Contemporanul » (Con)texte » Maria-⁠Ana Tupan: Învierea: vedere de pe Golgota

Maria-⁠Ana Tupan: Învierea: vedere de pe Golgota

Recunoscut mai mult în cultura de adopţiune, prin prestigioase premii decernate de Italia, Geo Vasile se dovedeşte încă o dată un exeget cu o impresionantă erudiţie, un devotat mediator între culturi, completând actul hermeneutic cu acela de traducere a autorilor favoriţi pentru a-⁠i face accesibili publicului internaţional

Un interviu cu Gabriela Adameşteanu la recentul Târg de Carte de la Leipzig a transmis în spaţiul public sentimentul de dezamăgirie al autoarei în faţa spectacolului mediocru oferit de ceea ce Jürgen Habermas numeşte „sfera discursului public”, generat în secolul luminilor de alianţa dintre gânditori şi spirite independente, care se foloseau de tipar pentru a ieşi din anonimitatea impusă de centrele de putere autarhică ale Vechiului Regim. Dimpotrivă, discursul Facebook, care se foloseşte de noul mediu de comunicare, spaţiul virtual, este produs de minţi mediocre pe teme anoste, inspirate fiind din viaţa personală ca o curgere amorfă de evenimente a căror poveste nu se încheie niciodată, nefiind articulată de scenarii teleologice, sau structuri de sens. A fost revelaţia bruscă a unui adevăr pe care s-⁠ar fi cuvenit să-⁠l observ şi singură, anume că grafomanii Facebook, fără vreun talent sau ştiinţă retorică, au izbutit acolo unde eşuase critica profesionistă, anume să ofere, cum ar zice Hamlet, o oglindă scriiturii aşa-⁠zis „postmodernist-realiste” (un nonsens) a unor scriitori fără imaginaţie, care privesc pe geam, de obicei, într-⁠o curte interioară, sau şi-⁠amintesc scene din propria viaţă, scriind aşa cum vorbesc cunoscuţilor întâlniţi pe stradă.

Lecturi în Filigran, volumul de eseuri publicat în toamna anului trecut la EuroPress Group de italienistul şi comparatistul Geo Vasile, are nu numai un titlu inspirat, ci şi perfect adecvat exerciţiului hermeneutic erudit şi impresionant stilistic, de care beneficiază câţiva prozatori români din a doua jumătate a secolului trecut, cronicari ai haosului stârnit de o parte şi alta a celei de a doua Conflagraţii Mondiale. Sensul cuvântului „filigran” este recuperat atât în accepţiunea de „lucrătură fină” şi elaborată aplicată unei proze de tip baroc, cât şi în sensul de „desen de fond, imprimat pe hârtie”, care caracterizează metoda criticului. Comentariul lui Geo Vasile este o aşezare în matrice, unitatea cărţii provenind, ca în cazul Coloanei Infinitului, din asamblarea unor module independente, dar analoge. Autorii comentaţi alcătuiesc un tablou de familie prin tematică: „Halucinaţii, semne şi prevestiri, psihoze, scindare şi panică, abandon, decrepitudine, demenţă entropică, suicid, iată tot atâtea nume ale „vămilor depresiunii” în care sufletul nostru intrasecular se zbate, crucificat, dar cu speranţa mântuirii. Este tabloul crizei omului, profetizate de vizionari ai veacului al XIX-lea: Dostoievski, Kierkegaard, Nietzsche, Kafka, oferit acum în versiune milenaristă de naratori români, precum Nicolae Breban, Augustin Buzura, Florin Şlapac, Radu Aldulescu, Dumitru Ţepeneag, Marius Tupan (vampirizat de auzeniile şi vedeniile personajelor, de coincidenţe de soartă şi gemeni dalieni, picasieni, siamezi, de duhuri declanşate de propriile ficţiuni)”. Acest univers ficţional nu este unul mimetic faţă de spaţio-⁠temporalitatea hic et nunc, cu atât mai puţin limitată la CV-⁠ul personal, ci o emanaţie a unei entităţi holiste, profunde, ca o realizare parţială, dar tangentă la plenitudinea întregului cod al condiţiei umane la o răscruce a istoriei. Citându-⁠l pe Vasile Andru, autorul îşi defineşte spaţiul imaginar care l-⁠a atras către autorii selectaţi: „Obiectul prozatorului este «omul – părticică dintro împărăţie», suferinţa ruperii de împărăţia nevăzută, căutând veriga pierdută din lanţul de aur, rupt odată. Specialitatea scriitorului, obiectul său, este tragedia şi taina”.

