Din ultimul număr:
Contemporanul » (Con)texte » Mircea Braga, sau exigenţele lecturii

Mircea Braga, sau exigenţele lecturii

Structura cărţii este tripartită: o introducere în care interdisciplinaritatea este prezentată ca reflex metodologic firesc al unei episteme holiste ce a caracterizat atât teoriile despre universalul fizic, cât şi confluenţa disciplinelor în epoca postformală

Deşi cu titluri aparent opuse, cartea Monicăi Spiridon din urmă cu două decenii, anunţând libertatea deplină a actului hermeneutic (Interpretarea fără frontiere), şi volumul cel mai recent al lui Mircea Braga, ce pare să se oprească la Ultima frontieră, care este lectura, cei doi critici şi istorici literari se întâlnesc în spaţiul unei argumentaţii afine. În realitate, amândoi salută caracterul interdisciplinar al discursului despre literatură, ei înşişi aventurându‑se dincolo de graniţele tradiţionale ale literarităţii şi esteticii pentru a construi noi contexte de interpretare cu sugestii dinspre filosofie, sociologie, psihologie, logică etc. Lectura este, pentru distinsul critic sibian, o frontieră doar în sensul în care un concept similar, schema, este comparat de Kant însuşi cu o coastă de mare, o interfaţă a apei şi pământului, a conceptualului şi empiricului. Lectura se deschide deopotrivă înspre autor şi cititor, critic sau teoretician, care, pe deplin eliberat de impresionism, filtrează textul prin coduri de lectură – asemănătoare, dar altele decât cele propuse de Roland Barthes în S/Z. Formată în plin post‑structuralism, Monica Spiridon manifestă un ataşament total şi spontan la şcolile de teorie postmodernă, în vreme ce Mircea Braga înaintează în decorul esteticii semiotice cu mai multă prudenţă, supunând fiecare nouă şcoală teoretică unui principiu kantian al verificabilităţii – piatra de încercare fiind câteva texte canonice – şi construindu‑şi o genealogie proprie a metodei al cărei istoric pleacă de la Critica puterii de judecată a lui Immanuel Kant şi înaintează prin Nietzsche, Husserl şi Heidegger către fenomenologia postbelică a lui Jauss, Wolfgang Iser şi Ricoeur. Pe această coloană centrală sunt altoite elemente din critica socială a lui Adorno, teorii ale imaginarului, mai ales Bachelard şi Wunenburger, sau antropologia lui Gilbert Durand. Asocierea tipică a studiului literar postbelic dintre teorie şi critică practică din cărţile Monicăi Spiridon este inserată aici într‑o sferă mai cuprinzătoare, în care filosofia îşi reclamă componentele originare, de dinaintea căderii sistemului în filosofeme, adică axiologia, epistemologia şi ontologia. Viziunea lui Mircea Braga este holistă, el resimţind nevoia unui ecleraj maxim al textului/ autorului comentat, al cărui univers ficţional se doreşte explicitat atât în rama epistemei contemporane (logica polivalentă, transdisciplinaritate), cât şi a unei teorii despre univers (conceput cuantic, cu impredictibile transferuri de materie şi energie şi cu niveluri de realitate). Opera literară, conştiinţa autorului sau interpretarea cititorului se întâlnesc, nu numai în virtutea apartenenţei la o ordine culturală intersubiectivă, dar şi la ceea ce Alexandru Ecovoiu numeşte, într‑un roman, „creierul informaţional al planetei”. Opera de artă este un fragment de hologramă în care există informaţia întregului.

Structura cărţii este tripartită: o introducere în care interdisciplinaritatea este prezentată ca reflex metodologic firesc al unei episteme holiste ce a caracterizat atât teoriile despre universul fizic, cât şi confluenţa disciplinelor în epoca postformală. Aceste şcoli teoretice, limbajul şi conceptele lor sunt prezentate în partea mediană, sub titlul inspirat de „aliniament teoretic”. În sfârşit, în cea de a treia parte, Mircea Braga comentează câţiva dintre autorii care se numără printre afinităţile sale elective.

Demersul lui Mircea Braga reprezintă, aşadar, un moment de continuitate între tradiţia filologică a întemeierii criticii în estetică şi a acesteia în filosofie şi mutaţia postbelică a deconstrucţiei oricărui temei, oricărei determinări şi oricărei graniţe disciplinare, inclusiv a celei propuse de Kant între ştiinţe şi umanităţi, măcar că nici acesta nu vedea vreo deosebire între imaginaţia necesară artistului sau savantului de geniu. Este limpede că „aliniamentul” criticului la estetica semiotică a fost determinat de un dezvoltat simţ al istoricităţii formelor de cultură, de o poziţionare nou‑istoristă care este dubla viziune a obiectului: în contextul genezei şi în cel al interpretării. Ceea ce realizează, de fapt, în final, este o sinteză între o nietzscheană deconstrucţie a metafizicii în istorie a culturii şi gestul complementar al constituirii de coduri ale practicii semnificante, ca şi ale lecturii. Dacă, la Roland Barthes, există doar diferenţe, fără termeni pozitivi (codul proairetic şi cel hermeneutic, de exemplu, nu sunt diferenţiate valoric, deşi există percepţia superiorităţii unui text intens tropizat şi încifrat faţă de unul produs de şcoala realistă), la Mircea Braga putem vorbi de o ierarhie de coduri de lectură asemănătoare celei din discursul medieval, cu patru niveluri (literal, alegoric, moral şi anagogic): codul accesibil lecturii de masă, pentru delectare de moment, codul disciplinar (textul este interpretat cu instrumentarul unei metode practicate de comunitatea de discurs), naraţiunile legitimante (care nu urmăresc doar descrierea, ci şi explicaţia unui fenomen), codul enciclopedic (opera în context cultural) şi al cincilea, al decodării de sensuri şi semnificaţii (chiar şi cu accent etic sau religios), al încercării de înţelegere, de sine şi a lumii, îmbrăţişând obiectul şi subiectul, pe care îl putem asimila nivelului anagogic al sensurilor ultime.

