Procesiunea clopotelor, în locul familiarului tablou – cruce, potir, lumânări – de la recenta redeschidere a Catedralei Notre-Dame din Paris nu a fost singurul episod al unei ceremonii care a semănat cu o novă ecleziastică. Paterița arhipepiscopului Laurent Ulrich a fost construită în parte din lemnul ce purta încă urme ale incendiului, simbolizând o resurecție mai curând decât o renovare sau ctitorie. Bătăilor în ușă ale cârjei episcople nu i‑au răspuns sacerdoți, ci corul, ca simbol al comunității de credincioși. Semnul inițierii comuniunii cu divinitatea, clopotul, de la profetul Vechiului Testament la războinicul gnostic sau la clopotul tras de credincios la pășirea în templul hindus, a fost același. În catedrale există locuri privilegiate pentru demnitari, ecleziastici sau mireni, dar aici mobilierul s‑a redus la bănci simple, sobre, pe care s‑au înghesuit regi, prinți, fără niciun însemn al regalității, președinți de mari puteri statale, alături de câteva sute dintre cei mai săraci locuitori ai Parisului. În picioare, alături, egali, au asistat la intrarea episcopilor care au binecuvântat nuntirea credincioșilor cu spiritul divin încarnat.
Într‑un poem celebru, clericul și poetul baroc John Donne, răspunde la întrebarea – preluată și de Hemingway ca titlu al unui roman – „Pentru cine bat clopotele?” „Nu întreba pentru cine, pentru tine” este răspunsul, deoarece esența catolicismului este comuniunea ecleziastică. Moartea unui membru al ei este resimțită ca pierdere a întregului trup bisericesc.
Redeschiderea Catedralei Notre-Dame, incendiată de una dintre prea multele minți bolnave ale timpului, a avut loc într‑o perioadă când planeta pare un butoi cu pulbere, iar atrocitățile comise contra semenilor nu mai sunt decât subiectul unui automatism mediatic. A surprins, așadar, această secțiune în decorul umanității, în care diverse nații, clase, rase, genuri se înțelegeau dincolo de cuvinte și‑și jucau rolul într‑un scenariu care, cum a spus arhiepiscopul, traversează secole. În atmosfera pioasă, în care amuțiseră controversele politice, planurile militare, disputele ideologice, clopotele de la Notre-Dame au bătut pentru o umanitate înfrățită.
În 2011, Christine Maillard, antropolog al culturii, răspundea întrebărilor lui Bogdan Mihai Mandache într‑un interviu publicat în revista Cronica (11 noiembrie). Intervievata se referea la esoterismul modernismului, mai ales la influența gnozei, evidentă și în Cartea roșie a lui Jung. Cititorul român nu ar trebui să fie surprins, așadar, citind o carte apărută anul trecut, Spectrality in Modern Fiction (Oxford UP, 2023), unde Stephen Ross susține aceeași idee, văzând în credința rivală din primul secol al creștinismului un substitut al acestuia în lumea modernă, alături de alte esoterisme precum teosofia, zoroastrismul, swedenborgianismul sau cabala. Mai ales Hans Leisegang, a cărui carte, Gnoza, a apărut în 1924, a exercitat o puternică influență inclusiv asupra lui Lucian Blaga, evidentă mai ales în operele dramatice ale acestuia. Substituirea unui canon dominat de avangardă, de experimente formale, de refuz al referențialității și reprezentării printr‑o galerie de autori formați în spiritualismul și ocultismul sfârșitului de secol al XIX‑lea e un moment notabil în războaiele canonice ale ultimei jumătăți de veac.
Intensificarea urbanizării, descoperirea și teoretizarea inconștientului și apariția unor conflicte globale la o scară devastatoare, dând impresia unei efemerități omniprezente, spune Ross, au determinat căutarea unor noi mituri totalizatoare care să împrumute o subterană inteligibilitate haosului aparent al civilizației moderne la toți scriitorii născuți în mediul saturat de ocultism și spiritualitate al sfârșitului de secol. Este într‑adevăr suficient să ne amintim că poemul epic care definește cel mai bine spiritul epocii, Țara pustie, de T.S. Eliot, sfârșește cu cuvintele Pacea care depășește orice înțelegere, care încheie upanișadele, dar și Eucaristul gnostic. În varianta sa modernă, gnoza înseamnă căutare a iluminării spirituale într‑o lume căzută în beznă, iar altă caracteristică este explorarea relevanței etice sau politice a imaginarului mitic, precum și preocuparea pentru psihologia abisală, care devine teatrul desfășurării unor scenarii spiritualiste.
În contextul revizuirilor modernismului și originilor sale se înscriu două cărți având la bază teze de doctorat, semnate de Melinda Gorgan și Mihaela‑Diana Lupșan, apărute în această toamnă la Editura Ethics Press din Cambridge și, respectiv, la Cambridge Scholars Publishing, UK.
La numai două luni de la apariție, cartea Melindei Gorgan, Victorian Literature in the Looking Glass of Psychology, devine carte Google, fiind preluată de numeroase și binecunoscute rețele de distribuție, prezentă, așadar, pe o platformă globală de vizibilitate.
Demers interdisciplinar, citind literatura victoriană și a sfârșitului de secol al XIX‑lea din perspectiva mutațiilor survenite în psihologia și antropologia postherbartiană, demersul autoarei e menit să demonstreze că, asemenea oglinzii lui Alice, modelele de simulare psihologică determină reprezentarea spațiului ficțional, dar, mai ales, construcția personajelor, autorii depărtându‑se total de obiectivitatea programatic mimetică a realismului, verismului și pozitivismului. Documentarea aduce la lumină contextul non‑ficțional prin care operele literare sunt supuse unor originale cartografieri semiotice. În felul acesta, Melinda Gorgan se alătură unei direcții de cercetare reprezentată de demersurile unor antropologi ai culturii precum Isobel Armstrong, Bernard Lightman, Monika Fludernik, Sabine Coelsch‑Foisner Geoffrey Cantor și Sally Shuttleworth, ceea ce explică intersul pentru o carte ce vine pe un teren speculativ familiar.
Tabloul interrelațiilor dintre opere canonice și celelalte discursuri ale timpului este fascinant, Gorgan descoperind noi desene în covorul unor texte frecventate de o lungă tradiție exegetică. Noi interpretări devin posibile prin inserția textelor în rețele semiotice ale întregii ordini culturale, noutatea interpretării datorându‑se în bună parte argumentației inspirate de Noul Istorism, teoria discursului, istoria ideilor și, în general, practicile interdisciplinare. Se propune o istorie a nașterii esteticii moderniste din dinamica revoluțiilor în discipline din afara literaturii, psihofizica secolului al XIX-lea fiind aceea care coboară în explorarea psihicului abisal, inspirând traiectul unei spirale entropice ca reprezentare a caracterului uman în literatura de la granița dintre secole.
În marginile acestei reevaluări recente se înscrie și cartea Mircea Eliade’s Journalistic Writings: Opting for Culture de Mihaela‑Diana Lupșan, de data aceasta, însă, având în centru un autor român, Mircea Eliade, și opera sa publicistică, mai puțin studiată. Un modernism esoteric, la intersecția sacrului și profanului, îi este atribuit lui Eliade în cartea lui David Cave, Eliade’s Vision for a New Humanism (New York, Oxford University Press, 1993). Acesta vede în Homo religiosus, cel care trăiește în stil existențialist, adică în proiect, ca intenționalitate creatoare, un simptom al revigorării umaniste după scientismul pozitivist al secolului anterior. De altfel, în 1946 apărea eseul lui Sartre, în care afirma din titlu că „existențialsmul este un nou umanism”. „Un popor se naște prin cultură, afirmă autoarea, din opoziția dintre barbar și trup etnic, legitimat de sisteme simbolice. Ca și Nicolae Iorga sau Constantin Rădulescu‑Motru, Eliade nu poate despărți reformele economice de reformele din cultură, și tot ca editorul publicației Ideea europeană Eliade folosește ca etalon modele occidentale atunci când își apără colegii de generație, invocând aprecierile acestora de către personalități străine”.
Unul dintre aceste modele a fost chiar publicația Criterion, având același titlu ca revista înființată în Anglia de T.S. Eliot și înrudită cel puțin sub două aspecte: asumarea unui spirit reformist ca program al unei generații, nu al unor gânditori independenți, și interdisciplinaritatea susținută de Eliot încă din editorialul primului număr. Conferințele publice, emisiunile radiofonice, dar mai ales un jurnalism într‑un sens superior, ca eseu de filosofie a culturii, erau exercițiile de supraviețuire ale unei „generații în pulbere”, cum a numit‑o Eliade prin analogie cu „generația pierdută” a contemporanilor americani.
Filosofi, economiști, finanțiști, sociologi sau literați, membrii noii generații gândeau destinul unei Românii purificate de moștenirea anilor 1918‑1921 – a politicienilor corupți, a lichelelor oportuniste, a amatoriștilor numiți la conducerea instituțiilor, care anihilau orice manifestare de „intransigență, dezinteres, onestitate” („Generația în pulbere”). Complexitatea acestui profil auctorial l‑a atras pe Cave, ca și pe Lupșan, într‑un studiu interdisciplinar de filosofie, antropologie, psihologie, retorică și chiar și știință modernă.
Venind la scurt timp după cărțile publicate în străinătate de colegele de școală doctorală, Corina Mitrulescu și Ana Maria Baciu, despre autori români în contexte internaționale, aparițiile acestei toamne la două edituri britanice prestigioase contribuie la cunoașterea culturii române și la integrarea ei în comunitatea discursului academic internațional.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Maria‑Ana Tupan
