Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » Acceptarea aceluiași Zeu

Acceptarea aceluiași Zeu

Pentru poporul american, noţiunea de succes se referă, parcă şi, în primul rând, la o fericită adaptare şi reuşită înaltă a activităţii sociale, la un fericit şi extrem de pozitiv, de moral chiar – vezi pragmatismul! – răspuns la cerinţele activităţii, muncii şi efortului social, la o, încă o dată, fericită, ideală încadrare în comunitate. Şi în acceptarea aceluiaşi Zeu!

Evident şi ciudat de prompt, Ulianov zis Lenin şi tovarăşul şi ucenicul său Stalin au aplicat drastic acest ucaz, cel de a ucide în numele unei idei; ba mai mult, în numele unui ideal, cel al clasei muncitoare de pe tot globul şi, apoi, al întregii umanităţii. Şi cine trebuia şi era chiar „recomandabil de a fi torturat şi ucis? Aşa‑zisul duşman de clasă, cel care era posesor de bunuri, proprietarul de pământ, de casă, de animale, fabricantul, bancherul, dar şi intelectualul care pretindea orgolios că înţelege. Pe scurt, cei născuţi cu aşa‑zise calităţi umane excepţionale care disturbau egalitatea între oameni. La nemţii lui Goebbels şi Himmler trebuiau exterminaţi evreii doar pentru că se născuseră astfel: o rasă milenară care a creat prima mare carte a civilizaţiei europene – Biblia şi din sânul cărora s‑au născut profeţii Avraam, Isaac, Moise şi Iisus, Fiul dulgherului.

Mi‑am împărţit, încă de multişor, prima parte a existenţei în vreo trei perioade; tentaţia, puţin ipocrită şi profund, maniacal livrescă a fost şi ar fi, să zicem, dorinţa de a înţelege. Fals, nu e nimic aici de înţeles, am mai scris. Viaţa e un fenomen de o complexitate inextricabilă şi profund, adânc derutantă. În faţa acestui fenomen nu putem fi decât contemplativi, într‑o stare de perpetuă veghe, poate chiar de o anume, aş zice, femeiască vigilenţă! Să privim, să ne amintim cât suntem în stare. Un fel de amintire asupra noastră înşine ce ar semăna mai mult cu un fel de confesiune poliţienească, moment şi ceas în care suntem interogaţi şi mai mult sau mai puţin bănuiţi de încălcarea legii, iar efortul nostru va fi de a încerca, din toate puterile, de a propune de fiecare dată doar o singură variantă a ceea ce, se zice, am trăit. Orice ezitare sau adăugare de noi elemente la o variantă, la un scenariu altădată exprimat va naşte, fără îndoială, în mintea acelui juge d’instruction, bănuiala vinovăţiei. În acest ciudat caz, care ne‑ar fi vinovăţia, dincolo de minciună, megalomanie, ipocrizie mărunt şi tenace burgheză pentru a salva aparenţele, delir al grandorii sau false pocăinţe, nu cumva… prostia, da, prostia fundamentală, perfect explicabilă, umană oarecum, văzând colosul, gigantul pe care‑l avem în faţă, piscul ce se ascunde adesea în norii existenţei noastre, piscul aşa‑zisei vieţi!

Pentru a înţelege mai bine, cât de cât, afirmaţiile de mai sus – care seamănă cu viziunile imperfecte şi ezitante ale unui poet diletant, nesigur de rutina şi de maeştrii săi în arta pe care o atacă, o îndrăzneşte, nebănuindu‑i legitaţia şi stricteţea profund canonică ce se ascunde mereu în atâtea extensii melodioase, numite metafore – voi proceda la analiza primei perioade a ceea ce unii declară, dar şi eu, uneori, declar că a fost viaţa mea, mai ales prima parte, primul deceniu, procedând cu o anume severitate precum un histopatolog, cel ce se află în faţa unui corp inert, supus analizei profunde, secatorii şi aptă de surprize, uneori, numite revelaţii. Da, e vorba de corpul inanimat, demult pulverizat şi risipit într‑un cosmos numit copilărie. Deceniul în care, se pare, mi‑am trăit copilăria, cum se zice, anii în care am simţit, uimit uneori până la stupefacţie, alteori pur şi simplu inconştient şi lacom de ceea ce mi se spunea că ar fi viaţa. Iată, prima şi enorma minciună a propriei mele existenţe: nu, cu siguranţă, primul deceniu al trăirii mele într‑un oraş de provincie, într‑o familie de intelectuali mic burgheză, nu a avut nici o legătură cu ceea ce eu, adesea, dar şi noi expediem grăbiţi şi aroganţi într‑un singur, acelaşi cuvânt ce pare a însemna totul: viaţa!

Nu, stimaţi lectori, acel copil care încă mă priveşte nedumerit, puţin tâmp din unele clişee fotografice prinse ad hoc, pe stradă sau de indivizi grăbiţi, fals meseriaşi, nu a avut atunci nici un fel de legătură cu viaţa. Ea, ceea ce numim grosolan şi binişor grăbiţi viaţa, era mai departe de el decât Proxima centauri, el se lovea doar şi trăia strict în apropierea unor fiinţe impozante şi gălăgioase, a unor adulţi, iar uneori atingându‑se şi de corpuri ce‑i semănau, de aceeaşi conformaţie şi vârstă, numiţi copii, dar el, sărmanul, ani lungi, lungi, stufoşi şi supuşi nu puţinor torturi de orice fel, parcurgea, de fapt, chinuit şi mereu nesigur de orice şi de sine, un culoar întortocheat, tiranic în exces, care părea interminabil. Iar cuvântul fatal, viaţa, el îl auzea pronunţat în mii şi mii de forme şi împrejurări până acolo, încât a crezut cu adevărat că o trăia el însuşi. Iar după ani, după decenii, a fost sigur şi ar fi putut jura că primul său deceniu a fost o aşchie semnificativă, poate chiar esenţială a propriei vieţi. Au trebuit să treacă însă multe, multe alte episoade existenţiale pentru ca acest fost copil să înţeleagă, în ciuda, în profunda sa iritare, că el, şi ceea ce numim încă o dată grosolan el, a intrat foarte târziu şi într‑un mod extrem de… neîndemânatic, de greoi, de fals adeseori, ca un impostor înnăscut, în acea coajă, cocon sau veşnic scrânciob, tobogan sau culoar de circ, de menajerie, cu oglinzi înşelătoare care te pierd şi te ascund, te modifică brusc ca într‑o caricatură sau te înstrăinează ridicol, numit… viaţă! O, da, adevărul e că până acolo, la limita, la limanul vârstei de zece ani, el nu era decât un fel de navigator mai mult decât naiv, un străin, atras, fâstâcit de‑a dreptul, până la un fel de hipnoză de ceea ce mulţi din jur numeau viaţă, fiind nu de puţine ori el însuşi ferm convins că face parte din acea forfotă uriaşă, diversă până la neurastenie şi încărcată de aşa‑zise fenomene, surprinzătoare, dar şi banal de aceleaşi, stupid de aceleaşi, alteori dureroase până la o rană vie, iscând un ţipăt adeseori înăbuşit de acea imatură fiinţă ce nu îndrăznea să fie, bănuindu‑se mereu, ştiindu‑se cumva un… haotic, un… născut prea devreme sau inapt, profund inapt de acea actualitate de care se freca la nesfârşit, în cerc, besmetic şi chinuitor, dar şi izbit ca de un pachebot gigantic şi murdar, impresionant în exces, totuşi, numit viaţă, de cei din jur. Sau atras, fascinat tot mai mult de cărţile, de paginile tipărite pe care începea să le descifreze şi în care se arunca cu o pasiune absolut bolnăvicioasă. Târziu, foarte târziu a înţeles că el fusese ferm convins, atunci, că ceea ce mulţi, în jur, numeau viaţă şi o făceau în tonuri pretenţioase, ba chiar şi ameninţătoare, ultimative, acest ceva, această fiinţă sau realitate sau apariţie nu rareori contondentă s‑ar putea, mai ştii, afla, găsi, descoperi în acele pagini tipărite, amestecate şi ţipător de diverse. Uneori, e drept, vii!

Sigur, unora le vor părea cel puţin discutabile multe din aceste aproximaţii sau concluzii, ele fiind extrase din creierul şi capacitatea de sinteză sau de observaţie a unui moşneag; a unuia aflat, cum spun şi scriu uneori, la marginea drumului care a fost viaţa mea! Dar, e drept, că, nedându‑mi‑se acel breloc sclipitor al juneţii, atât de apreciat în rasele latine, numit precocitate – fapt de care nu am suferit niciodată fenomenele numite Mozart sau Rimbaud! – poate acum, în plină senectute, ea, această precocitate întoarsă pe dos, mi se acordă, adică, curajul sau capacitatea de a mă autodiseca, având în faţa mea, cu o anume, aş zice satanică, insistenţă, viscerele sau articulaţiile, catastrofele sau aşa‑zisele succese ale trecutei mele… pelegrinări prin ceea ce numim social. Ale trecutei, dar etern prezente, cu o vitalitate exorbitantă, neliniştitoare uneori, existenţe, ceea ce numim astfel, adică o necontenită acomodare cu timpul, cu cei din jur şi cu ce a mai rămas din idealurile trecute. Dacă ele au fost cu adevărat sau de nu cumva ele însele s‑au topit în arşiţa acestei treceri, cum o numeşte poetul, în amalgamul sau confuziile enorme ale multora numite secol, istorie, ratare sau scop, politică sau libertate!…

Adică o… continuă şi insistentă adaptare, pentru a folosi termenul darwinist, una dintre vocabulele cu cea mai întinsă carieră în ultimele secole europene. Termen sau realitate sau lege, cum vreţi, din care Americanii, de câteva secole, şi‑au făcut un fel de vis, dacă nu o religie – e vorba de un fel de religie a unei singure, e drept, uriaşe şi pilduitoare comunităţi! Adaptarea care are ca efect sau scop succesul – o altă vocabulă care are încă o dată un sens diferit de cel al europenilor. Pentru poporul american, noţiunea de succes se referă, parcă şi, în primul rând, la o fericită adaptare şi reuşită înaltă a activităţii sociale, la un fericit şi extrem de pozitiv, de moral chiar – vezi pragmatismul! – răspuns la cerinţele activităţii, muncii şi efortului social, la o, încă odată, fericită, ideală încadrare în comunitate. Şi în acceptarea aceluiaşi Zeu!

■ Fragment din volumul
Viaţa mea (II)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now