Contemporanul » Editorial » Întoarcerea elitelor

Întoarcerea elitelor

Am susţinut cu tărie, luni la rând, în revista ce apărea atunci săptămânal, că „România se afla pe calea cea bună”

…După ani de zile, hoinărind cu stagii lungi prin Europa apuseană, Suedia, Germania Federală şi apoi Franţa, m‑am întors pe 15 Martie 1990 în România, euforizat de‑a dreptul de schimbarea politică a ţărilor din Estul Europei ce au îndurat vreo jumătate de secol „eliberarea şi ideologia revoluţionară” a unui imperiu, sovietic, şi care, la o jumătate de secol de la propria sa înfiinţare, edificare, profitând de război şi de alianţa cu Vestul european şi cu SUA, visa el însuşi o… lărgire a propriei sfere, mai ştii, poate visa o cucerire a întregii planete, acea „revoluţie permanentă” care fusese ideea de bază a lui Bronştein, zis Troţki, tovarăş al lui Lenin. De altfel, uriaşa, gigantica Africă şi America de Sud erau, se pare, cum nu se poate mai pregătite, iar dincolo, spre extremul asiatic, Ruşii se ştie, în acei ani de după măcel, aveau un aliat în China roşie a lui Mao!

Ciudat, în primele zile şi săptămâni la Bucureşti am întâlnit zeci de feţe vii, mişcându‑se cu o anume, necunoscută lor înainte, relaxare şi calde semne de înţelegere, miliţia, dictatorială şi abuzivă, ca în orice stat dictatorial, se retrăsese în cochilie, se pare, ziarele, bălţate şi extrem de triviale, numeroase, fluturau pe toate drumurile, începeau, timid, să apară magazine, buticuri şi chioşcuri private, susţinute de primul investitor dintre cei care aveau apoi să abunde, Turcia, dar… ciudat, eu, în ce mă priveşte, ţin minte, nu am întâlnit pe absolut nimeni! Da, e real, e posibil, nu mă înşel, deşi se pare că au fost câteva chipuri de foste cunoştinţe, colegi, ba chiar şi amici mai mult sau mai puţin intimi care dădeau, totuşi, semne de… recunoaştere. Da, dar nu mai mult de atât, se pare că nimeni nu era prea încântat de faptul că am ales să mă întorc definitiv. Sau, poate e mai nimerit să spun că aproape cu toţii, cei din imediata mea apropiere şi alţii, erau preocupaţi, credeau ei, de ei înşişi. Mai mult decât atât, erau, ca şi mine, cumva şocaţi de neaşteptatul şi colosalul cutremur al celei care părea instalată pentru secole, Uniunea Sovietică, dar şi în plină şi cam euforică aşteptare, aşteptând cu toţii, mai mult sau mai puţin, darurile şi surprizele ce trebuiau, nu‑i aşa, să fie pe măsura nu numai a forţelor apusene ce se apropiau – şi poate că se aflau deja în teritoriu într‑un fel sau altul! – dar, nu‑i aşa, oarecum şi pe măsura şi în virtutea unui fel de drept divin al celor care suferiseră prea mult, până dincolo de marginile disperării şi ale credinţei. Pe măsura acelui „basm politic”, care, iată, se abătuse în plin viscol şi marasm social, pe măsura visării atâtora care mai avuseseră naivitatea sau forţa să viseze, să spere!

În primele şi apoi în zecile de editoriale pe care le‑am publicat în revista Contemporanul. Ideea europeană, ce‑mi fusese oferită în luna Aprilie 1990 de fostul meu amic, Andrei Pleşu, ministru al culturii după Revoluţie, după ce am dezamorsat dorinţa furibundă a unora dintre cei vreo patruzeci de redactori pe care îi găsisem gata instalaţi şi preocupaţi să privatizeze revista, cum o făcuseră de puţină vreme Scînteia partidului, luând titlul Adevărul, sau România liberă, păstrându‑şi titlul – am susţinut cu tărie, luni la rând, în revista ce apărea atunci săptămânal, că „România se afla pe calea cea bună”. Ca şi faptul că, da, Revoluţie a fost dacă va fi!, în sensul că aşteptările multora se vor împlini dacă prefacerile şi schimbările aşteptate şi promise se vor împlini, la nivel instituţional şi statal, dar şi, în timp, se înţelege, la nivel relaţional şi, mai ales, la cel mai strict şi esenţial nivel, absent aproape dintotdeauna în viaţa evenimenţială şi socială a României moderne, relaţia dintre stat şi individ, între stat şi oamenii săi şi cetăţeanul român.

