Contemporanul » Cronică plastică » Constantin Dipşe în Anul Centenarului Marii Uniri. Grădina cu picturi

Constantin Dipşe în Anul Centenarului Marii Uniri. Grădina cu picturi

Constantin Dipşe s-⁠a născut în satul Şurdeşti, comuna Şişeşti, judeţul Maramureş, în 26 septembrie 1917. Bunicul său, Costan Dipşe, a făcut parte din grupul de Memorandişti alături de Vasile Lucaciu, cu care familia Dipşe a avut legături strânse de prietenie. Tatăl său, Ioan Dipşe a fost delegat de Maramureş (şi purtător de drapel) la Marea Unire din 1918 de la Alba Iulia. Al şaselea din opt fraţi, Costan Dipşe a avut o copilărie prelungită, pentru că părinţii socoteau să-⁠l reţină acasă pentru treburile gospodăriei. Mergea cu vitele pe păşunile din afara satului unde, singur între cer şi pământ, a avut răgazul nu numai să observe natura – forme şi culori –, ci şi să o depoziteze în sufletul, sensibilitatea şi mintea sa. Mai târziu, toată această zestre a revărsat-⁠o în arta sa. A fost elev la liceul „Gh. Şincai” din Baia Mare. Tot aici a urmat şi Şcoala Liberală de Arte, sub îndrumarea profesorului Gheorghe Manu care l-⁠a sfătuit să-⁠şi continue studiile în domeniu.

La sfârşitul verii lui 1940, a plecat pentru studii la Cluj (unde cursurile fuseseră, între timp, suspendate), apoi spre Timişoara, hotărând în cele din urmă să se oprească la Bucureşti, unde urma să primească ajutor ca refugiat. Deşi examenele practice de la Facultatea de Arte Frumoase începuseră de 3 zile, i s-⁠a permis intrarea în sala de lucru şi a fost admis în anul I, la clasa maestrului Nicolae Dărăscu. În anii următori a devenit studentul lui Camil Ressu. Însuşi maestrul a fost plăcut surprins, aflând că la Salonul Oficial de Primăvară din 1945 (de pictură şi sculptură), fusese admisă o compoziţie – pictură – a studentului său, Dipşe. Sub coordonarea aceluiaşi maestru, Camil Ressu, Constantin Dipşe a prezentat în 1948 şi lucrarea echivalată cu un doctorat. A fost printre primii membrii ai Uniunii Artiştilor Plastici.

Arta monumentală a fost unul dintre pilonii importanţi ai creaţiei lui Constantin Dipşe. Traian Bilţiu-⁠Dăncuş i-⁠a încredinţat prima lucrare, fresca ce decorează cupola bisericii greco-⁠catolice „Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti (strada Acvila). Astăzi pot fi văzute lucrări proiectate şi realizate individual de artist – mozaicul Arcaşii lui Ştefan Cel Mare pe zidul clădirii Căminului Cultural din Putna şi Joc de pe peretele şcolii din Nojorid, jud. Bihor – sau alături de un colectiv de artişti: fresca de la Cramele Murfatlar ori mozaicul de la Hotelul Tomis din Mamaia. Oraşele Braşov şi Bucureşti au şi ele câte un mozaic (la Hotelul Tâmpa) şi o frescă (la FructExport) semnate de Dipşe, care a continuat să lucreze şi pictură bisericească în diferite locuri din ţară.

Deşi are numeroase lucrări, pictură pe sticlă, desen şi ilustraţie de carte, pictura de şevalet a ocupat locul principal în creaţia lui Constantin Dipşe. Artistul a avut o activitate expoziţională impresionantă, începând cu 1956, la Galeria Nicolae Cristea a ziarului Universul din Bucureşti. Despre expoziţia din 1959, Ion Frunzetti scria în revista Contemporanul: „Constantin Dipşe, talentat fără îndoială, «alcătuieşte» tablouri pline de simţ decorativ şi acurateţe…”. Expoziţia din 1962 este deschisă de Petru Comarnescu. Ritmul de lucru s-⁠a înteţit, seriozitatea, precum şi sinceritatea artistică nu s-⁠au alterat. În 1966, Constantin Dipşe vernisează 3 expoziţii: la Suceava, la Oradea şi la Bucureşti (în Galeria Simeza), aceasta din urmă deschisă de scriitorul Nicolae Breban. La o nouă expoziţie, în iunie 1975, Constantin Prut – în articolul Un eveniment artistic din Contemporanul – scrie: „Există în pictura lui Dipşe, o poetică a permanenţei, un sens al durabilului împrumutat deopotrivă de la tradiţiile culturale şi de la tensiunile unei naturi vitale, de o prospeţime perpetuă. Cu o superbă înţelepciune, pictorul recuperează elemente ale zestrei spirituale, aşezându-⁠le în ordinea firească a unei opere de o imperioasă actualitate”.

