Din ultimul număr:
Contemporanul » (Con)texte » Interogaţia perenă

Interogaţia perenă

Trenul redus la deşeuri ruginite, deşertul sau vântul sunt tropii tradiţionali ai zădărniciei condiţiei umane reduse la peticul de hârtie acoperit de scheletul emblematicului ultim om

E ciudat că niciunul dintre cutremurele produse de dezvăluirile relaţiilor intelectualilor cu reţele secrete de putere opresivă din Epoca Ceauşescu, uneori acolo unde ne aşteptam mai puţin, nu a reuşit să‑i elibereze pe postdecembrişti de fascinaţia dosarelor şi de patima denunţurilor devenite exerciţiu curent. Într‑o vreme, programul de ştiri din oră în oră la Radiodifuziunea naţională începea cu inventarul descinderilor efectuate de poliţie, de parcă întreaga ţară se transformase în penitenciar. Denunţul, ca tip de discurs predilect, se substituie adesea şi hermeneuticii literare sau evaluării estetice. Ce poate fi o ediţie de opere alese, dacă nu o selecţie a celor mai izbutite creaţii ale unui autor? Ne trezim însă cu reproşuri mai apropiate de practica judiciară, unde există inculpări de genul tăinuirii sau obstrucţionării justiţiei… De ce nu au fost incluse poeziile închinate socialismului şi corifeilor lui? De ce a fost „cenzurat” un poem închinat lui Lenin? Probabil, deoarece distinsul academician care era ţinta reproşului nu împărtăşea acelaşi cult al denunţului, considerând, după cum a şi afirmat explicit în spaţiul public, că rolul istoricului literar este acela de a reevalua tradiţia conform unor noi receptări sau, am adăuga, recontextualizând‑o, eventual din perspectiva şi cu noile metode sau terminologii lansate de şcoli recente de teorie literară de natură să lumineze relevanţa clasicilor pentru contemporani. Senzaţionalismul politic este mai potrivit pentru alte tipuri de discurs, precum denunţul, reconstituirile (cel mai adesea, rescrieri ale istoriei) – foarte utile, altminteri, pentru cenzurarea accesului în noile funcţii publice – sau publicistica de investigaţie şi istoriografică. În viaţa literară, însă, procesele de intenţie, demascările, demonizările creează un climat terorist şi degradant.

Ne gândim la textele despre buna vieţuire circulate în epoci de mare înflorire culturală. Un Iamblichus al epocii alexandrine, scriind Viaţa lui Pitagora, un Plutarh, un Erasmus sau un Castiglione servind modelării ideale a curteanului sau omului de stat în Renaştere, puzderia de autobiografii ale epocii victoriene, expunând public travaliul moral către autoînţelegere şi perfecţiune al unor filosofi, politicieni, clerici sau scriitori, ne conving de eficienţa formativă a tradiţiei parainesis, care a evoluat în timpurile moderne către eseul pe teme filosofice, politice sau estetice.

Ne‑am fi aşteptat ca Ficţiuni secunde, titlul unei cărţi de Horia Băduţ apărută în 2016, să‑i fi câştigat autorului un loc în canonul atât de extins al metaliteraturii sau intertextualităţii postmoderne. Formaţiunea de informatician îi slujise autorului la realizarea unor foarte ingenioase exerciţii de rescriere a unor texte celebre pe baza unui act cognitiv – pattern recognition – prin care filtrele unei noi viziuni asupra unei teme de referinţă generează un text nou, dar care nu poate fi înţeles decât ca diferenţă de cel original. Nu s‑a întâmplat astfel, autorul îndreptându‑se în consecinţă către o altă familie care i s‑a părut în mod justificat înrudită – aceea a literaturii speculative sau SF, cum este în general cunoscută, deşi, în ultimele decenii, ea s‑a depărtat de romanul ştiinţific apropiindu‑se de prestigiosul gen al basmului filosofic.

DonQuijotisme AntropoLexice. Fals tratat de antropologie, o carte de eseuri publicată de EuroPress în 2015 şi reeditată în 2017, este ceea ce promite titlul: discurs despre om în registru ludic, ficţionalizat, eroul – cetăţeanul societăţii globale infomatizate – fiind ţesut în cuvinte, cum spune Platon în Politicus: deopotrivă rol‑model (paradeigma) şi naraţiune. Posedat de un sentiment acut al singurătăţii sale într‑o societate străină de interogaţii existenţiale şi refractară oricărei ambiţii de transcendere a datelor imediate ale conştiinţei – cu excepţia, poate, a obsesivei multiplicări în inautentice selfie‑uri –, protagonistul eseurilor sau povestirilor parabolice din acest volum se recunoaşte pe sine în postura unui Don Quijote, tot atât de rătăcit printre contemporanii superficiali precum eroul îndrăgostit de aventuri livreşti al lui Cerevantes printre burghezii optuzi ai Spaniei intrate în cenuşiul modernităţii pragmatice şi lipsite de imaginaţie. Don Quijote e rupt de realitate, dar – şi în aceasta e mai modern decât filosofii empirişti sau fizicienii deişti ai vremii – adevărata sa nebunie constă în ambiţia de a impune o altă realitate, născută, nu din procese materiale, ci din construcţii culturale. Noua istorie a lui Vico era mai întâi scrisă şi anticipa viitorul în loc să povestească trecutul. Omul despre care scrie Băduţ nu există în lume, ci este subiect de studiu pentru trei discipline: biologia, soiologia şi psihologia. Acel om este un construct al ştiinţelor umaniste, un individ studiat, problematizat şi textualizat, eseurile lui Băduţ înscriindu‑se în sfera tot mai cuprinzătoare a interdisciplinarităţii.

Un eseu precum Punctul de inflexiune aminteşte de satira progresului ştiinţei din „Semne ale timpului” al filosofului victorian Thomas Carlyle. „Omul devenit mecanic în braţ şi gândire” al lui Carlyle este acum omul informatizat care se amăgeşte că explozia tehnologică l‑a făcut superior. În realitate, el este sărăcit intelectual şi imaginativ: superficialitatea s‑a instalat pe mai toată orizontala şi chiar pe verticala societăţii umane [ … ] câştigăm eficienţă, dar pierdem esenţe, evităm profunzimi.” Folosirea GPS‑ului ne văduveşte de farmecul explorării spaţiului, informaţia stocată în net ni se oferă fără să mai simţim farmecul descoperirii în biblioteci, educaţia „dotează mai curând cu versatilitate decât cu migăloasa formare şi dezvoltare a gândirii” etc.

Eseurile lui Mircea Băduţ par să fi fost gândite ca antidot la practicile de condiţionare a individului şi stimulent al reîncărcării lui cu energie intelectivă proprie. Emanciparea noetică a acestui subiect de studiu experiemntal urmează două direcţii contrare. Pe de o parte, autorul vorbeşte despre „realităţile realităţii”, adică despre existenţa unei infinităţi de viziuni şi interpretări asupra realităţii material‑istorice care ne este dată în comun. Ideea nu e nouă, Oscar Wilde, în eseul „Criticul ca artist”, lansase ideea deschiderii hermenutice nelimitate a spaţiului în care trăim zi de zi. Geografic, suntem limitaţi, dar mental putem construi infinite reprezentări ale lui. Viaţa e un labirint, dar, se întreabă Băduţ, trebuie să ne găsim drumul prin labirint prin opţiuni impuse de putere, de tabuuri şi norme sociale, sau putem ajunge la capăt şi pe căi proprii, câştigându‑ne sentimentul libertăţii? Pe de altă parte, închiderea fiecărui individ în propria lui lume o face pe aceasta irelevantă în planul semioticii sociale. Cercurile concentrice, ale coexistenţei în diversitate a viziunilor despre lume ale membrilor unei comunităţi, calculate matematic, îl aduc pe autor în vecinătatea proxemicii lui Cicero din De officiis § 50‑58, inspirată de ideea conlucrării georgice, civilizatorii.

Hibridizarea generică a textelor din volum nu e semnul unei fronde contra convenţiilor literare, ci un mod persuasiv de a impune o idee filosofică şi o agendă etică. Uneori recurge la alegorie, ca în povestirea „Pierdute amintiri recuperabile”. Încercând să revină la nişte locuri dragi din copilărie, nu le mai recunoaşte sub vegetaţia luxuriantă care năpădise locul, dar, reconstituind configuraţia locului din memorie într‑un desen, are surpriza să o descopere aproape identică într‑o hartă Google. Universul cibernetic devine familiar, cititorului amintindu‑i‑se faptul că programul e modelat pe modul de operare a creierului uman Ca şi în Basm contorsionat, din volumul Întoarcerea perenă (EuroPress, 2018), unde e menţionat Tetris, un joc video prin care e creată ordine în dezordine, autorul încearcă iar şi iar reducţia la inteligibil a caracterului haotic sau accidental al existenţei. În literatura română, Băduţ se apropie cel mai mult de ingeniozitatea şi inventivitatea lui Mihai Grămescu, ambii realizând ceva din sclipitorul joc de idei şi limbaj din romanele lui Christine BrookeRose. În Basm contorsionat, naratorul este vântul care spulberă nisipul într‑un deşert străbătut de o linie de cale ferată ce nu duce nicăieri, precum cea construită în Siberia de prizonierii regimului bolşevic. Deşeurile care o acoperă sugerează recuzita unui război în urma căruia probabil se instraurase un gol apocaliptic. Trenul redus la deşeuri ruginite, deşertul sau vântul sunt tropii tradiţionali ai zădărniciei condiţiei umane reduse la peticul de hârtie acoperit de scheletul emblematicului ultim om. Pe el scrie „Să fie”: generare infinită în ordinea naturii, absolutizare a lui a fi în sine, care nu se mai concretizează în valoare.

Parabolele lui Mircea Băduţ dobândesc uneori un recogniscibil loc şi nume, cum e cazul celor două variaţiuni pe tema Mioriţei şi a Meşterului Manole. Ele par versiuni moderne ale satirei stărilor sociale de genul Elogiul nebuniei sau Corabia nebunilor. Raportul ficţional la starea naţiunii arată un artist autentic ucis de grandomania şi dorinţa psihopată de supremaţie a căpeteniilor şi domnitorilor, de invidia şi pizma lucrătorilor de rând, în vreme ce eroul mioritic îşi pierde avutul, păzind oile altora, îşi pierde credinţa, fatalismul ca filosofie făcând loc pasivităţii unei fiinţe vegetative, incapabile de vreun proiect existenţial care să‑l ridice în sfera umanului. Autorul goleşte de sens noţiuni sacrosante precum botezul, mioriticul păstor, a cărui inimă era templu spiritului lumii, fiind acum comparat cu „ţărâna udată de apă”.

Cărţile lui Mircea Băduţ sunt fruct al meditaţiei personale asupra modului de a fi în lume la început de mileniu, dar şi o satiră provocatoare a noului mod călduţ, confortabil şi descurajant de mediocru în care se complace omul contemporan.

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now