Nimic sau aproape nimic din aceste deziderate, nu numai ale mele, nu s‑a împlinit; sau, cum se întâmplă destul de des, de „normal” prin părţile noastre, latino‑balcanice, ele s‑au îndeplinit într‑o formă pe care, iată, azi nu o mai recunoaşte nimeni. E vorba de forma şi chiar de substanţa unei ţări care, e drept, printr‑un fel de miracol istoric, neaşteptat şi neprevăzut de nimeni pe pământ, a scăpat, a ieşit din zona de influenţă extrem de abrazivă şi nu rareori de‑a dreptul sălbatică, inumană şi nu rareori criminală a unui imperiu care, în primele două decenii de după marea conflagraţie, „eliberându‑ne”, ne‑a catapultat, ne‑a azvârlit în groapa teribilă a unei medievalităţi haotic brutale, încercând să ne destabilizeze istoric şi psihologic, cu o radicalitate, de fapt, cu o barbarie cum o reuşise şi aplicase în anii treizeci pe întregul ei teritoriu. Da, dar numai atât. Restul, ceea ce s‑a mai întâmplat cu noi, în deceniile de „libertate” ce urmau să vină şi au şi venit, totul, aproape totul în uimirea şi apoi stupoarea, disperarea şi apoi iritarea multora, s‑a întâmplat şi a fost, cum spuneam, o… continuare. Da‑da, o continuare, dar nu cea pe care o sperasem, cea dintre cele două războaie, care, şi în vremea dictaturii roşii, păruse multora o viaţă şi o Românie aproape ideale! Nu, ci, se pare, cea de dinainte, ba poate chiar şi cea de cu mult înainte, din vremea otomană, care, o ştim, a durat vreo cinci secole, sau din cea a dominanţei ruso‑tătare sau a grofilor unguri. Ne‑am trezit cu toţii, cumva, căzuţi într‑un fel de trecut aiuritor al relaţiilor, al reflexelor şi al unui oportunism brutal, necunoscut şi mai ales în această formă nouă, organizată la nivel statal, chiar şi dictaturii ceauşiste! Da, iată cum „normalitatea” poate prinde şi astfel de forme în… pasivitatea, buna credinţă, naivitatea celor care… da‑da, a celor care, e drept, n‑o meritau, dar, ce mai înseamnă acest cuvânt, ca atâtea altele pe care le folosim cu o dezin­voltură ce se aseamănă nu rareori cu nepăsarea; sau cu un fel de somn social. Sau, mai ştii, cu reacţia sau cu lipsa de reacţie adecvată, necesară şi vitală, la urma‑urmei a celor care au traversat culoarul infernal al unei vieţi sociale greu de înţeles pentru un luminat european, vreo jumătate de secol?!…

Sau, cum afirmă unii, părând că adevărul se află de partea lor, că… vremurile s‑au schimbat radical şi nimic din ceea ce părea a avea valoare înainte, nici o soluţie, nici o modalitate strategică sau atitudine în faţa muncii sau capitalului şi care au urcat Româia înainte şi după Primul Război în atenţia şi stima vecinilor şi a apusului nu mai funcţionează. Nu, se pare că… aproape toate vechile valori s‑au prăbuşit (ha, ha, încă o dată, într‑un secol!) cu excepţia Banului, a ceea ce are valoare pe piaţă, a ceea ce se vinde. Iar vechile valori ce au dat forţă şi identitate înaltă Europei Renaşterii, a Luminilor, clasicismului sau Romantismului european – ca să nu mai vorbim de valorile antice, greceşti şi romane, din care, printr‑o răsturnare miraculoasă în extrem, s‑a ivit creştinismul! – trebuie, dacă nu abandonate într‑unul dintre multele muzee de pe tot cuprinsul continental, oricum, transformate în bunuri publice, spre înţelegerea şi amuzamentul celor mulţi, a maselor populare. Nimic strident în aceste recomandări şi presiuni ce ne vin din forţe reale deşi oarecum oculte, ele, acestea toate noi, cei din Estul Europei, le‑am mai trăit, iar expresiile „dragi” precum înţelegerea maselor populare, ca şi arta, filosofia şi literatura ca forme ale delectării, ale plăcerii uşoare, accesibile tuturor, nouă, Românilor, nu ne sunt noi! Poate occidentalii le vor găsi la rândul lor atractive, dar… noi vom ezita. Unii dintre noi, cei care le‑am trăit şi a trebuit să ne apărăm de acestea tocmai în cultul şi apărarea valorilor apusene ce ni se par, unele dintre ele, eterne. Distinctive pentru întreaga specie umană!