Constantin Dipşe a avut o participare constantă şi la expoziţiile colective ale Uniunii Artiştilor Plastici, în ţară şi în străinătate. În urma expoziţiilor de grup din diferite ţări, dar şi prin achiziţii directe din expoziţiile personale ori din atelierul de creaţie, au plecat nenumărate lucrări în toată Europa, Asia şi în Statele Unite. În 2009, la 92 de ani, Constantin Dipşe mulţumeşte publicului care-⁠i onorează expoziţia personală intitulată Esenţe, deschisă în sala „Gh. Focşa” de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, la care au vorbit Ioana Vlasiu, Nicolae Breban, George Astaloş şi Grigore Dima.

Constantin Dipşe s-⁠a stins din viaţă la 93 de ani.

În 2017, anul Centenarului naşterii artistului Constantin Dipşe, Maria şi Ionuţ Dipşe au organizat mai multe expoziţii, în sală sau în aer liber: la Muzeul de Artă din Cluj – „Culorile Soarelui”, în locurile natale – „Închinare Maicii Domnului. Omagiu păstrătorilor de ţară şi neam”, în Grădina Botanică din Bucureşti – „Florile Centenarului” şi „Tablou de Centenar. Pictură, filme şi documente biografice” în sala Gh. Focşa a Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”.

În 2018, până târziu, în toamnă, pe aleile Grădinii Botanice din Bucureşti se va desfăşura expoziţia în aer liber Grădina cu picturi, ce va prilejui o nouă întâlnire cu arta lui Constantin Dipşe.

Sub „streaşina” picturilor sale – după cum spunea la un vernisaj scriitorul Nicolae Breban – au poposit întru artă, oameni de cultură – poeţi şi scriitori: Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, Ionuţ Iuga, Emil Manu, Gheorghe Pituţ, Tudor George (Ahoe), Fănuş Neagu, Alexandru Andriţoiu, C-⁠tin Chiriţă, Şt. Augustin Doinaş, Marius Vulpe, George Astaloş, Valentin Hossu-⁠Longin; de asemenea, pictori şi sculptori: Constantin Piliuţă, Ion Vlasiu, Nicolae Crişan, Constantin Popovici, Mihai Olos, Gr. Spirescu, Ion Minoiu; apoi, actori: Constantin Rauţchi, Ştefan Mihăilescu-⁠Brăila, Silviu Stănculescu, Vasile Niţulescu; muzicieni: violonistul Mihai Constantinescu, compozitorul Gh. Popovici; istorici, ingineri, universitari şi medici. Critici de artă, precum Petru Comarnescu, Constantin Prut, Marin Mihalache, Octavian Barbosa, Raoul Şorban, Ion Frunzetti au scris şi au publicat de-⁠a lungul timpului, cronici apreciative subliniind nota personală, particulară a creaţiei pictorului.

Constantin Dipşe a fost un bărbat luminat şi luminos – cum s-⁠a spus şi la recentul vernisaj – fără invidii, generos şi ataşat de familie, de ţară şi de neam. Portrete şi autoportrete, peisaje ce parcă urcă spre cer, compoziţii cu teme istorice şi flori, multe flori, care devin adevărate personaje în tablourile lui.
Deşi aproape de noi ca moment al realizării, arta lui Constantin Dipşe are toate caracteristicile unei arte clasice de referinţă, păstrându-⁠şi nealterată modernitatea, într-⁠un stil artistic inconfundabil.

