Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: În ciuda cuminţeniei

Nicolae Breban: În ciuda cuminţeniei

Da, comic sau bizar de-⁠a dreptul, într-⁠o singură noapte, în doar câteva zile care mie mi-⁠au apărut ca ivite dintr-⁠un teritoriu de basm, am devenit „unul din cei mai promiţători tineri romancieri etc., etc.,”, şi de-⁠a dreptul amuzante erau figurile nu puţinor cunoscuţi sau necunoscuţi, colegi de generaţie, redactori de reviste, activişti, dar şi oameni de pe stradă, care mă priveau cu un fel de uimire oarbă, aşa cum contempli un fenomen în care nu crezi, ceva ce e în totală discordanţă cu toate normele şi legile în vigoare.

Părăsind deci tinereţea, care a fost sau n-⁠a fost (vom afla-⁠o poate în viitoarele pagini ale propriei mele memorii sau confesiuni!), iată-⁠ne instalaţi în plină maturitate, cam târziu, e drept, în cazul meu, la 31 de ani, în 1965, odată cu primul şi categoricul semn al reuşitei literare – debutul primului meu roman, Francisca. Nu e o figură de stil şi nu e măcar o fanfaronadă – am trăit şi emis nu puţine fanfaronade pe diverse tonuri în cariera mea, dar în cazul debutului meu editorial, am mai spus-⁠o, s-⁠a întâmplat nu numai o schimbare de poziţie socială categorică, dar sinele meu, întreaga mea conformaţie şi reflexele mele gestuale sau psihologice au trăit o fractură uriaşă, benefică. Reuşisem, e drept, dar nu numai acest fapt – considerabil pentru un spirit care trecuse binişor de anii în care o asemenea certificare socială se produce la alţii! –, dar reuşisem public peste aşteptările tuturor, ale mele inclusiv, învinsesem în cheia idealului meu, ca să zic aşa: utopia de a deveni romancier, aclamat de cele mai importante instanţe ale statului comunist şi în fapt advers, mie, familiei şi clasei mele, m-⁠am instalat de pe o zi pe alta, fără nici o exagerare, într-⁠unul din cele mai râvnite şi comode scaune sociale ale unui regim extrem de zgârcit cu astfel de favoruri şi pe care le reţinea strict pentru aşa-⁠zişii fiii lor. Care însă, s-⁠a văzut asta în plin proletcultism, dar şi după aceea, în acea zonă numită semiliberalism, fiii lor, tinerii ieşiţi din mahalelele marilor oraşe, sau fiii de ţărani săraci, de pălmaşi veşnic nemulţumiţi, unii dintre ei trimişi la acea pepinieră sau seră artificală de creat scriitori ai vremurilor noi, după modelul sovietic, zisa Şcoala de literatură de doi ani, ce ea însăşi n-⁠a avut viaţă lungă, n-⁠au dat, vai, opere şi creiere capabile nu să întreacă, dar nici să ajungă la genunchiul atâtor scriitori burghezi şi moşiereşti, corupţi sau nu, dar care au ştiut să îngheţe, câţiva dintre ei, în nici două secole, într-⁠o ţară abia consolidată şi într-⁠o limbă încă imperfectă, opere de prim rang.

Da, comic sau bizar de-⁠a dreptul, într-⁠o singură noapte, în doar câteva zile care mie mi-⁠au apărut ca ivite dintr-⁠un teritoriu de basm, am devenit „unul din cei mai promiţători tineri romancieri etc., etc.,”, şi de-⁠a dreptul amuzante erau figurile nu puţinor cunoscuţi sau necunoscuţi, colegi de generaţie, redactori de reviste, activişti, dar şi oameni de pe stradă, care mă priveau cu un fel de uimire oarbă, aşa cum contempli un fenomen în care nu crezi, ceva ce e în totală discordanţă cu toate normele şi legile în vigoare. O spuneam şi mai sus, până la acea dată, Septembrie ’65, eu nu aveam măcar dreptul de a trece drept un ratat, cum foiau atâţia tineri sau mai puţin tineri pe culoarele aglomerate ale puţinelor reviste literare sau în cele câteva restaurante sau localuri inundate de scriitori, pictori, sculptori, compozitori, pretendenţi la glorie, inşi realmente versaţi în litere, ba unii chiar şi culţi într-⁠o literatură mare europeană sau alta, inteligenţi, fermecători, purtând deja aproape toate stigmatele unui geniu tânăr, respectaţi deja de redactorii de la reviste sau de cei din aparatul de propagandă, la oraş, la C.C. al Partidului, poate şi în mediile Securităţii. Da, aceştia aveau dreptul de a poza în rataţi, sau, mă rog, în mari rataţi, deoarece unii dintre ei se afişau deja cu texte publicate şi comentate de critică, dar pretindeau mereu un alt statut şi o altă opinie asupra ideilor şi operelor lor.

Târziu, foarte târziu, încă întâlneam în jurul meu priviri vag nemulţumite ale unor domni şi domnişoare literate care nu-⁠mi iertau ivirea mea bruscă şi cam intempestivă pe scena literară, nemaivorbind de faptul că nici paternitatea primului meu roman – în trei ani, am publicat trei romane unul după altul, culminând cu succesul absolut, naţional, al Animalelor bolnave – nu mi se acorda; erau voci, în capitală, dar şi în provincie, în oraşul bănăţean Lugoj, de exemplu, unde-⁠mi făcusem liceul şi în care unii foşti profesori sau intelectuali respectaţi ai urbei o indicau pe poeta Nina Cassian drept autorul incontestabil al Franciscăi! Sărmana femeie, după vreo două decenii de la debutul meu, a publicat şi dânsa un volumaş de schiţe şi povestiri care excelează nu prin anemie creatoare evidentă, cum întâlnim şi azi la atâtea alte sute şi sute de cărţulii, dar în paginile căreia N. C., o răsfăţată a Partidului veşnic nemulţumită ca nu puţini scriitori de mâna a doua de privilegiile ce i se ofereau, îşi varsă în portrete uşor recognoscibile după câteva modele vii de scriitori care obţinuseră favorurile ei, măruntul ei venin, modest şi semiprevizibil ca nu puţine dintre rimele şi metaforele ei poetice.

Reuşita mea prea zgomotoasă îi irita, pe unii îi jignea cu adevărat, există oriunde în lume indivizi bine adaptaţi unui sistem social sau altuia, care trăiesc în deplină confortabilitate, deoarece planurile şi schemele lor de adecvare socială, în mare, se realizează. Ei bine, când în tot acest teatru, burghez sau nu, instalat sau nu, apare un element discordant, de-⁠a dreptul surprinzător, el este privit aproape ca un stricător al ordinii publice. Bineînţeles, nu e deloc vorba de ordinea publică, ci doar de tihna şi chiverniseala, licită sau nu, ale unor inşi şi ale coteriilor lor, iar în cazul meu, în anii care au urmat, iritarea urma să continue prin faptul că eu, autorul care irupsese peste noapte, se pare că nu se mulţumea cu gloria de vârf şi admiraţia a zeci şi zeci de mii de lectori, dar individul a îndrăznit să propună un cu totul alt tip de roman, axat pe teme care nu aveau nimic în comun cu temele cunoscute şi răspândite prin şcoli ale prozei mari epice, mai ales de după Primul Război Mondial.

Sigur, proza română, moldoveană şi valahă, i-⁠a adoptat ca maeştri pe cei doi Ruşi, Turgheniev şi Tolstoi, iar cea ardeleană pe naturalistul Zola, care şi în Polonia făcuse şcoală. Dar ce caută aici, la noi, un… fel de zănatec, de rus nebun, precum F.M. Dostoievski, cu a sa „âme slave”, pretext al unor divagaţii şi teorii nu departe de limita incoerenţei sau a scandalosului pur?! Cu personajele sale „desfrânate” din multe puncte de vedere, în care, horribile dictu, se aliază decadenţa sfruntată a moravurilor cu teoriile cele mai înalte despre sublim, credinţă şi înţelegerea spiritului? (Nu e o glumă, în Rusia lui Dostoievski, dar şi după ’81 când a murit ca şi în Europa mândră a literelor unde el nu era acceptat, decenii multe, ca o reală valoare de prim rang, a iritat profund; printre altele, Sofia, personajul fiicei lui Marmeladov, beţivanul mesianic, o prostituată care îndrăzneşte cu Biblia în mână să încerce şi reuşeşte a-⁠l converti pe junele anarhisto-⁠criminal Raskolnicov!)
Şi-⁠apoi… Nietzsche! Ani şi decenii la rând, în cele mai elogioase şi nuanţate comentarii ale acelor tineri care ne-⁠au sprijinit în acei ani, de la Negoiţescu la Eugen Simion, de la Lucian Raicu la Matei Călinescu sau N. Manolescu, nici unul n-⁠a catadicsit – sau îndrăznit?! – să-⁠l lege pe Nietzsche de epica mea, deşi s-⁠a bătut nu puţină monedă încă de la primele mele opuri despre insistenţa unor cuvinte precum forţă sau iraţional, relaţia dintre călău şi victimă, ideea ciudată a unui destin care se întoarce ciclic şi e destinat doar unora, cei care arată o trăire-⁠tip, „ein typisches Erlebnis” şi altele, ca şi unele scene cinice sau personaje incongruente care, după o edificatoare şi chiar remarcabilă aşezare tipologică pe câteva sute de pagini se dau peste cap, precum Till Buhoglindă şi devin, tam-⁠nesam Maître à penser, deasupra şi în ciuda atâtor inşi cuminţi şi rezonabili!

Părea, în acea toamnă de basm a lui ’65, că încep o lungă, confortabilă şi, mai ştii, poate şi lucrativă carieră naţională, întreg labirintul enorm şi întortochiat al nesfârşitei mele dibuiri sociale şi psihologice numită, dacă vreţi, tinereţe, se prăbuşea în spatele meu şi, în ciuda unui sistem social potrivnic nu numai burgheziei din care eu ieşeam, dar şi valorilor ei, tânărul care încă eram părea a-⁠şi fi găsit locul… era să scriu „fotoliul”, aşa cum erai ghidat pe vremuri într-⁠o sală de cinematograf de o domnişoară cu o lanternă! Nu, în ce mă priveşte nu aş fi avut nimic împotrivă, dar vai, nici eu, dar nici alţii, nu puţini care veneau ca şi mine din burghezie sau din ţărănimea răsărită, prestigioasă, nu reuşeam să înţelegem că, voind încadrarea noastră în social, de bine, de rău, ne aventuram pe un sol de-⁠o impredictibilitate soră cu visul, acele coşmaruri în care nu toate tonurile şi scenele sunt oribile! Da, pe toate canalele ni se striga şi eram ferm avertizaţi că trăiam în comunism, dar, acum, privind cu calm peste balustrada unei jumătăţi de secol, mai putem afirma aceasta?! Dacă unor lectori ai acestor pagini poate li s-⁠o fi părut cam trasă de păr teoria mea după care eu aş fi trăit ani lungi o adolescenţă care nu a existat, apoi, azi, în ceea ce priveşte trecutul nostru şi al atâtor generaţii poate conclude liniştit, extrem enigmatic poate pentru unii tineri născuţi la graniţa lui ’89, că acel comunism de care s-⁠a făcut atâta caz, în fapt, nu a existat niciodată. Nu cumva a fost pur şi simplu o încălcare masivă a unui vecin de o statură gargantuelică, cunoscut din istorie pentru expansiunea sa organică şi care, ne-⁠a creat nouă, dar şi Europei o scenă magnifică a unui spectacol unic asupra… viitorului?! Al noului, se înţelege, şi ce tânăr nu cade iute în capcana oricui anunţă progresul şi noul, aventura şi instinctul de perfecţiune, de ameliorare totală a societăţii cum o visau unii utopici la finele Evului Mediu?!

■ Fragment din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

Articolele din numărul curent le găsiți aici (Click)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest