Din ultimul număr:
Contemporanul » (Con)texte » Lumea din Inbox

Lumea din Inbox

Este o poezie de tradiţie existenţialistă, anxioasă, a disperării în faţa neantului, a transcedentului gol, dedus din contemplarea instabilului dublu de umbră al trupului…

„Pe jumătate percepută, pe jumătate imaginată” – astfel caracteriza romanticul Wordsworth lumea experienţei noastre. Iată de ce nu ar trebui să ne alarmeze transferul relaţiilor noastre sociale în spaţiul virtual. Am ştiut de mult că „vorbele zboară”, de ce nu am prefera să ne adresăm confraţilor prin intermediul proiectorului sau elevilor la tabla electronică?

Mai dificile ar putea fi, s‑ar părea, acele diafane relaţii spirituale – creaţii colective, afinităţi elective sau simple prietenii – pentru care şi filosofii au simţit nevoia unui contact peripatetic cu discipolii. Nici măcar şirul argumentelor nu putea fi urmărit decât de cei care se deplasau concomitent împreună în spaţiu.

Corespondenţele mele din Inbox constituie aproape întreaga mea viaţă socială din afara relaţiilor cu familia. Este un spaţiu adesea atacat cibernetic, dar, oricum, mai democratic decât cel real, în care poţi fi concediat pentru delict de opinie.

În cele mai multe cazuri, nu am întâlnit niciodată în realitate partenerii de corespondenţă electronică. Cu toate acestea, ei nu rămân simpli „adresanţi” sau „expeditori”. Simt că le intuiesc caracterul, ezitările camuflate sau entuziasmul nedeclarat, de parcă am evolua în universul real. Mai mult, dialogul se transformă adesea în conversaţie cu mai mulţi interlocutori, un simplu Inbox părând să se extindă într‑un fel de roman epistolar cu mai multe personaje ale căror vieţi se întrepătrund. Aşa i‑am cunoscut pe poeţii orădeni care mi‑au inspirat aceste rânduri. În contextul învigoratei vieţi universitare a oraşului, alimentată de o veche tradiţie de teorie critică, aceşti poeţi mi s‑au părut prezenţe simptomatice ale unei adevărate renaşteri orădene.

Titlul volumului de debut al lui Alexandru Lascu, apărut în acest an la Editura Fides şi prefaţat de Ionuţ Caragea, este interesant de comparat cu alte titluri care, rezumând în câteva cuvinte o întreagă artă poetică, au marcat etape ale istoriei literare din trecutul apropiat. În comparaţie cu provocarea tipic avangardistă din Libertatea de a trage cu puşca, titlul lui Marin Sorescu, Singur printre poeţi, anunţa o nouă poetică – metapoezia –, poemele nefiind simple parodii, ci exerciţii mai complicate de intertextualitate rezultând în „palimpseste”, cum le‑a numit Gérard Genette. Persoana întâi plural o prezenta publicului pe Ana Blandiana în opoziţie cu narcisismul modernist şi mai aproape de acel idem ca şi alter al ordinii intersubiective – un concept central al deceniilor şapte şi opt, dominate de fenomenologie, de dispute în jurul binarităţii identitate/alteritate. Dacă Ionuţ Caragea realiza un salt în hiperrealitate (M‑am născut pe Google), Alexandru Lascu dispare cu totul din reprezentarea anunţată de titlu şi care e ilustrată de un volum unitar tematic şi stilistic: E o lume între noi (Editura Fides, 2019). Poetul e situat în aria de acţiune a numeroase coduri care creează ordinea simbolică a comunităţii sale, prin raportare la care doar pot propriile acte să dobândească semnificaţie.

Acest poet care nu a împlinit şaptesprezece ani mi‑a amintit de talentul ieşit din comun al tânărului Corneliu Popescu, cel care a realizat cea mai inspirată traducere în engleză din Eminescu pe băncile liceului. Primul poem, o artă poetică, este intitulat Anacronic, care aici are doar sens literal: mergând înapoi în timp. Poetul îşi construieşte o mască retorică, deoarece, de fapt, el subscrie unei estetici semiotice în care versurile sale trimit la alte texte, nu de dragul unei aluzivităţi livreşti, ci cu ecouri verbale perfect integrate în ideea poetică: „Lumea e scrisă/ cu cerneala timpului./ Numele meu apare/ scris cu cerneală de pix./ Dar eu nu vreau să‑nvăţ a muri vreodată,/ ci să trăiesc veşnic,/ pururi tânăr,/ ştiind că cerneala de pix/ se va şterge/ ori nevăzută va arde./ Refuz astfel să plec/ fără a impregna/ cerneala mea/ în măreaţa corolă/ de scrieri a timpului”.

Imaginarul din restul de poeme nu este însă unul livresc, ci personal, poetul construind din termeni ştiinţifici şi din mituri un Mix, cum sună un titlu, de metafore cognitive. Poetul doreşte să‑şi imagineze iubita prin joc al probabilităţilor (stocastică a binarităţilor), demonstrând printr‑o schemă inversată a Jocului secund barbilian, că numai prin ficţiuni – mituri, imagini, figuri matematice – este posibilă definirea ei, altminteri realitatea trupului se reduce la opacitatea materiei ce se sustrage reprezentării: „Te privesc. Ce văd?/ Ochi. Portale translucide/ ce mă aruncă/ în braţele lui Horus./ Gură. Magnetul lui Isis/ cu frunzele vâsle spre apoi./ Păr. Şuviţele lucitoare/ ale Nilului uarit/ de‑a lungul căruia. Navighează Ra.// Te privesc. Ce văd?/ Văd însăşi povestea,/ Fiecare cm3 din tine/ este ochi/ este gură/ este păr./ De ce? Pentru că/ tu eşti. Tu eşti …” (Portret)

Poetul îşi dimensionează spaţiul în care locuieşte ca o zecimală din fracţia supraunitară a celuilalt (societatea, tradiţia literară, iubita…). Ca individ, se simte ca „un trapez/ Un triunghi fără vârf,/ Un rege fără coroană/ O problemă de la info cu diez.” Se doreşte împlinit, să fie „cu tine, cu voi, cu toţi.” A fi împreună cu ceilalţi e un vis mai vechi al poeţilor, cel mai cunoscut fiind Rilke, cu elegiaca lui căutare a unor orfice „spaţii ale noastre”, comentată de Heidegger ca locuire specifică a omului pe pământ. Rilkean este şi Robert Frost scriind despre coloniştii din America, deveniţi stăpâni ai unui pământ în absenţa unor mituri sau naraţiuni legitimante (Pământul a fost al nostru mai înainte să fim noi ai pământului.) Poemul lui Lascu, intitulat Apatrid, nu are în vedere o entitate geo‑politică preexistentă simbolizării ei identitare, ci, dimpotrivă, eliberarea de fetişuri care ar putea crea diviziune (lipsa majusculelor e semnificativă) şi edificarea comunităţii prin acea „producere a spaţiului” (Henri Lefebvre) ca efect al lucrării împreună: „mica mea bucăţică de pământ/ nu aparţine nimănui./ nu e motiv de război, nu există/ grupuri etnice străine pe aici./ nu are steag, nu are imn,/ are doar iarbă, şi flori, şi copaci./ paradoxal are străzi, dar/ nu are oameni, nu are cetăţeni./ de aceea mica mea bucăţică de pământ/ nu aparţine nimănui. cine vrea să vină/ să o muncim împreună.”

Cele mai reuşite poeme sunt în stil blagian, construite pe o singură idee, plasticizată ingenios, precum această admirabilă parabolă a condiţiei umane între văzute şi nevăzute, ca viaţă spre moarte, ca regresiune de la lumina sinteză la roşul entropic, ca un joc de cărţi a cărei carte câştigătoare e culoarea însângerată a unei apocaliptice femei fatale: cerul şi‑a aruncat/ şi ultima carte…/ Şi cum cu pălării/ de dame şi regi,/ dar şi cu bonete/ de juveţi ploua,/ copacii nu s‑au lăsat mai prejos:/ din braţele lor au căzut,/ presărate pe tabla de joc,/ aşii de treflă şi pică,/ romb şi inimă roşie./ dintr‑un colţ întunecat,/ răsare – o doamnă/ asemeni lunii de magnet:/ atrage chipurile tuturor./Din mănuşa sfăşiată/ de îndată sar pe tablă/ de la 9 pân’ la rege/ o culoare, numai sânge./ Doamna astfel cucerise/ tot ce eu văzusem…”

În comparaţie cu aceste sclipiri ale unui promiţător debut, poezia lui Theodor Dume, un poet ajuns la maturitate, autor al câtorva volume, e turnată într‑un limbaj mai flexibil şi mai sofisticat, al cărui principal procedeu retoric e jocul deconstrucţiei sensului literal în sens alegoric („alegorie a lecturii”, cum l‑a numit Paul de Man). Iată un fragment de poem în care călătoria spre un dincolo imaginar de după moarte se suprapune cu scenariul mutării într‑o nouă locuinţă şi al sfinţirii ei de către preot: vreau să mă mut în ziua de mâine/ fără niciun bagaj/ dar mi‑e teamă/ simt o răceală în oase/nu ştiu dacă sunt abandonat/ în propria‑mi umbră sau/ e doar o renovare ori/ o preschimbare de trup/ în care/ îmi voi aşeza amintirile/ şi câteva lucruri// la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu/ ca să‑mi binecuvânteze noua casă („Îngrijorare, vreau să mă mut în ziua de mâine …” din volumul Devoratorul de umbre, Princeps Multimedia 2018, cu o prefaţă de Daniel Corbu.) Existenţa este pentru poet un şir de efecte ale luminii: alienat în viaţa anostă a fiecărei zile, silit să se conformeze unui pat procustian al birocraţiei unei zile de muncă, îşi simte personalitatea metonimizată, el fiind prezent numai precum lumina sinteză în vreuna sau alta din culorile spectrului. Este o poezie de tradiţie existenţialistă, anxioasă, a disperării în faţa neantului, a transcedentului gol, dedus din contemplarea instabilului dublu de umbră al trupului. Divinitatea e devoratoare de umbre – patetic rest ale celui care primeşte odată cu candela ultima porţie de lumină –, în vreme ce figurile părinţilor sunt rememorate în poeme de un patetism nedisimulat. Inversând scenariul istoriei teocratice a lumii, de la Geneză la redempţiune, poetul vede întemeierea fiinţei sale în căminul parental şi în ordinea afectelor şi valorilor deprinse atunci. Copilul îşi aminteşte de întunericul decupat de veşmintele tatălui, acesta părând a‑i crea o lume din haos. Existenţa sa e acum marcată de sentimentul acut al absenţei tatălui, aşteptat să se întoarcă de ziua de naştere a fiului, redus la o fotografie păstrată într‑o cameră. Ca în infinita substituire lacaniană a trupului tabuizat al mamei (aici şi a figurii paterne) prin alte semnificate ale dorinţei, poetul regizează o neîntreruptă dramă a traumatizantelor despărţiri, dispariţii, absenţe – a iubitei, a cititorului sau a oricărui alt pol de comunicare. Contrar parabolei biblice a bobului de grâu ce cade pe pământ, într‑o societate insensibilă la valoare orice manifestare de nobleţe e o risipă: „de unde să ştiu că seminţele /curg pe arătură fără să treacă/ nimeni cu plugul / de unde să ştiu că şi seminţele mor…”.

O spaimă de „vidul plin”, cum îi spune Lascu – adică de aglomerarea amorfă de lucruri şi indivizi care ne întâmpină la începutul oricărei noi zile de trafic social, cum am putea spune, tensionează universul acestor volume, indicându‑ne prezenţa, la autorii lor, în ciuda diferenţei de generaţie, a unui ethos ce pare să ţină de tradiţii ardeleneşti.

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now