 

Petre Constantinescu
După 35 de ani

Mă număr printre cei care au avut prilejul să-⁠l cunoască nemijlocit pe Maestrul Constantin Dipşe. Sunt norocos să fiu printre cei încă în viaţă la Centenarul naşterii pictorului (octombrie 2017), cărora Cineva acolo Sus, le-⁠a oferit şansa să se împărtăşească cu altitudinea euharistică a darurilor sale pluridimensionale, să-⁠şi adape setea de frumos din izvorul paradisiac al înzestrărilor sale artistice. Ba mai mult decât atât, eu, biet Icar neînaripat am primit de la Maestrul Constantin Dipşe, în urmă cu aproape 35 de ani – cu o splendidă dedicaţie – un minialbum de artă, conţinând o selecţie din opera sa. Mai este oare nevoie să spun că tulburarea pe care mi-⁠a produs-⁠o, chiar de la început, opera maestrului Constantin Dipşe avea să-⁠şi pună amprenta, în chip decisiv, asupra întregii mele existenţe, conferindu-⁠mi acea aură spirituală fără de care, fireşte, viaţa noastră ar fi un nonsens?

Sunt un „consumator de artă” şi mai puţin un comentator specializat, iar din această poziţie, consider că cercetarea operei lui Constantin Dipşe trebuie să ţină seama – pe de o parte – de capacitatea excepţională a artistului de a construi, de a compune, concretizată în acribia desenului şi, pe de altă parte – de vocaţia unui limbaj cromatic exuberant stăpânit cu măiestrie. Peisajele lui le ilustrează magistral.

Apoi, cred că trebuie subliniată vocaţia interiorităţii (trăsătură definitorie a plasticii naţionale şi europene instituită de artiştii aparţinând Manierismului şi Barocului), concretizată la pictorul Constantin Dipşe în dezvoltarea a două tipuri de creaţii: autoportretul şi portretul clasic (individual sau de grup). Acestea sunt prilejuri de introspecţie, de introversie, de analiză psihologică. Personajele din tablourile artistului privesc, parcă, dincolo de cadrul limitat al tabloului, suprimând – pe de o parte – graniţele dintre prim-⁠plan şi fundal şi – pe de alta – distanţa dintre creator şi receptorul de artă.

Se spune adesea că în opera lui Constantin Dipşe este prezent filonul folcloric inspirat de acel „colţ de rai” – Maramureşul său natal. Cantonând însă comentariul la acest aspect, consider că artistului i se face o mare nedreptate. Dacă privim cu răbdare pânzele artistului nu ne vom simţi încorsetaţi în acel spaţiu geografic, căci acest „chip” dezvăluie privitorului doar „parfumul” acelor locuri, lăsându-⁠i libertatea totală de a se afunda în sensurile limbajului formelor şi al culorilor, după voia, priceperea, înclinaţia şi dispoziţia sa, indiferent pe ce meridian geografic s-⁠a născut şi s-⁠a format. Din pânzele maestrului Constantin Dipşe emană – cu generozitatea specifică doar creatorilor autentici – dimensiuni universale.

Centrul de greutate al operei pictorului este, fără îndoială, Madona Maramureşeană, acest admirabil ulei pe pânză, de mari dimensiuni ce focalizează interesul atât prin viziune, cât şi prin modul de realizare artistică. Acest excepţional tablou ne incită la analogii cu reprezentări plastice mai vechi sau mai noi ale Maicii Domnului – din arta gotică? din arta Renaşterii? din cea bizantină? de ce nu, din pictura manieristă sau barocă!? Sunt întrebări care-⁠şi aşteaptă răspunsul de la specialişti pentru că este în discuţie – după ştiinţa mea – lucrarea unică din toată arta românească cu acest subiect, în plus, creată sub regimul comunist. Madona Maramureşeană demonstrează însă, modul în care opera lui Constantin Dipşe se situează la confluenţa dintre tradiţie şi modernitate, propunând implicit o sinteza inefabilă dintre filonul naţional şi elementul universal.

Încântătoarele Flori ale Maestrului Constantin Dipşe, ne ajută să înţelegem raportul dintre uman şi natural într-⁠un mod inedit, mai complex parcă decât ne propun florile din tablourile înaintaşilor săi.

Tablourile maestrului Constantin Dipşe izbutesc să treacă – indiferent de subiectul abordat, dincolo de reprezentare, de descriere, de palpabil – în simbolic sau în sinteze ce tind spre stratul arhetipal. Pictorul, păstrând nealterat cultul detaliului semnificativ – cultivă o operă cu formă deschisă, susţinută ca atmosferă de un maximum de culoare şi de lumină şi îmbibată de un consistent fior afectiv.

 

Grigore Dima
Florile lui Dipşe

După ce a făcut peisaj, portret, mozaic şi câte altele, Constantin Dipşe s-⁠a apropiat definitiv de flori. De fapt, flori pictase dintotdeauna, dar pictase „şi flori”. Când pictează flori, multe flori se limitează? Nu. Esenţializează şi se esenţializează. La Dipşe, floarea – rămânând pe deplin reală, naturală, autentică, în întreaga ei înfăţişare, devine efigie centrală, laolaltă semnificant şi semnificat.

Fără a respinge nici una din sugestiile simbolisticii florale, floarea lui Dipşe, floare de câmp, de poiană montană sau floare cultivată, se încarcă de semnificaţii ce merg până la ritualizare. Nu numai că floarea devine personaj, dar ea e tratată ca element iconic fundamental: înconjurată de elemente stilizate ce uneori dublează (şi chiar triplează) marginea (rama) tabloului – elemente adesea florale sau doar vegetale, alteori franjuri de lumină-⁠reflector – floarea artistului, deşi nu-⁠şi pierde nici o clipă individualitatea, specificul, devine arhetip, idee. Manifestare a ritualizării – concedându-⁠i o solemnitate sărbătorească – simetria – ca element geometric (stânga-⁠dreapta, uneori şi altfel) contribuie fundamental la evidenţierea în prim plan a protagonistei: floarea-⁠efigie.

Nu poate fi, desigur, trecută cu vederea ambianţa folclorică, chiar una cu adresă precisă: nord transilvan, Maramureşul – dar e vorba doar de o „punere în scenă”. Nu numai prin stilizare (uneori estompată, alteori esenţială), ci mai ales prin mesaj, Dipşe depăşeşte categoric ilustrativul, pătrunzând în arhetipal şi ritualizându-⁠l.

 

Ioana Vlasiu
Limbajul unităţii şi al diversităţii

…Pictura lui Dipşe este maramureşeană, transilvăneană, românească, fără a înceta să participe la modernitatea secolului XX. Elemente de limbaj pe care modernitatea le-⁠a încetăţenit, au fost asimilate de Constantin Dipşe care, la rândul său, a ştiut să le folosească în mod original. Există aici, de la exerciţii de limbaj cubist, până la elemente de limbaj expresionist sau „fauve”, tot atâtea elemente pe care Dipşe le-⁠a preluat, le-⁠a interpretat, le-⁠a folosit pentru a construi o mitologie personală a Maramureşului. Ne aflăm, în fapt, în faţa unei confesiuni a marii iubiri pentru ţinutul natal. O matrice sufletească se dezvăluie aici, ce şi-⁠a forjat matricea stilistică potrivită.

Este la Dipşe o încercare curajoasă de a îmbina două moduri figurative esenţiale: decoraţia, decorativismul şi mimesisul, iluzionismul. El nu a părăsit niciodată un anume filon narativ… Pe de altă parte, există o reflecţie originală asupra decorativismului care poate fi citită în aproape toate tablourile lui.

Culoarea este crudă, primară, cu armonii dificil de stăpânit. Revine compoziţia axată pe simetrie şi obsesia unui centru compoziţional care organizează compoziţia. Grafismul este uneori acuzat, delimitând tranşant câmpurile de culoare. E aici o întreagă savanterie, o ştiinţă care nu distruge ingenuitatea simţirii. Alunecarea într-⁠o geometrie seacă sau în calofilia care stă întotdeauna la pândă e astfel evitată. Mi se pare că în această direcţie, în această îmbinare originală între decorativism şi un mod de reprezentare mimetic trebuie căutat locul pe care Dipşe îl ocupă în pictura românească, el este, cu siguranţă, un loc de seamă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now