Contemporanul » (Con)texte » Deplasarea spre violet

Deplasarea spre violet

Scrisă cu suspans savant gradat, cartea îşi sporeşte farmecul prin plasticitatea şi istoricizarea limbajului, cititorul având impresia că se mişcă într‑un muzeu cu interioare, mobilier, veşminte şi grai ale altor vremi

Cunoscând superficialitatea politicienilor, nu m‑am alarmat când am citit că România are cei mai mulţi copii care abandonează şcoala, situaţie atribuită de o membră a Coaliţiei pentru Dezvoltarea României metodelor învechite de predare din şcoală, dar când am auzit că şi un raportor european consideră că actuala piaţă a muncii favorizează generaţia matură, iar tinerii nu‑şi pot afla locuri de muncă, a trebuit să admit că, în Europa, conflictul dintre generaţii e o realitate. Fusesem obişnuiţi cu aşa‑zisele revoluţii ştiinţifice, care nu se suprapuneau însă peste diviziunile generaţionale şi nu creau discontinuităţi în viaţa socială. Ideile noi şi cele tradiţioanle intrau în dialog cu rezultate diferind adesea de ambele şi, oricum, coexistând. Logica modală – o generaţie activează doar prin excluderea celeilalte – se aplică acum pentru prima oară.

Străbătând recent sălile bibliotecilor, librăriile şi anticariatele în căutarea unor cărţi de Cezar Baltag, mi‑a fost dat să aud cu stupefacţie: „Cum se scrie numele?”… „Avem doar scriitori mari”…. Sau, în cel mai bun caz: „Nu s‑a mai tipărit nimic de el de ani de zile. Căutaţi‑l la anticariat”.

Percepţii atât de diferite ale valorilor, dar şi scurtcircuitarea conţinuturilor cognitive ale forţei de muncă nu pot fi decât efectul educaţiei. Noi, filologii, ştim prea bine cum au fost înlocuiţi din manual scriitori dificili şi erudiţi, a căror lectură forţează capacităţile de gândire şi înţelegere ale tinerilor, care le deschid orizontul către întrebări existenţiale, de natură, dacă nu să le imprime o gândire profundă, cel puţin să‑i împiedice să se sinucidă cu telefonul mobil, selfie‑urile fiind, în Anglia, singura ţară care recunoaşte dimensiunile fenomenului, cea mai răspândită cauză de deces în rândul lor… Marii scriitori au fost înlocuiţi cu texte anoste din ziare, cu o peltea sociologică, sau cu literatură mediocră, cu teme minore şi caractere mărginite. Dacă nu sunt propagandă politică mascată, dacă nu încearcă să rescrie istoria, filmele occidentale sunt şi ele aiuritoare parade de violenţă, criminalitate, bestialitate, afişate de descreieraţi obsedaţi de ură şi răzbunare. Lăsăm la o parte pornografia, deoarece aceasta e meteahnă veche, deja demonetizată. Ce proiect de viaţă, ce conştiinţă identitară, ce scheme de interpretare a relaţiilor umane, familiale, oferă aceste scene desprinse parcă din Animal Planet?

La polul opus, sunt filmele indiene, cu intrigi care pun permanent în relaţie viaţa, conştiinţa şi opţiunile individului sau destinul familiei cu ordinea valorilor, inclusiv sacre. Sunt scenarii de iniţiere şi proiecte de armonie socială, mai ales, între generaţii.

Cu conştiinţa că, în România, mai scriu pentru un club cu puţini membri şi, mai ales, din generaţiile vârstnice, mă aşez totuşi să aştern impresiile celei mai recente lecturi: Casa din Strada Sirenelor de Octavian Soviany. Scenariul unui proces de conştiinţă în stil Dürrenmatt (Pana de automobil) angajează personaje a cărora aducere laolaltă e condiţionată de… vârsta peste şaizeci de ani… Apariţia cărţii e deopotrivă sursă de pesimism şi optimism, deoarece, pe de o parte, vedem cum un autor de prim rang e silit să publice prin apel la… chetă publică, iar pe de alta, citim la sfârşit o lungă listă de cititori ale căror pre‑comenzi au făcut‑o posibilă.

Este Soviany pe care îl cunoaştem: inteligent, imaginativ, erudit, fascinant. Recurge la genuri de succes – fantastic şi policier – dar armonizează intriga pe câteva niveluri de simbolizare. Foloseşte o formulă acreditată prin exemple numeroase şi celebre – povestirea‑cadru – dar construieşte un scenariu original a cărui tensiune creşte de la un capitol la altul, sfârşind într‑o matrice de posibilităţi de interpretare – a intrigii, dar şi a sensurilor alegorice.