O altă trăsătură comună, care este efectul genezei sub pecetea „tragediei şi tainei”, este construcţia personajului: „Majoritatea autorilor explorează dualitatea tragicomică a personajului postmodern, dubla lui condiţie de clovn şi actor tragic”. Universurile romaneşti, caracterizate prin „construcţii masive şi teme grave”, sunt aşezate în „siajul ideilor-⁠forţă din filiera faustic-nihilistă a lui Nietzsche şi Dostoievski”, acest cuplu sugerând alianţa literaturii şi filosofiei care a produs în secolul trecut un canon dominat de genul conte philosophique, necesar pentru exerciţiul, dacă nu şi pentru reuşita înţelegerii unei succesiuni de catastrofe ale umanităţii care au transformat societăţi întregi în penitenciare, fără a mai vorbi de victimele directe ale războaielor şi revoluţiilor.

Portretul fiecărui prozator este, la rândul său, un element al unei structuri modulare, siajul în care e inserat, definind atât un gen proxim (sub aspectul tematicii, stilului, structurii narative sau mijloacelor retorice), cât şi racordul la axa întregii construcţii exegetice. Herta Müller, de exemplu, aparţine grupului (în sens matematic) Primo Levi, Soljeniţîn, Claudio Magris, Imre Kertesz, Florin Şlapac, e repartizat filierei Buzzati, Brecht, Ionesco sau Gombrowicz, în vreme ce Victoria Comnea este compatibilă cu Jean d’Ormesson, Amin Maalouf sau J.R.R. Tolkien.

Demersul hermeneutic al lui Geo Vasile seamănă cu înaintarea lui Dante prin bolgiile danteşti, românii având o cale de a se descoperi pe ei înşişi ca epifenomen politic. Este istoria secolului XX în versiune narativ-⁠ficţională, stratificată însă pe trei nivele din punctul de vedere al temporalităţii, sugerate autorului de Vasile Andru: „Saeculum”, „Millennium”, „Atemporale”. În primul plan, sunt evenimente recognoscibile trăite de personaje, în spatele cărora există uneori experienţe personale ale autorilor sau povestite lor de apropiaţi: condiţia omului scindat interior, deopotrivă fascinat şi terorizat de ideologii fundamentaliste (Nicolae Breban), războaiele generate de minţi fanatice şi bolnave (Florin Şlapac), deportarea saşilor cu vârste între 17 şi 45 de ani în Rusia în 1945 (Herta Müller), Experimentul Piteşti (Vasile Andru), efectul alienant al exilului elitelor româneşti (Vintilă Horia), degradarea morală şi alienarea unui popor silit de demonia istoriei să poarte mereu o mască (Mircea Eliade), confruntarea cu totalitarismul a elitelor mai puţin norocoase, rămase în ţară (Augustin Buzura), inexistenţa unei altenative pentru apatrizi, deoparte fiind patria post-⁠comunistă, de alta, un Occident decăzut într-⁠un Eldorado de bâlci (Ţepeneag), prăbuşirea tuturor valorilor şi grotescul vieţii politice în tranziţie (Marius Tupan, Paul Eugen Banciu). Al doilea palier este un fel de ciclu temporal, precum cel imaginat de Platon, care deosebea între perioadele în care divinul e prezent în lume şi cele în care omenirea e lăsată în voia ei. Umanitatea fără Dumnezeu, post-⁠nietzscheană, este leviatanul din care îşi pescuiesc personajele autorii selectaţi. În sfârşit, atemporalul este ieşirea din contingent, din istorie, dar nu ca eliberare de ele, ci ca reflex al lor în subconştient, cu efecte asupra psihicului abisal sau ca metastază a răului din secţiunea istorică în albia timpului distrugător. Este cazul romanelor Victoriei Comnea, situate „între istorie, document şi romanescul fantasy (recursul la magic, la suprafiresc, la călătoria onirică a sufletului, la ieşirea din timp şi spaţiu şi acel cupio dissolvi eminescian al scribului Amarad…”

Pretenţios degustător de rafinamente tematico-⁠stilistice, Geo Vasile este el însuşi un critic înzestrat cu capacităţi expresive comparabile cu ale textului-⁠obiect. Uneori foloseşte o metaforă reiterată pe parcursul întregului medalion critic – sau incrementări ale unei imagini-⁠idei, cum este jocul de şah folosit ca suport imagistic al destinului şi operei lui Ţepeneag: prin îndrăzneala comportamentului dizident, acesta este un Nebun expulzat de Rege (monarhul absolutist… Ceauşescu) cu paşaport pentru Franţa, dar uneltirile compatrioţilor imigranţi îl privează de cetăţenie franceză, drept care „între 1978 şi 1984, se retrage în şah, dezamăgit de pionii rezistenţei de la Paris”.

Personajele lui Nicolae Breban sunt caracteristice tipologiei postmoderne a mutanţilor, a fantoşelor generate de o mecanică a vidului, schimbând eurile de la un capitol la altul ca pe foile de ceapă fără miez. În comparaţie cu modelul devenit un manierism, personajul brebanian este simptomul unei catastrofe sociale, al dezagregării comunităţii în care valorile intrinseci ale sufletului individual năşteau ierarhii, iar cunoaşterea se transmitea prin rituri de trecere între generaţii. Uniformizarea impusă de comunism şi desăvârşită de Facebook spulberă ordinea posibilă doar prin diferenţe între magistru-⁠discipol, supraom – maeştri… Sunt acum compromise „ştiutele raporturi brebaniene de cuplu: amfitrion-⁠oaspete, lider-discipol, maestru-⁠novice, învăţător-⁠ucenic, stăpân-serv, călău-⁠victimă, totul fiind susceptibil de complicaţii si efecte secundare, încât disponibilitatea de a servi a trepăduşului poate să devină un coşmar pentru cel servit. Stăpânul poate să decadă în rol de victimă a fostului său trepăduş cu înclinaţii de călău posesiv. Suflet scindat, chinuit simultan de laşitate şi ambiţie, de frica şi fascinaţia puterii (bani şi politică)”.

Nu numai Nietzsche şi Dostoievski au fost profeţi ai umanităţii fără Dumnezeu, ci şi românii Mircea Eliade şi Vintilă Horia, care, la cumpăna veacului, au intuit pericolul suprem în pierderea sufletului individual (Vintilă Horia: „O luptă mult mai dură decât o alta, mai atrăgătoare şi mai directă, dar de sfârşitul căreia depinde tot ceea ce e mai omenesc încă în om”) sau colectiv (Eliade: „E foarte greu să-⁠ţi păstrezi sufletul neatins de-⁠a lungul unui secol de hibernare sub o mască. Şi atunci ni se pune problema: ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem sufletul în acest nou Ev întunecat care începe pentru noi?”.)

Când, la începutul următorului secol (şi mileniu), masca a fost îndepărtată, nu s-⁠a mai descoperit nicio faţă. Geo Vasile citeşte trilogiile lui Marius Tupan ca pe un Satyricon al epocii postdecembriste, un spectacol al simulacrelor, suspiciunii, imposturii, derulat în depresiuni, cratere, subterane, bunkere – tot atâtea metafore ale regresiunii umanităţii la forme preistorice de existenţă – unde politica se reduce la funadmentalism paramilitar şi promiscuitate sardanapalică. Răsădind din filonul realist magic autohton (Eliade, Voiculescu, D.R. Popescu, Bănulescu), „vitalist, fantasmatic, feeric”, prozatorul evoluează către „scenariul echivoc şi totodată polisemic, universalist, spectral prin simbologia onirică inclusă, cultivat de Cortàzar, Sabato, Kadare ş.a.”.

Recunoscut mai mult în cultura de adopţiune, prin prestigioase premii decernate de Italia, Geo Vasile se dovedeşte încă o dată un exeget cu o impresionantă erudiţie, un devotat mediator între culturi, completând actul hermeneutic cu acela de traducere a autorilor favoriţi pentru a-⁠i face accesibili publicului internaţional. Avându-⁠l drept ghid, cititorul nu se mai teme că s-⁠a rătăcit din universul literaturii contemporane pe Planeta Facebook …

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest