Contemporanul » (Con)texte » Maria-⁠⁠Ana Tupan: Martiri şi statui

Maria-⁠⁠Ana Tupan: Martiri şi statui

Aflat în vizită în România, cu mulţi ani în urmă, expertul internaţional în muzeologie, Dr. Johannes Coelsch, remarca absenţa unui memorial al victimelor comunismului în capitala României. I-⁠am explicat că există aşa ceva la Sighet, dar, după zborul de la Salzburg, distinsul cărturar nu avea suficientă energie pentru un pelerinaj în extremitatea nordică a ţării. Într-⁠acolo am pornit eu în această vară, constatând că la depărtarea geografică se adaugă dificultăţile unui drum trasat peste munţi, cu păduri de o parte şi de alta ce par răsărite din pieptenele aruncat de eroul din basm pentru a scăpa de urmărirea fiinţelor malefice, urcând şi coborând pe prăpăstioase serpentine ce impun, la întoarcere, schimbarea plăcuţelor de frână.

Deşi GPS-⁠ul ne anunţa că am ajuns la destinaţie, nu zăream, în jur, niciun indicator al fostei închisori de la Sighet, accesul pe strada respectivă fiind blocat de un şir de piloni de beton, dintre care unul, cu o formă ciudată, purta o inscripţie fără legătură cu destinaţia noastră: „Deoarece se spune că aici se agaţă harta în cui, ei bine, acesta este cuiul cu pricina”.

Cum harta originară se întindea ceva mai la nord şi mai la nord-⁠est, am presupus că acel cui a fost turnat după ultimul război.

Recolta postbelică a regimului politic penitenciar a numărat, aflăm în incinta închisorii-muzeu unde ajungem în cele din urmă, două milioane de victime, dintre care s-⁠au mai întors doar câteva sute. E un spaţiu bântuit, care terorizează chiar şi numai prin urmele lăsate în celulele unde s-⁠a încercat de către organizatori raţionalizarea iraţionalului, adică o dispunere tematică: camera personalităţilor politice, camera mişcărilor studenţeşti din 1956, experimentul Piteşti, camera academicienilor. Într-⁠o celulă întunecoasă, un lanţ scurt este priponit în mijloc şi ştii că, la capătul lui, au zăcut deţinuţi ani de zile.

Reveniţi la lumină şi la soare, privirea ne-⁠a fost atrasă de bronzul strălucitor al unei statui postate de cealaltă parte a străzii. Ce greu va fi fost, m-⁠am gândit, să alegi, dintre toate acele personalităţi ilustre, una care să fie reprezentativă pentru toţi! Spre surprindrea noastră, însă, statuia, înălţată în 2016, îl reprezintă pe Taras Şevcenko.

Citind, recent, Jurnalul lui Taras Şevcenko, tradus de teologul şi scriitorul Corneliu Irod pentru Editura RCR Editorial (2017), am constatat că biografia acestuia include perioade tot atât de dramatice precum cele cunoscute de elitele româneşti un secol mai târziu.

În primul rând, este vorba de tipul de tragedie care se scria în Evul Mediu pe tema capriciilor Fortunei. Tragedia antică sau renascentistă atribuie eroului o eroare care cumva explică sau chiar justifică eşecul lui, în vreme ce „căderea oamenilor mari” din teatrul evului întunecat arată doar absurdul existenţei pentru care nu există leac. Din avangarda literaturii, lingvisticii sau filosofiei, Blaga, Voiculescu sau Dumitru Caracostea au fost brusc excluşi sau întemniţaţi, cel de al doilea fiind eliberat pentru a muri în patul propriu. La fel ca ei, Taras Şevcenko a fost arestat la puţin timp după ce fusese înştiinţat că i s-⁠a aprobat postul la universitate şi în vreme ce, îmbrăcat în frac, mergea la nunta unui prieten, despre care nu ştia că fusese arestat înaintea sa. Asemeni lor, este condamnat pentru delictul de a fi scris şi cugetat liber, îşi pierde o parte din manuscrise, i se interzice să scrie şi să picteze. Trăieşte printre soldaţii unei fortăreţe pierdute în deşertul Guberniei Orenburg, unde este umilit şi agresat de fiinţe brutale şi analfabete. Şevcenko nu înţelege cum se coborâse ţarul Nicolae I, care trăia într-⁠o societate creştină şi modernă, mai jos decât împăratul Augstus sau republicanii florentini care, deşi păgâni sau fundamentalişti creştini, nu le interziseră lui Ovidiu sau Dante dreptul la expresie. O trăsătură comună este şi condiţia ireversibilă a coborârii în Infern. Ei lăsau orice speranţă să mai trăiască vreodată ca oameni liberi. Şevcenko va rămâne tot restul zilelor un proscris, urmărit şi după eliberare, silit să se prezinte periodic la comisariatul de poliţie care îi dictează cum să se poarte. Deşi e în contact cu lumea bună – aristocraţi, artişti, personalităţi ale Academiei de Arte – soarta lui nu se deosebeşte de aceea a faimosului haiduc ucrainean, Karmeliuc: Din Siberia, eu m-⁠am întors,/ Dar soartă bună n-⁠am,/ Deşi, pare-⁠se, nu am cătuşe,/ Dar nici libertate nu am// Comisari mulţi şi ispravnici mă hăituiesc avan …