Lectura lui Mircea Braga va cerne, aşadar, textul ca pe un palimpsest, dar nu de suprapunere de texte, ci mai curând ca pe modelul stratificaţional al lumii fizice la Anderson, care crede în continuitatea dintre lumea subatomică şi macrocosmos (celebra teorie a localizării şi a schimbărilor macrostărilor datorită unor procese cuantice care i‑a adus Premiul Nobel). Un roman de D. R. Popescu, a cărui intrigă se petrece în Renaştere, este citit ca suprapunere a peisajului empiric al lumii istorice, de regulă haotioc, şi urzeala (în sens platonic) de sensuri limpezite ale interpretării lui în prezent. Prezenţa autorului ca personaj în intriga atribuită Renaşterii italiene sugerează într‑adevăr călătoria într‑un timp revolut şi identificarea cu el până la dezicerea de sine (romanul este atribuit unui… personaj). În Geniul inimii, de Aura Christi, criticul decupează pe rând substratul dostoievskian şi apoi pe neoplatonicul Porfiri ascuns în umbra personajului Porfiri din Crimă şi pedeapsă – un scenariu al căderii şi redempţiunii la care se poate să se fi gândit şi romancierul rus. Alteori posibilele decantări sunt speculaţii proprii. Simbolistica pitagoreică din Sărmanul Dionis (numărul ca substrat al lumii, decada fiind şi principiul gamei muzicale antice – muzica sferelor) se armonizează cu celelalte tradiţii ezoterice menţionate de obicei, în vreme ce un comentariu despre Caragiale realizează o interesantă şi perfect credibilă legătură între etnopsihologia lui Drăghicescu şi portretul colectiv al poporului român ca fiind unul occidental sub aspectul genezei, dar alterat de mediul oriental al istoriei sale vitrege. Este un studiu cu pronunţat caracter interdisciplinar, identificarea unei posibile surse într‑un studiu local de psihologie colectivă fiind completată de introducerea în naraţiunea explicativă a unei teorii înrudite – polaritatea persona/ umbră la Jung. Românii au fost în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea brusc lansaţi în politica internaţională, occidentală, complicaţiile psihologice ale asimilării măştii de împrumut cu prima natură fiind analizate cu fineţe într‑un demers hermeneutic impecabil argumentat.

Alegând spre lectură opere bazate pe un scenariu revelator – revelaţia condiţiei umane, a traseului destinal, a locului omului în univers sau în raport cu divinitatea – e lesne de înţeles de ce s‑a orientat Mircea Braga către Mateiu Caragiale, Vintilă Horia, Vasile Voiculescu, Ştefan Aug. Doinaş sau Mircea Eliade. Alchimiile şi ezoterismele cărţilor comentate nu trădează o atracţie a tradiţiei oculte, ci se doresc, se pare, un fel de Ṻbung, de exersare a spiritului în vederea depăşirii empirismului îngust, conjuncturist şi hedonist. Într‑o „istorie culturală”, ceea ce vrea să însemne un continuum cultural, aşa cum clasează Mircea Eliade timpul şi spaţiul fiinţei, adevărurile nu migrează şi nu se supun conjuncturilor. În realitatea desfăşurată prin Creaţie, prin marea Creaţie, fie că divinitatea s‑a retras din ea, fie că a rămas doar neimplicată în desfăşurarea ei, engrame ale sacralităţii se menţin nealterate, prezente pretutindeni în concretul înconjurător. Între a le simţi şi a fi întru ele, pe de o parte, şi a le refuza ori ignora, pe de alta, distanţa se măsoară între trăirea sau netrăirea începutului, a permanenţei acestui început ca sinteză a Unului cu totalitatea. De aici adevărul că existenţa poate fi o iniţiere continuă, cu tot ce presupune aceasta, finalizată în înţelegerea faptului că marea continuitate nu cunoaşte fractura viaţă/moarte […]”.

Aceste rânduri sunt scrise în finalul unei cronici a cărţii publicate de o fostă doctorandă, Liliana Danciu, care a citit Nopţi de Sânziene în maniera însuşită de la mentor, vânând semne şi sensuri ascunse, spre rafinarea şi încântarea spiritului, făcându‑ne să ne gândim, printr‑o nu tocmai întâmplătoare asociere, la Miranda şi Prospero şi la „minunata lume nouă” a umanităţii rafinate prin educaţie şi cultură.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu pentru Eurobservator Anuleaza comentariul

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now