Ca şi la Chaucer (Povestirile din Canterbury), mesenii adunaţi în noaptea de Sfântul Andrei în casa încărcată de obiecte vechi şi preţioase a unui semitolog nonagenar sunt invitaţi să spună o poveste, potrivită, cum spune şi Shakespeare, la vreme de iarnă, cu apariţii supranaturale, sosirea anotimpului morţii vegetale inspirând multor popoare viziuni ale spiritelor celor duşi bântuindu‑i pe cei vii sau ale practicanţilor magiei negre. Ca şi la Boccaccio, proprietarul a supravieţuit unei ciume… ciuma roşie sau ceauşistă care demolase casele pe jumătate din aceeaşi stradă. În fine, ca la Edith Wharton (povestirea „Ochii”), amfitrionul este o figură misterioasă, controversată, ascunzând poate un caracter malefic sub aparenţele eruditului detaşat de lume. Numele – Faustin – şi prezenţa statuii unui Cerber, ameninţătoare precum corbul lui Poe pe bustul Atenei –, sunt chei la portativul unei coborâri în infern, casa dispărând în final în flăcări purificatoare.

În cea mai bună tradiţie a literaturii fantastice, povestirile situează cititorul într‑o realitate istorică precisă prin folosirea a aceea ce am putea numi clişee de realitate, deoarece sunt aspectele cel mai adesea discutate/incriminate cu privire la epoca de după război sau postdecembristă: naţionalizările, calvarul cauzat proprietarilor de chiriaşi, teroarea arestărilor, cozile la alimente, dictatura care impunea individului locul de muncă, dar şi portul şi comportamentul, represalile contra celui mai mic gest de împotrivire sau demolările lăcaşelor de cult. După 1989, recunoaştem explozia parveniţilor, îmbogăţiţi peste noapte, a presei de scandal, a devalorizării culturii tradiţionale. În acelaşi timp, întâmplările stranii, repovestite uneori la a doua mână, se încarcă de nuclee narative împrumutate parcă din scrierile realiste ale secolului XIX. Sau de mai demult, din timpul Regimului de Teroare care a înecat Revoluţia Franceză în sânge. Povestitorii aparţin faunei pestriţe a României postdecembriste: ca şi societatea românească, ei par să‑şi fi supravieţuit, trăind acum în amintire şi poveste mai curând decât în realitate, după cum se poate spune şi că vieţile consumate au devenit scenarii cărora ei încearcă să le descopere sensul. Prezentaţi în medalioane la începutul cărţii, caracterul lor se întregeşte pe parcurs, atât prin povestea pe care o spun şi care le trădează obsesiile, cât şi prin conversaţia cu ceilalţi comeseni. Faustin, cum indică şi numele, e stăpânit de dorinţa pătrunderii tainelor, banchetele sale fiind un soi de experimente astrologice, cu invitaţii, în număr de doisprezece, reprezentând toate zodiile. Conjuraţia spiritelor declanşează, se pare, puteri pe care, ca un ucenic vrăjitor, nu le mai poate controla. Vocile naratorilor, evocând evenimente stranii, sunt asemeni sirenelor al căror cânt iniţiază în taine, dar care este şi fatal.

Evenimentul incontrolabil este apariţia preotului Andreicuţ, numele său, un diminutiv al Sfântului sărbătorit în acea noapte, sugerând actuala lui stare de rătăcit în urma tratamentului securităţii pentru că se împotrivise demolării unei biserici. Pradă confuziei, el rătăceşte adesea prin case unde se crede chemat pentru vreun serviciu divin. E convins şi acum că urmează să slujească la capătul unui mort, iluzia lui adeverindu‑se în final. În timpul unei pene de curent misterioase, amfitrionul se prăbuşeşte în moarte, ucis de cianura pe care nu se ştie cine i‑o turnase în pahar. Andreicuţ anticipase scena, recitând, ca sub hipnoză, exorcismele Sfântului Vasile, prin care diavolului i se cere să părăsească trupul omului posedat de el. Nu este exclusă ipoteza sinuciderii, în mijlocul pritenilor, Faustin ştiindu‑se poate condamnat de vreo boală incurabilă şi nedorind să lase casa pe mâini străine. În această variantă, bătrâna slujnică i‑ar fi fost complice, atât în administrarea otrăvii, cât şi în incendierea casei. Zgomotul produs de căderea trupului său e anticipat de zgomotul similar al căderii statuetei nemilosului paznic al Infernului. Chiriaşii impuşi de noul regim comunist părăsiseră casa ruinaţi fizic şi psihic, sau nu o mai părăsiseră deloc. Văzându‑se în situaţia de a lăsa orice speranţă păşindu‑i pragul, potenţialii chiriaşi abadonaseră ideea. Aluziile la trecutul său „încărcat” pot privi fie intervenţia sa în nenorocirile care l‑au eliberat de chiriaşi, concubinajul şi abandonarea unei pianiste ratate şi bolnave, fie moştenirea poverii unei crime comise de un strămoş (achiziţia luxoasei case coincisese cu o moarte suspectă). Oricum, de sub parchet fusese dezgropat un schelet, ceea ce poate fi alegoria vinii colective a umanităţii derivând din păcatul originar.

Povestirile sunt într‑adevăr istorisiri ale răului din oameni sau societate manifestat în cămătorie, dorinţă de înavuţire, obsesia banului până în pragul dezumanizării, tâlhărirea până şi a morţilor, crima comisă pentru a împiedica mariajul fiului înstărit cu o fată săracă şi care are ca efect nebunia tânărului şi răzbunarea pe mamă, căreia îi ia viaţa, incestul, prmiscuitatea etc. Există de obicei şi o explicaţie naturalistă, cel mai adesea psihologică, de exemplu, naratorul, care e scriitor şi chiar se confundă cu autorul, are impresia că întâlneşte în realitate unul dintre personajele sale imaginare, coşmarele sale dispărând în momentul în care faimosul său personaj, Costas Venitis, se ipostaziază în viaţa reală. Un alt personaj, medievalist interesat de cultura franceză, se visează fiu şi ajutor al călăului Sanson, care a retezat capetele nobililor francezi în timpul Regimului de Teroare din 1793. Cum revelaţia e prilejuită de un exerciţiu deliberat de metempsihoză, proiecţia în trecut e anticipată de o senzaţie de căldură în plexul solar – al lui Anthropos, Omul Cosmic – şi de vedenia unei pete luminoase colorate în violet. Povestitorul este el însuşi îmbrăcat în veşminte liliachii. Descompusă, lumina albă se distribuie de la roşu la violet, simbolizate ca geneză (albul‑sinteză) şi moarte. Entropia universului e tropul autorului pentru acel maxim de rău care a fost Regimul de Teroare. Nu pentru că omenirea nu ar fi cunoscut şi alte înfricoşătoare dezlănţuiri de bestialitate a puterii, ci pentru că aici a fost vorba de deturnarea unui proiect politic măreţ, al utopiei egalitariste. Autorul îi aminteşte pe cei responsabili de masacre, pe Marat şi Robespierre, menţionând că acesta din urmă era găzduit de un dulgher şi resuscitând în felul acesta teoria după care Revoluţia a fost înăbuşită de cercuri oculte, mai ales de ceea ce Coleridge, într‑un articol din The Friend, desemna ca masonerii ale proletariatului (breslelor) care asmut pe toţi contra fiecăruia. Căderea în păcat pare să fie evenimentul pe care Soviany, ca şi Kierkegaard, îl situează în centrul dramei umane, fie că e vorba de prăbuşirea în teroare a Republicii Raţiunii şi Fraternităţii, fie de expunerea goală între două oglinzi a unei adolescente care vrea să‑şi afle ursitul în noaptea de Sfântul Andrei, în vreme ce e urmărită cu aviditate de inocenţii ei fraţi. Revelaţia sexualităţii este, ca şi în Eden, făcătura diavolului ce‑i apare fetei în oglindă şi care îi va provoca moartea.

Cei care au mizat pe o nouă carte de Octavian Soviany se pricep, fără îndoială, la investiţii. Scrisă cu suspans savant gradat, cartea îşi sporeşte farmecul prin plasticitatea şi istoricizarea limbajului, cititorul având impresia că se mişcă într‑un muzeu cu interioare, mobilier, veşminte şi grai ale altor vremi. Autorul defamiliarizează adesea spaţiul acţiunii propriu‑zise – de exemplu, K. şi Die schwarze Kirche ne trimit cu gândul la Braşov (Kronstadt) şi Biserica Neagră, dar puzderia de forme de relief botezate nemţeşte ne derutează. În schimb, dincolo de el, se profilează orizontul istoriei naţionale sau europene, nu numai perfect recognoscibil, dar şi desenat de un filosof al politicii care pare să ne amintească mereu de determinările puterii asupra destinului individual şi colectiv.

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now