Există însă şi importante deosebiri. Dacă ar fi fost după voia comisariatului militar, Şevcenko ar fi fost trimis, după eliberare, înapoi la Orenburg. Este salvat de prieteni care îi procură un certificat medical de boală cronică, după ce stăruinţele contelui F.P. Tolstoi, vicepreşedintele Academiei de Arte, şi ale soţiei sale pe lângă noul ţar, Alexandru al II-⁠lea, îl eliberaseră din fortăreaţa Novopetrovsk. Dimpotrivă, în România, Leonte Răutu sau Geo Bogza îi ameninţa cu dispariţia pe cei care se opuneau noului regim. Nu ştim dacă, în mod deliberat, Şevcenko înlocuieşte propriile însemnări la plecarea din Orenburg cu însemnările unor foşti colegi de la Universitatea din Kiev despre reîntâlnirea cu el. Deşi anterior se luptase să reziste psihic, să nu fie înfrânt de climatul abject al închisorii-fortăreţe, de data aceasta o minte schizoidă face ca el să se autocontemple pentru a sesiza semnele abandonului de sine, ale cedării la presiune psihică şi umilire. Ca şi cum nu ar mai fi ştiut cine este, el simte nevoia să-⁠şi afle confirmarea prorpriei identităţi în ochii fostelor cunoştinţe de la universitate, aşa cum se arătase Isus după înviere discipolilor pe drumul către Emaus, aşteptând ca ei să-⁠l recunoască. Este nu numai salvat de intervenţia unor prieteni fideli, dar şi înconjurat de o puzderie de cunoştinţe, foşti colegi la universitate sau confraţi ai mişcării politice de emancipare a Ucrainei de sub stăpânire ţaristă. Numele nu pot fi reţinute, Şevcenko este văzut în contact cu confraţi ai Mişcării Kiril şi Metodiu, dar şi cu foşti decembrişti, cu ucrainieni, colegi de la universitate sau Academia de Arte, sau în asocieri temporare cu ocazia unei plimbări în parc sau a unui spectacol. La Nijnii Novgorod, Moscova sau Petrograd, Şevcenko notează în Jurnal întâlniri, vizite, conversaţii cu cunoştinţe – mereu altele, de parcă ar fi ţinut casă deschisă pentru toată Rusia. Povesteşte despre nişte decembrişti care, închişi izolaţi, îngheţaseră de frig, spre deosebire de cei încarceraţi laolată care supravieţuiseră. Românii s-⁠au dovedit individualişti după revenirea în libertate sau au intrat uneori în conflict deschis unii cu alţii.

Jurnalul lui Şevcenko pare să lămurească mecanisme psihologice greu de înşeles pentru cei care nu au cunoscut infernul carceral. Şi el declară, se pare, cu sinceritate, că îşi iartă torţionarii.

Suferinţa, condiţiile extreme se dovedesc o imensă baterie de energie spirituală. Prima parte a Jurnalului, scrisă în aşteptarea eliberării din fortăreaţă, diferă de însemnările ulterioare prin numeroase grade de afectivitate şi imaginaţie. Captivitatea lipsită de speranţă, a deplinei deznădejdi, o trăise în muţenie a spiritului. În momentul în care un prieten îi face cunoscută intervenţia unor aristocraţi influenţi pe lângă noul ţar prin care i se punea capăt exilului, Şevcenko se însufleţeşte, iar exaltarea sa trebuie să se reverse în cuvântul scris. Dintr-⁠o dată intervin judecata, măsura. Primitivismul locului e sugerat de lipsa penelor, cernelii şi a hârtiei de scris, a instrumentelor logosului articulat. Face rost de ele, îşi redobândeşte vioiciunea spiritului, îşi agoniseşte cele trebuinciose călătoriei, îi apar în vis scene din viaţa de dinaintea coşmarului cazon. Stilul abundă în invocaţii, mărturisiri patetice, făgăduinţe de recunoştinţă pentru binefăcători. Simţurile reacutizate percep farmecul naturii, tăria aerului, drăgălăşenia copiilor sau a unor pui de pasăre care nu-⁠l lasă să doarmă. Îşi achiziţionează un ceainic care îi umple dimineţile de voluptate. Atâta energie psihică face posibilă supravieţuirea în condiţii oricât de vitrege. Notaţiile de după revenirea în Rusia europeană sunt seci, constatative, eliptice, un răboj al contactelor sociale ca un caiet de venituri şi cheltuieli. Este acum din nou concentrat pe tematica politică. Utopia lui, a răsturnării prin revoluţie a raportului de putere dintre clasele sociale, a produs un dezastru umanitar, în propria ţară şi în estul european. Reconstituirea din închisoarea de pe cealaltă parte a drumului din Sighet a rămas să fie contemplată în posteritate de ochii lui de bronz.

