Contemporanul » (Con)texte » Nous în variantă Web

Nous în variantă Web

Drama înaintăriii în vârstă, aflarea unui rost într-⁠⁠⁠o societate consumeristă, unde cunoaşterea se reduce la utlitatea aplicativă, unde, cum spune Yeats, bătrânii înţelepţi sau poeţii creatori fac loc cuplurilor de tineri procreatori precum viaţa promiscuă a oceanelor e tema principală a acestor poeme de tip imagist cu lunecări în suprarealism

Mi-⁠⁠⁠a fost întotdeauna greu să înţeleg existenţa instituţiei juraţilor în contextul civilizaţiei occidentale, atât de ferm ancorată în scientism şi tehnologii procedurale. În curţile cu juraţi, actul de justiţie este încredinţat unor neprofesionişti, cărora judecătorul le spune doar ce lege se aplică în cazul inculpatului. Mai mult decât în studiile de drept, diplome, cărţi publicate etc., se investeşte încredere în simţul de dreptate care este considerat înnăscut şi dovedit prin comportament civic exemplar. Trădarea, frecventă, din păcate, a intelectualilor, politizarea sau militarizarea justiţiei justifică această creditare a spiritului individual ca sediu al legii morale, chiar dacă validarea lui este colectivă: să mă comport astfel încât toţi să-⁠⁠⁠mi recunoască justeţea. Nici Immanuel Kant, autorul acestui imperativ categoric, nici mari spirite creatoare, precum Shakespeare, Unamuno, Eminescu, Coleridge, Matthew Arnold sau Nietzsche, nu au avut încredere în democraţie ca sistem politic favorabil valorilor. Protoprolii lui Jack Cade din Henric al VI-⁠⁠⁠lea au ţinte favorite pe legiuitori şi pe grămăticii cu toc şi sticluţă de cerneală, care ştiu să scrie, citească şi socotească, în mai mare măsură decât pe feudalii bogaţi. Opusă meritocraţiei, democraţia a învins însă definitiv, nu în politică, aşa cum se bănuia şi se dorea, ci… în internet. „Este o poveste despre comunitate şi colaborare la o scară fără precedent”, declara triumfător Lev Grossman în numărul din 2006 al revistei Time care era desemnat de reţelele de socializare drept „Omul Anului”: „E vorba de un compendiu cosmic al cunoaşterii. Este vorba de smulgerea puterii din mâinile celor puţini şi de a schimba, nu numai lumea, ci şi modul de schimbare.” Limbajul hiperbolic desfiinţa graniţa dintre cei puţini – autori profesionişti de discurs public –⁠ şi cei mulţi –⁠ grafomanii blogurilor-⁠Facebook-Twiterilor – pe care se bizuiseră până atunci estetica, retorica sau teoria artei.

De această nouă realitate te izbeşti aproape zilnic. Unde te aşteptai mai puţin, la şedinţa de alegeri a Filialei de Ciritcă, de exemplu, unde cineva reproşează absenţa tinerilor. Călinescu condiţiona condiţia de critic de lectura câtorva literaturi. Criteriu nu tocmai favorabil primei tinereţi. Acum era invocat un criteriu biologic sau politic, ceva din zona sindicalistă. Şi Mircea Iorgulescu atribuia poeţilor o vârstă timpurie a maturizării creatoare, în vreme ce criticii, spunea, ajung la ea după patruzeci de ani. Un subiect de meditaţie ar fi apariţia unui conflict între generaţii de literaţi pe care scriitorii mai în vârstă nu l-⁠⁠⁠au cunoscut. Seniorii erau priviţi cu admiraţie şi invidie care se confunda cu emulaţia, dorinţa de a le replica performanţa. Li se căuta compania, le era preţuit orice semn de încurajare. Acestea au fost înlocuite însă cu o politică de promovare a unei generaţii care abandonase critica socială, temele mari ale destinului unui popor sub vremi, alese de autori siliţi de totalitarism să-⁠⁠⁠şi ascundă reflecţiile politico-⁠⁠⁠filosofice în naraţiuni esopice, cu atât mai valoroase însă estetic. Scriind despre viaţa banală de zi cu zi, cei mai mulţi tineri nu prezentau nicio provocare pentru putere. Ei au fost încurajaţi să se afirme, nu prin continuitate, ci prin opoziţie – culmea este că ei treceau drept dizidenţi –, prin tactici/ poetici de desant. Intrarea în societatea literară nu era prin integrare, ci prin preluare a puterii, a poziţiilor de decizie şi influenţă. Spectacolul era nou şi, de aceea, în general neînţeles. Un critic vizat, judecând după chipul cu trăsături venerabile, s-⁠⁠⁠a ridicat la amintita şedinţă, a privit neajurorat în jur la cei câţiva combatanţi cu expresii tensionate, bătându-⁠⁠⁠se în programe şi acuzaţii reciproce în cel mai pur stil electoral, adresându-⁠⁠⁠se viitorului câştigător, oricare va fi fost el, dar în numele unei idei pentru a cărei susţinere nu îşi căutase legitimitatea în oglindă: necesitatea de a salva sediul redacţiei Timpul, în care au lucrat Eminescu, Slavici şi Caragiale. Timpul de dincolo de timp al literaturii române, insensibil la distincţii de reprezentativitate pe criterii de vârstă şi gen…

