În epoca postmetafizică, principiul vedantic al identificării eului cu conștiința universală a fost reinterpretat ca obiectivare a conștiinței într‑o Faptă goetheană, într‑o creație. Interioritatea nu poate fi cunoscută decât prin reificare în altceva destinat ochiului public. Sartre spunea despre Racine că acesta este totalitatea pieselor sale. Existențialism este un cuvânt nepotrivit pentru o filosofie care nu recunoaște decât împlinirea prin proiect. Existența autentică este facere.
De ce pare să fi devenit sentimentul românesc al ființei, cum ar spune Noica, atât de străin de validarea existențelor prin valoare? Poate răsturnarea statutului social în comunism – singurul moment din realitatea istorică în care cei din urmă au devenit cei dintâi. Când verdictul juridic era executat mai înainte de a fi judecat sau pronunțat, căci nici nu mai exista proces? Sau când urmărirea penală nu era niciodată in rem – nu privea fapte, ci persoane? Când statutul social era decretat, nu justificat prin acte sau realizări ale individului? Fapt este că numirile aiuritoare chiar și în funcție de miniștri din ultimii ani, sinecurile alocate clienților politici care nici teoretic nu pot fi justificate de numărul de ore ale săptămânii de lucru, înlăturarea oricăror principii ale meritocrației au contribuit la o totală golire de conținut a statutului social. Oricine poate deveni orice.
Nimeni, așadar, nu s‑a mai mirat când, la ultimele alegeri, o parte a spectrului politic a votat cu o persoană neasociată vreunui fel de lucrări publice, ci doar care vehicula niște șabloane ideologice pe care Blaga le‑ar fi numit putrefacte ale istoriei, iar cealaltă parte s‑a gândit să vină cu contrapropunerea unei persoane care înlătură orice ambiguitate prin simpla absență din câmpul muncii în ultimul deceniu. Nu că nu ar avea oamenii noștri politici și un plan B. A fost cineva demis? A prăbușit careva un guvern? Se repornește moara eșecului. Poporul bate pasul pe loc ca la sârbele care au înlocuit arta profesionistă pe mai toate canalele de televiziune.
„Acesta ești tu” este răspuns la întrebarea „Cine ești tu?” Nu o mai pune nimeni.
Tot existențialiștii spun că subiectul uman nu este, ci devine. Riturile trecerii modelează un anume caracter uman. Titlul recentului volum de poezie publicat de Radu Voinescu la Editura Eikon este Educația sentimentală, înrămat de două citate din romanul omonim al lui Gustave Flaubert. Este o cheie de lectură, ca orice paratext:
„– Asta‑i tot ce am avut mai bun!
– Da, poate! Asta‑i tot ce am avut mai bun, zise Deslauriers.”
Frédéric și prietenul său, Deslauriers, se întorc de unde au plecat și își deapănă amintirile. Revenirea este în memorie și viața se distilează în poveste ca o ipostaziere sublimată a rătăcirilor și erorilor vieții sentimentale.
Pentru Radu Voinescu, iubirea este agent și martor al inițierii, copilăria și adolescența fiind alegorizate ca un paradis, o vale veșnic verde unde nu ninge, de unde a plecat trecând un pod, precum Harap-Alb, și unde nu se mai poate întoarce decât în amintire. Inocența copilului, vulnerabilitatea sa afectivă, modul în care interpretează și ajunge să înțeleagă lumea experienței sunt redate cu uimitoare autenticitate de poetul matur. Prietena, colega, iubita sunt ipostaze feminine ale solidarității în primele confruntări cu violența adulților (directoarea îl pedepsește cu sălbăticie pentru că își ia asupra sa o inocentă joacă a copiilor), cu moartea (vederea unei fete pe un catafalc), cu cinismul și grotescul societății, cu pasiunea și sexualitatea. Autentică este importanța pe care numai copilul sau adolescentul, în puritatea lor desăvârșită, o resimt față de situații pe lângă care adulții trec impasibili. Copilul trăiește ca fiind autentică iluzia aventurilor cavalerești cu prinți și domnițe ale teatrului de păpuși, iar intruziunea clovnului mercantil care face reclamă și invită la o nouă reprezentare este o brutală trezire la realitate. Maturizarea este descrisă ca deziluzie, traumatizantă confruntare cu urâțenia vieții. Elanul vital al unei scene de bal descrisă ca într‑un tablou impresionist, în care trupurile par să se volatizeze în volutele elanului vital stârnit de muzică, este anihilat de realitatea secundară a servitorimii clevetitoare.
Imaginarul lui Voinescu este tensionat de tendințe contrarii, procesual mai curând decât nominal, dinamic mai curând decât static. Trupurile îndrăgostiților se supun ritmurilor ancestrale, din abisul timpului, cosmosul este antromopomorfizat, erupțiile începutului pulsând în continuare în inimile lor. În același timp fiarele sunt îmblânzite orfic prin cântec, iubirea este purificată de lună, astrul imaginației, și de cântecul iubitei.
