Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » Cultul unicităţii

Cultul unicităţii

Da, recunosc, m‑am îmbolnăvit şi eu, la sfârşitul adolescenţei, de această miasmă, să‑i zicem, otrăvitoare, a sinelui, şi nu mă pot împiedica să zâmbesc când îmi amintesc cum am fost biciuit de o ironie a unuia dintre tinerii profesori…

Vorbim încă o dată despre individualism, adevărata şi marea ideologie a Europei Renaşterii şi a Luminilor. Noi, mulţi dintre noi se pare că am pătruns în ceea ce se numeşte Uniunea Europeană fără a fi integrat suficient – uneori defel! – acest tip de a înţelege ceea ce numim europeism. E drept că şi în secolul trecut, după primul război, mulţi tineri europeni au părăsit avântaţi idealurile greceşti ale individualităţii şi misterul acesteia, ataşându‑se cu un entuziasm greu explicabil formelor grosolane, dar se pare izbăvitoare ale drepturilor şi demnităţilor grupurilor. Cele ce s‑au numit apoi mase, mase umane, în fapt, cinic spus, „carnea de tun” a istoriei; şi înainte de a fi victime ale istoriei, aceste mase – care, la drept vorbind, nu au existat niciodată în sensul în care au fost ele organizate de marxism sau de nazism, în ciuda aparenţei colosale a unor conglomerate umane abil sau brutal manipulate, sau „imaginate”, ceea ce, în Germania anilor treizeci, a iscat expresia interesantă de „estetică a politicii!” – aceste mase, repet, înainte de a fi victime ale istoriei, au fost victime ale politicii tout court, a uneia sau alteia!

Da, să vorbim puţintel despre Eu, aici, la Nord de Dunărea‑de‑jos, atât de aproape şi atât de fericit sufocaţi, se pare, încă de Orientul apropiat (vezi, continua, neobosita fervoare în jurul unui roman‑cult, Craii de curte veche, unica carte a fiului diletant al grecului, cum îl numeşte Călinescu pe Matei Caragiale!). Un fel de, să‑i zicem, de coincidentia oppozitorum a întregii noastre, remarcabile modernităţi, cea care va trebui – şi o mai face încă! – să absoarbă cu adevărat şi în profunzime curente ample, structurante ale Apusului cultural, precum romantismul sau simbolismul. Capacitatea sau, dacă vreţi, ambiţia noastră de a trăi şi crea pe două sau trei fronturi ideatice, literare, aproape în acelaşi timp, un fel de dublu saub triplu sincronism ce, abia în felul acesta, încetează de fapt de a mai fi unul!

Or, trebuie să constat aici, pe această pagină, că a vorbi azi, în anul de graţie 2018 nu numai în România, devastată de aşa‑zisul comunism (devastată, de fapt, de ceea ce unii numesc, pe drept cuvânt, stalinism, perioadă absolut barbară petrecută între anii 1948 şi 1964, perioadă căreia, fidel încă o dată felului original şi cam excesiv în care eu m‑am mişcat în tot acest sfârşit de secol al XX‑lea, i‑am închinat o trilogie romanescă: Singura cale, Jocul şi fuga şi, în curând va apărea, în această superbă toamnă, Frica), da, dar şi devastată dacă vreţi, de „Revoluţie” şi de straniile ei urmări. A vorbi azi şi în spaţiile mai largi ale Europei răsăritene de acest… Ego pare de‑a dreptul ciudat, dacă nu de‑a dreptul incorect politic! A aminti de aspiraţia, dacă nu de dreptul fiecărui cetăţean liber al continentului de a‑şi cunoaşte, pătrunde, sau de a‑şi descoperi pur şi simplu adânca‑i identitate umană, cu o uimire care uneori se apropie de o stare de real farmec al unei stupori admirative de felul unui alpinist ce se trezeşte, deodată, abătut şi rătăcit din urcuşul firesc spre înălţimi vizibile, adâncit până la pierdere în explorarea unei grote ce se afundă şi se ramifică inimaginabil, rătăcind în zonele stâncoase, ascunse, terifiante, în care nu mai pătrund nici măcar acele vietăţi eterne ale peşterii, precum şerpi sau liliecii, milioane, sau salamandrele ignifuge.

Eul sau cultul unicităţii, dacă îmi permiteţi, o descoperire înainte de a fi a psihologiei, se datorează, pare‑mi‑se filosofiei, cea idealistă şi romantică germană, serbată mai ales în cartea, cu adevărat revoluţionară, a antipaticului şi scepticului filosof Arthur Schopenhauer – maestru, model de gândire şi al nostru, în timpul (în fine!) sculptării clasicismului nostru, odată cu magistrul Maiorescu, tânărul logician, abia debarcat de la Berlin, ce ţine un curs la subsuoară, acel scandalos op al vremii sale, Die Welt als Wille und Vorstellung, ce l‑a îmbolnăvit, benefic, am putea zice şi pe junele ciudat şi un pic cam dezordonat pentru, cum zicem noi azi, standardele lumii universitare ale sfârşitului de secol, tânărul Eminescu. Se ştie, în polemica sa cu propriul, severul său maestru de la Königsberg, Im. Kant, Schopenhauer îndrăzneşte să pună în discuţie unul dintre principiile sistemului kantian, noţiunea de noumen, de lucru în sine, de care Im. Kant, afirma că este incognoscibil.

G. Călinescu: „Stăm în turnul de fildeş al artei pure atâta vreme cât patria e în siguranţă… Dispreţuim profund pe scriitorii fără instinct naţional. Nici un mare creator (Dante, Hugo, Eminescu) nu s-a ruşinat să fie patriot. Fără o Românie independentă nu poate exista literatura română”.

Or, înlocuind pur şi simplu acest lucru în sine cu Voinţa, mai exact spus, cu voinţa oarbă, der blinde Wille, Schopenhauer face o descoperire care, printre altele, ne va influenţa enorm şi pe noi, sculptorii fiinţei, în frescele, apercepţiile şi amplele, îndrăzneţele noastre portrete epice; în afirmarea şi descrierea pertinentă a acelei capacităţii umane, o noutate absolută a intelectului uman, de a se scufunda în sine, de auto‑scopie, sau de analiză a sinelui, cum se va numi ulterior; această colosală descoperire nu stă cumva, printre altele, şi la originile romantismului european, mişcare fundamentală a spiritului nostru de a modifica realul în speranţa de a‑i dibui rădăcinile, pilonii, misterul Fiinţei?!

Dintre milioanele de specii vii, spune filosoful, omul e singurul care posedă ciudata facultate de coborâre în sine, găsind la fundul gândirii şi al fiinţei sale această voinţă oarbă, pe care, apoi, Schopenhauer o împrăştie apodictic peste întreaga realitate a viului şi a mineralului sau a vegetalului. Iată unde, în ce vocabulă s‑a ascuns încă o dată adevărul, acum, în miezul secolului al XIX‑lea, una dintre ultimele sale forme din care, spuneam, ne hrănim şi noi azi, un adevăr căruia i s‑au închinat apoi mari maeştri epici europeni, atât de viu şi azi, dovadă că a început să fie contestat de mai noile aşa‑zisele şcoli epice, care contesta, cum zic ei, omniscienţa autorului! Contestându‑i autorului epic tocmai această facultate de imersiune în sine, aptă de afabulaţii şi creării de lumi paradoxale şi magnifice totodată, îmbogăţind nespus, absolut revelatoriu, realul în care ne mişcăm. Şi dacă îmi acceptaţi afirmaţia, care vă va surprinde poate, că, înainte de filosoful scepticismului european, prima figură, vie şi impresionantă, care practică şi descoperă oarecum acelaşi principiu al imersiuni în apele adânci şi tulburi ale Sinelui a fost, cred eu, Hamlet, prinţul danez, care, odată cu tragica şi ciudata‑i biografie, pune o piatră la câteva din cheile, artificiile, ba poate şi osiile esenţiale ale artei noastre epice moderne, cum ar fi schiţarea personajului dedublat, cel al Dublului, erou, pe care tânărul Dostoievski îl va relua într‑unul dintre romanele sale de tinereţe, Domnul Goliadkin, fapt ce i‑a scandalizat, se pare, pe unii dintre criticii vremii sale!

Da, recunosc, m‑am îmbolnăvit şi eu, la sfârşitul adolescenţei, de această miasmă, să‑i zicem, otrăvitoare, a sinelui, şi nu mă pot împiedica să zâmbesc când îmi amintesc cum am fost biciuit de o ironie a unuia dintre tinerii profesori – de ştiinţele naturale! – la liceul lugojan unde mă găseam prin anii sfârşitului de deceniu al cincilea, când, lipsit de tact, cum e orice berbecuţ de licean, care încă nu a împlinit şaisprezece ani, în plină emulaţie atletică, pe Arena sportivă a oraşului, într‑o pauză de efort, l‑am întrebat, hodoronc‑tronc pe regretatul Ion Petraşcu, mort cu zile, apoi, într‑un accident de maşină, că… eu trăiesc, să fiu scuzat, o experienţă ciudată: mi se pare uneori, în momentele de absenţă sau de reverie, de singurătate, cu siguranţă, că aud, mai bine zis că percep sau mi se pare că disting o voce, da, o voce ce bâlbâie sau chiar articulează în interiorul meu unele fraze, concluziii sau simple supoziţii pe care eu, cel puţin, simt cu siguranţă că nu sunt încă în stare să le aştern pe hârtie, dar nici nu îndrăznesc să le afirm cu voce tare, în faţa adulţilor din preajmă. Ce‑o fi cu vocea aceasta… domnule profesor? îl întreb eu pe tânărul profesor, încrezător în aerul şi vocabularul său dezinvolt, binişor contrastant cu morga provincială şi gravă a colegilor săi din augusta cancelarie!

– Vezi ce faci şi cum te porţi cu această… voce, Brebane, mi‑a răspuns Petraşcu, şi fii mai ales prudent la excese; s‑ar putea într‑o bună dimineaţă să fii plimbat de unii inşi în halate albe cu o veselă ambulanţă la Casa Galbenă de la Jimbolia pentru o… atentă şi severă consultaţie! Fii foarte atent! sfârşi tânărul dascăl, întorcându‑se ironic spre colegii mei din jur, care, bineînţeles, nu‑şi stăpâneau prea bine zâmbetele, nici aparteurile zeflemisitoare pe care, se pare, le meritase cu vârf şi îndesat limbuţia mea! (Jimbolia era şi este un orăşel de graniţă unde se afla un celebru stabiliment, Casa Galbenă, populat cu inşi absolut pitoreşti, zişi rătăciţi cu mintea!)

Da, şi încă o dată romantismul târziu, total anacronic, deplasat şi încă la modul strident, al acestui început de secol al XX‑lea, poate fi învinuit de această pierdere sau rătăcire pe culoarele sinelui, şi încă la nesfârşit, al unui tânăr ce‑şi caută, speră el şi, ha, ha, aşteaptă ca unii Zei necunoscuţi şi teribili să‑l conforteze în ceea ce crede el a fi lumea sa viitoare; sau fiinţa sa viitoare, dacă ea va exista cu adevărat, dacă ea va apărea! O aventură, ce mai, o ditamai aventură, de un prost gust, într‑adevăr, inimaginabil, dacă ţinem seamă de fervoarea şi stânca aproape maniacală pe care s‑a sprijinit această credinţă a tânărului într‑o… altă fiinţă a sa, care va fi, în sfârşit, capabilă să exprime scriptic – şi încă, auzi, Doamne! – în forme cvasi‑monumentale numite roman, ideile şi construcţiile anapoda, fumegânde, instabile şi parcă sonore, uneori ca şi întrupate în unele figuri umane, ce păreau copiate din aerul din jur – oho, un aer extrem de cunoscut, mai previzibil şi mai anost în toată vulgaritatea, ca şi în toată stabilitatea sa fermă, zisă mic‑burgheză, decât puţine alte realităţi de mai târziu!

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now