formează firea, caracterul şi stabilitatea identitară, în fapt, iată‑ne încă o dată la cheremul ei. A istoriei, care, de data aceasta, insidios şi apăsat, ne împinge, s‑ar zice, ba parcă, cum o făceau şi ruşii sovietici, ne busculează de‑a dreptul pe un alt culoar al existenţei, dar nu numai cea fizică, ci, încă o dată, cu pretenţia de a fi cea istorică. A vremurilor!

Toate acestea, vrem, nu vrem, au început odată cu marea răsturnare politică din ‘89, o răsturnare, e drept, care a fost cu mult mai vizibilă, mai operaţională în Apusul continentului decât în Estul lui. Dar şi asta ţine oarecum de firescul lucrurilor – eşti, continui să fii ceea ce, în esenţă, ai fost!

M‑am întors, se pare, la 15 Martie 1989, dar, nu ştiu cum se face, adeseori mă simt de parcă nu aş fi aici, în locul în care m‑am născut, eu şi antecesorii mei pe linie bărbătească. E drept însă că întoarcerea mea acasă mi‑a dăruit o prolificitate literară pe care sunt convins nu aş fi avut‑o în altă parte, dar care mă face recunoscător adânc şi până la capăt. Creaţia specifică pe care am ales‑o din prima tinereţe şi de la care nu m‑am abătut în ciuda tuturor presiunilor, bucuros şi mereu recunoscător destinului meu, cel de rob al propriei vocaţii – de sclav ce şi‑a aflat doar în felul acesta o formă a lui de libertate – aşa cum alţii, milioane, îşi găsesc destinul sau libertatea în crearea unei familii şi în creşterea şi educaţia fiilor şi fiicelor. E de‑a dreptul ciudat, pentru unii, faptul că un gânditor ca Hegel găseşte şi defineşte libertatea doar în forma unei abia ascunse sclavii. (O fac de altfel şi alţii, înaintea lui, vezi Boetius în Servitutea voluntară.) Să fie oare ceea ce numim sclavie o formă socială mult mai adâncă, mai necesară, o realitate psihologică, în fapt abisală, mai adâncă decât vor să ne înveţe teoreticienii şi comentatorii ce ne‑au educat şi format în ultimele trei secole după formidabila, istorica Revoluţie franceză?!

În ce mă priveşte, romancierul care sunt, eu sunt cumva recunoscător propriului meu instinct, cel al primei tinereţi, care m‑a împins, în ciuda mediului politic de atunci, chiar şi contra nu puţinor sfătuitori respectabili pe care i‑am cunoscut, de a‑mi propune, visurilor mele „arogante” în construcţia unui univers epic, o „operă”, o unică temă fundamentală, cea a opoziţiei sau relaţiei eterne, credeam eu atunci – şi cred şi azi! – între cele două categorii umane ce susţin şi boltesc deasupra istoriei – relaţia între stăpân şi sclav. Cu variantele care, pentru mine, decurg necesar şi pe care le‑am exersat şi ilustrat apoi în cărţile mele, tensiunea dintre bărbat şi femeie, la modul încă o dată abisal, dincolo şi alături de istorie; sau relaţia care, în psihologia mea, dă şi o cheie a celei mai formidabile revelaţii, fracturi culturale şi psihologice europene, Renaşterea cu întreg tipul ei relaţional de structură şi creaţie, relaţia între Maestru şi ucenic. E o relaţie, cred eu, esenţială în creaţie, în artă, şi nu numai, pierdută azi aproape cu desăvârşire în ceea ce se cheamă, confuz şi arogant, postmodernism.

■ Fragment, Viaţa mea (II)

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now