Iubirea se naște dintr‑o nevoie de frumusețe și distincție, de eleganță a vieții, ca un fel de aspirație plotiniană către uranic, forme desăvârșite. Obiectul pasiunii este o fata morgana a cărei căutare face însă din viață un vis de desăvârșire. „La marginea peronului,/ mai înăltuță cu fiecare an,/ de la o vară la alta mai frumoasă,/ o fată privea la noi zâmbind./ Prindea de braț o doamnă –/ o distinsă și elegantă doamnă,/ o siluetă subțire,/ cu pălărie amplă de pai, purtând/ rochii vaporoase, aproape până‑n pământ –,/ și ieșeau, trestii în voaluri,/ frumusețe materializată,/ până la automobilul parcat/ lângă rondul cu lalele,[…] Am rămas să iscodesc mereu lumea foarte atent,/ lumea pe care am început să o cunosc așa de bine,/ tot căutând‑o…
Ca floarea lui Mallarmé absentă din toate buchetele, ea nu poate fi întâlnită pe vreo stradă oarecare, la bâlci, în grădina de vară…
Iubirea adolescentină pentru o colegă de școală, de facultate inspiră cel mai adesea un pastel în cuvinte, un peisaj pastoral. Fata este împroșcată cu bulgări de zăpadă, stă pe un troian, arată ca o crăiasă a zăpezii. Inițierea nu este lipsită de suferință. O fată își pune cireșe în urechi, mama ei îi perforează urechile și‑i pune cercei adevărați, iar fata crește și devine o doamnă care poartă cu distincție și eleganță bijuteriile de familie.
Ca și cum tot sensul vieții ar fi cuprins în acei ani de formare, viața adultă este pusă între paranteze. Părinții fetei căreia i‑a scris în albumul de la școală îmbătrânesc, tinerii se reîntâlnesc pentru a revedea fotografiile de demult. Poemele sunt străbătute de o imensă nostalgie, de refuzul pe care îl mai resimte încă adultul de a‑și pierde inocența, de a se maturiza.
Scenariul dezvrăjirii este reluat în diverse variante. Îndrăgostiții adolescentini vor să evadeze în imensitatea Căii Lactee, într‑o lume diferită de realitatea ternă. Sunt treziți însă la realitatea sordidă a unor circari: „Până în ziua când în sat au apărut circarii/ și un crainic ne‑a invitat pe toți,/ hârâind într‑o portavoce răgușită,/ în sunete de trompete voioase,/ în scălâmbăielile saltimbancilor/ cu haine țipătoare:/ – Veniți, locuitori ai Căii Lactee,/ veți avea în fața voastră minunății pe care/ nu le‑ați mai văzut niciodată!/ Intrarea costă numai doi bănuți/ de persoană!”
Autentică psihologic este descrierea interiorului casei părintești explorat de obicei de copii cu curiozitate și uimire. Fiecare detaliu este important, lumea copilului se alcătuiește aici și va rămâne în memorie tot restul vieții. Trezirea la conștiința diferenței dintre sexe, a atracției ce anunță perpetuarea vieții este asociată cu artefactele prin care stăruie în spațiul familiei generațiile anterioare: Fotografiile cu zimți, îngălbenite,/ mirosul de mentă uscată din odăile/ unde nu călca nimeni cu lunile,/ scrisorile vechi, legate cu funde veștede,/ mobilele acoperite cu huse grele,/ cărțile poștale din locuri îndepărtate,/ caiete dictando/ acoperite cu scrisul caligrafic al mătușilor,/ medaliile bunicului,/ ceasul de argint, cu lanț,/ lăzile ticsite de lucruri uitate …” Nașterea unei noi generații ține însă, ca și la Blaga, de întregul ființei, nu dinspre teluric însă, ca în poemul acestuia, Pământul, ci către uranic: „Până când privirile tale albăstrii/ se uneau cu norii/ pe deasupra mea”.
Universul copilăriei este alegorizat ca un spațiu de origine din care adolescenții pleacă pentru a‑și împlini marile așteptări și unde se întorc pentru a‑și sărbători victoriile. Numai poetul nu se întoarce, acel spațiu privilegiat este ferecat și niciodată nu mai este străbătut podul dintre universul tern al adultului în care iubita de demult, cu părul acum cărunt, îl așteaptă scrutând orizontul. Copilăria și adolescența sunt mereu juxtapuse senectuții, ca și cum numai pragurile, momentele jungiene, arhetipale, ale vieții ar avea semnificație. Arareori, când apare o scenă a vieții cotidiene, în grup, dar sub carapacea singurătății fiecăruia, poemul alunecă într‑un maelstrom suprarealist precum al verbiajului unei cafenele unde conversația contondentă naște furtuni într‑un pahar: „Izbite unele de altele/ cuvintele ni se înfășoară,/ aievea, în fața ochilor, încăierându‑se,/ sufocându‑ne;/ șerpuind, se încolăcesc,/ șfichiuiesc cu încrâncenare oarbă,/ brusc, se desface unul în mii de bucăți,/ cu un plesnet spart;/ capete uimite, întoarse toate deodată,/ priviri piezișe, subînțelesuri;/ curând, apele tulburate/ reintră în albia lor.”
Criticul cu o cultură enciclopedică, interesat de hermeneutică mai mult decât de exerciții de autoritate critică, își dezvăluie în poezie o latură nebănuită a personalității: un vis al purității și o sensibilitate romantică sau modernistă a eului pentru care, ca și pentru T.S. Eliot, realitatea este prea mult.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Maria‑Ana Tupan