…Nu, spuneam, nimeni, aproape nimeni în România, în Bucureştii anului ’90, nu m‑a recunoscut! Într‑un fel este şi era simplu. Eu soseam după un exil politic şi estetic de aproape două decenii, şi mă întorceam în rucsacul, în raniţa mea ideatică cu acelaşi ideal cu care plecasem: valoarea absolută a artei, literaturii şi a gândului. Nu libertatea, vorbesc de cea socială, a grupurilor, a aşa‑ziselor mase mă interesa – cum nu mă interesase şi nici absorbise vreodată! –, ci libertatea de tip specific european, cea a individului, libertatea individuală, demnitatea persoanei şi, mai ales, luciditatea ei afundă despre sine, univers, Zei şi, poate, Întâmplare!

Din atâtea şi atâtea texte şi exegeze despre textele mele, un singur lucru, în esenţă, nu s‑a înţeles în ce priveşte persoana mea. Sau s‑a înţeles în sensul că mi s‑a reproşat faptul, de nenegat, că sunt… greoi, dar în sensul structural, adică neschimbător. Rigid şi cumva ciudat într‑o ţară şi, mai ales, într‑o provincie care a dat tonul mai bine de un secol, vorbesc de Muntenia, de Ţara Românească, de Valahia, în care una din primele calităţi ale individului social nu este înţelegerea, cum o au şi au avut‑o moldovenii, sau fidelitatea faţă de tradiţie, ca noi, ardelenii, ci, da‑da, adecvarea. Adaptarea şi asta, ce mai, o recunoaştem, după cinci secole de turcism, valahii au făcut‑o la modul excepţional, uneori, de‑a dreptul extraordinar. Reuşind a nu deveni un paşalâc, fapt de care se mândresc şi azi, deşi i‑au întrecut adeseori pe stăpânii lor de veacuri prin… da‑da, totuşi, prin înţelegere, dar alta decât a gândului abstract. O înţelegere a istoriei, dar şi nici ea, cea mare, eternă, care ne curge la picioare şi deasupra capetelor încă de la Plutarh şi Tacit, ci… istoria imediatului, a zilei, a anotimpului, eventual, a anului, rareori a deceniului! Înţelegerea ocupantului oarecum stabil şi hrăpăreţ, o înţelegere, aş zice, de tipul ofidian, cea a şarpelui, a anacondei: te înţelege în sensul că te absoarbe, te lasă să luneci în interioarele sale fremătânde, acide, cu siguranţă într‑un anume sens, te conţine în felul lui, părând că se îneacă cu tine!

Această înţelegere a unui fapt ce nu poate fi ocolit necesită, în primul rând, elasticitate a psihicului şi a voinţei, un fel de isteţime perpetuă şi diversă, de unde până azi, la noi, la români, epitetul, cel de deştept, îl înlocuieşte până la distrugere pe cel inteligent. Nu, nu e nevoie de inteligenţă, de înţelegere, când urgenţa, necesitatea zilnică şi împovărătoare este cea a… dăinuirii, a prezervării posesiilor mici, cele fizice şi a cele mari: familia, limba, credinţa. Şi, da, e adevărat, valahii şi apoi românii, în urma lor, au învins, şi‑au păstrat aceste posesii, ba încă din limbă, din idiomul lor latin, au făcut, tot în secole, un instrument al înţelegerii între cei ce‑i ocupau, jefuiau, umileau etc., şi, probabil, marele istoric şi martir al neamului care a fost Gheorghe Brătianu, mort în puşcăriile staliniste, la Sighet, are dreptate când opinează că idiomul nostru latin s‑a păstrat în atâta secole şi sub atâtea presiuni şi samavolnicii, deoarece a slujit ca instrument dragomanilor, cei care intermediau între noroadele pestriţe şi ciudate care au trecut, dar unele au şi adăstat, precum slavii, secole, pe tărâmul… nostru. Am intercalat aici puncte de suspensie, deoarece trebuie să adăugăm repede că, în afara păstrării, salvgardării mai mult sau mai puţin şi, totuşi, realmente, a salvării, a păstrării în timp, alături de posesiile mici, cum le‑am spus şi pe cele mari, pământul, locul, însă, nu, nu l‑am putut păstra! Da, neîndoios, am vieţuit, am locuit pe acesta, l‑am lucrat, l‑am admirat, fermecându‑ne de acesta şi l‑am lăsat, cum se spune, urmaşilor, dar, după o vreme, cuminţi cum eram şi cum am fost, am înţeles că această moştenire era una mai degrabă simbolică, sfântă, cum i‑am spus; era ancora care ne lega de existenţă, era împrumutul destinului, unul major, fără îndoială, de care cei mai lucizi şi mai viteji locuitori ai acestui loc, pământ, relief, s‑au agăţat cu o forţă, cu o bărbăţie disperată şi uneori eficace pe care am numit‑o eroism.

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)
Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now