C’Art Fest, un festival al culturii populare din Cristian, Braşov, ne face un dar de care bucuroşi ne-⁠⁠⁠am fi lipsit. Dorind să imite exemplul Indiei, care a intrat în Guiness Book cu o carte de Gandhi citită de un lanţ uman, ne-⁠⁠⁠a introdus şi pe noi în cartea recordurilor sub semnul lui… Zaharia Stancu. De ce Zaharia Stancu? Pentru că are propoziţii scurte, ni se explică, dar de ce suntem aşa vehemenţi?!?…

Web 2.0, spre deosebire de predecesorul său, Web 1.0, este o reţea a interacţiunii, fără agenţi de discurs autonomi. Dacă nu dai un click pe Like sau Don’t like, nici măcar cele mai nostime poze cu pisici nu poţi să le vezi. Nu, nu contează ce alternativă alegi, nu vei tulbura universul cu răspunsul tău, acesta va fi automat încorporat unei cifre (97 Likes, de exemplu) Ca şi în desenele animate, gesturile din această lume nu au consecinţe materiale, ci doar răspund noului comandament suprem al timpului: interacţionează în spaţiul virtual! Aici, individul devine efect al reţelelor şi interferenţelor utilizatorilor ocazionali, nu subiect de discurs care foloseşte în mod personal şi ingenios codul comun al limbajului. În statul de drept, întemeiat pe drepturile fiecărui individ obţinute în virtutea evidenţei biologice a naşterii, democraţia atinge cea mai înaltă treaptă, superioară republicilor burgheze. A genera discurs în cultură, însă, în afara educaţiei formale şi din afara ordinii ei instituţionale tradiţionale este, cum sună o replică într-⁠⁠⁠un film despre arta cântului clasic, „o minune pe care Dumnezeu nu o îngăduie”.

Efecte 2.0, placheta de versuri publicată anul trecut de Liviu Ioan Stoiciu la Tracus Arte, explică titlul într-⁠⁠⁠un motto: „Posibilitatea de a organiza şi clasifica informaţia pentru a deveni cât mai accesibilă”. Având în faţă perspectiva lui Web 3.0, reţeaua semantică în care mesajele vor fi interpretate de maşini, poetul încearcă disperat să opreas-că procesul de dezumanizare, de destructurare a ordinii noematice în starea de in-⁠⁠⁠diferenţă a trupului („poemul-⁠⁠⁠animal”, cum îi spune într-⁠⁠⁠un volum anterior, inspirat, probabil, de Deleuze), prin reconstituirea unei ordini amintind de Nous (titlul unui volum anterior), intelectul divin, depozitar al arhetipurilor lucrurilor de pe pământ. Autorul ar dori să scrie un roman-⁠⁠basm, să revină la naraţiunile arhetipale care dau coerenţă unui întreg sistem de valori, dar se vede sustras din matriţa de sens devenită ruină vidă, nu formă inteligibilă, şi integrat schimbului universal de mesaje fără emiţător şi adresant cunoscuţi şi fără reguli de codificare. Este îngropat în „stratul gravitaţional”, înconjurat de zgomote „fără nici un sunet fundamental”, poezia e în-⁠⁠⁠cor-⁠⁠⁠porare („Companie, cu cântec înainte, marş!”). Cum noţiunea de individ nu mai există, nici eşecul personal nu are sens (nu are cui să se predea) şi cu atât mai puţin moartea, tema de maximă gravitaţie a tradiţiei literar-⁠⁠⁠filosofice. Sinuciderea este şi ea „zădărnicie, inutilă întristare a minţii…”, memoria enciclopedică sau personală au devenit superflue, necesară mai e doar memoria procedurală în efectuarea aplicaţiei: ce efecte sunt produse, ce le obstrucţionează, cum se remediază blocajul, la ce foloseşte aplicaţia?

Web 2.0 operează cu legi şi norme, dar standardizate şi ordonate, alcătuind o folksonomie – o cunoaştere colectivă, populară, degradată. Drama înaintăriii în vârstă, aflarea unui rost într-⁠⁠⁠o societate consumeristă, unde cunoaşterea se reduce la utilitatea aplicativă, unde, cum spune Yeats, bătrânii înţelepţi sau poeţii creatori fac loc cuplurilor de tineri procreatori precum viaţa promiscuă a oceanelor e tema principală a acestor poeme de tip imagist cu lunecări în suprarealism. Ca şi în volumele anterioare, autorul e obsedat de moarte ca reper în funcţie de tot ce defineşte valoarea vieţii. O inscripţie din cimitir spune „Ceea ce este/ nu a putut fi altfel”. Spre deosebire de natură, care e mereu la sine, umanitatea se defineşte prin valori, adică prin desprinderea de natură şi modalizare a fiinţării. Eul se dedublează: el este cel care îşi deplânge eşecurile, un eu liric, elegiac, al tragismului existenţei, dar şi un alt eu mai pragmatic, care înccearcă să îl facă pe cel dintâi adaptabil punctului de vedere exterior, al lumii. Eul liric, un eu existenţailist, evocă acum, în pragul despărţirii finale, meritele proiectului său existenţial: a intrat într-⁠⁠⁠un cerc de cultură, şi-⁠⁠⁠a expus ideile, s-⁠⁠⁠a împotrivit, dar, la sfârşitul istoriei, adică al prezenţei agentului uman raţional, toate acestea şi-⁠⁠⁠au pierdut sensul. Imaginarul predominant este al civilizaţiilor şi credinţelor în ruină sau al câmpului semantic teluric, animalier. În inima iubitei, la sfârşitul istoriei, sunt înfipţi ţurţuri de gheaţă de către omul cavernelor, cuiele smulse din scândurele gardului prăbuşit au lăsat dâre de rugină prin ironică asociere cu sângele Mântuitorului răstignit, religia a devenit „sminteală colectivă”, toposul iluminist al formaţiei – Bildung – a degenerat în dinamica alcătuirii de fiecare moment a trupului într-⁠⁠⁠un Punct de Asamblare a organismului propriu în reţeaua anonimă de informaţie a universului, iar viitorul se reduce la câţiva metri din câmpul magnetic al Terrei în care va fi îngropat.

Finalul volumului pare o rescriere a scenei cimitirului din Hamlet, unde sfârşesc tinereţea Ofeliei, slujbaşii regilor ca şi regii înşişi sau puternicul Macedon, în timp supravieţuind doar manuscrisele, arta. Ultimele versuri ale aplicaţiei lui Liviu Ioan Stoiciu sunt rostite de un Gropar, paznic al uneia dintre intrările subpământene, servind ca un memento din alegoriile medievale unei „domnişoare venite din oraş cu familia la iarbă verde”. Acest descensus ad inferos este emblematic pentru universul entropic ce mai dăinuie ca un ecou slab al exploziei iniţiale. Aplicaţiile lui Web 2.0, operând cu, dar fără să creeze informaţie, nu pot avea drept efect decât epuizarea informaţiei în timp, instaurarea haosului. Un pamflet lucid travestit într-⁠⁠⁠o lamentaţie existenţialistă acest recent volum de versuri al incomodului şi vizionarului poet, Liviu Ioan Stoiciu.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now