Faţă de Revoluţia Franceză, contemporanii şi posteritatea s-⁠au raportat diferit. Şevcenko evocă tabloul alegoric al Libertăţii pe străzile Parisului răsculat, crezând la modul absolut în soluţia schimbărilor bruşte şi violente.

Eminescu evocă şi el tabloul lui Delacroix în Împărat şi proletar, anticipat de discursul încărcat de ură de clasă al proletarului, închis în orizontul ferestrelor mudare, şi în paralel cu gândurile Cezarului, inspirate de filosofia vedic-schopenhaueriană, care se mişcă în sfera reprezentărilor, inclusiv a propriei căderi pusă în abisul detronării regelui Lear. Pentru demonia istoriei, sugerează poetul, nu e leac. Bronz să fie, că nu se vor plânge sculptorii de lipsă de capete… decapitate, la modul mai mult sau mai puţin figurativ. Numai arta dă sens dansului iraţional al Fiinţei.

Dacă egalitatea socială este un ideal nobil, nivelarea sau răsturnarea valorilor umane este nedreaptă, credea Immanuel Kant. Şi Edmund Burke, S.T. Colerdige, Matthew Arnold, Maiorescu sau Eminescu au intuit distrugerea culturii prin ascensiunea la putere a proletariatului.

Am mers la Sighet, nu pentru că nu cunoşteam din familie şi din lunga istorie a propriilor persecuţii ce a reprezentat totalitarismul comunist, ci pentru a vedea că suferinţa bunicului meu nu s-⁠a pierdut în neant. Nu există cameră pentru veterani sau învăţători la Sighet, dar simt că mai greu este, juridic vorbind, să justifici condamnarea unui om simplu, cu o viaţă exemplară, căruia i s-⁠a întocmit un dosar „de exemplu”, pe baza unui plan de arestări, decât a unui şef al contrainformaţiilor dintr-⁠un guvern cu neinspirate opţiuni. Decorat în numele regelui cu „Crucea Comemorativă a Războiului 1916-⁠1917” (1921) pentru că a fost rănit la Mărăşeşti, cu „Medalia Victoria a marelui războiu pentru civilizaţie 1916-⁠1921” (1924), cu „Răsplata Muncii pentru 25 de ani în serviciul Statului” (1944) (învăţător cu toate gradele la şcoala pe care o clădise cu propriile mâini), bunicul meu a dat în judecată colectivul care i-⁠a luat abuziv casa. Rezultatul a fost o condamnare de trei ani pentru „agitaţie politică”. A fost clasa muncitoare „eliberatoarea tuturor celorlalte”? Revoluţia a dat unor declasaţi posibilitatea de a-⁠şi defula invidia prin grosolănie şi abuzuri contra elitelor. Familia a reţinut un amuzant „ordin de rechiziţie” remis bunicului meu în 7.VIII.1952: „Veţi da calul pentru a se deplasa până la arie Tov. Preşedinte, cu şa pe el. Preşedinte, ( indescifrabil)”.

Ca şi iacobinii britanici, Taras Şevcenko nu viza distrugerea aristocraţiei – o clasă minoritară, spune el în jurnal –, ci emanciparea clasei de mijloc, profesionalizarea ei. Respingând cu oroare primitivismul revoluţionar, violenţa stradală, britanicii au creat, mai ales prin pledoariile eseiştilor din secolul al XIX-⁠lea, epoca dezbaterilor publice, parlamentare, şi au înlocuit privilegiul de castă cu idealul educaţional. Un gentleman era considerat acum cel care absolvea cursurile unei şcoli publice.

Jurnalul lui Şevcenko se încheie cu un poem, Visul – visul unei iobăgiţe ca fiul ei să nu mai fie rob. Traumatizanta experienţă a condiţiei de iobag până la vârsta de 24 de ani e o freudiană „scenă primară” care lămureşte etosul politic al autorului. Este interesantă polarizarea memoriei sale culturale în jurul tematicii sociale şi revoluţionare (Byron, Shelley, Hugo, Verdi, Lermontov, Gogol, legendele populare despre haiduci, scriitorii decembrişti etc.).

Numeroasele aluzii la personalităţi contemporane, livreşti sau religioase, fac dificilă traducerea Jurnalului, prefaţa, adnotările şi notele de subsol ale lui Corneliu Irod luminând însă puternic profilul clasicului ucrainean şi dovedind cultura traducătorului. În scenă intră o Rusie agitată de anarhie poilitică şi de misterioase legături între autorităţi şi indivizi, dovedind importanţa solidarităţii colective în faţa opresiunii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest