Contemporanul » (Con)texte » Comparatismul astăzi

Comparatismul astăzi

Există un dat identitar în fiecare certificat de naştere. Literatura universală şi comparată este o disciplină cu obârşii în Germania iluministă, la fel ca şi estetica. Cu toate acestea, spre deosebire de cea din urmă, Weltliteratur a avut dintru început un orizont mai larg, factorul estetic, al frumosului gustat ca valoare în sine, nefiind luat în calcul. A apărut într‑o arie de interes care, nu peste mult timp, avea să fie ocupată de antropologie. Vocile popoarelor, cum spune Herder, veneau către noi încărcate de eresurile, imaginarul, valorile ce alcătuiau împreună caracterul etnic, viziunea despre locul sau destinul comunitar. Mult timp comparatismul a fost vedeta studiilor umaniste în mediul academic, universitarii acestei catedre bucurându‑se de un înalt prestigiu graţie intimidantei lor erudiţii şi capacităţii de a pune ordine într‑un domeniu fenomenal atât de extins şi divers.

Iată însă că, pe la mijlocul veacului trecut, un filosof precum Heidegger proclama dispariţia cărturarului erudit înzestrat cu o imensă bibliotecă şi înlocuirea lui cu cercetătorul aplicat, înarmat cu o metodă de cercetare şi o terminologie validate de o comunitate de discurs, care merge de la o conferinţă la alta pentru a afla ce are el de studiat, sau care scrie pe teme impuse de editorul de cărţi şi reviste („Die Zeit des Weltbildes” – Epoca lumii ca imagine – 1950 [1938]). Ce s‑a pierdut şi ce s‑a câştigat? În prima categorie intră trufia şi suficienţa generate de sentimentul stăpânirii unui vast pachet de informaţii, a controlului unui întreg spaţiu cultural prin simpla condiţie de a fi la curent cu tot ce există în el. În al doilea caz, se pierd sentimentul de autonomie a intelectului şi postura de personalitate în spaţiul public, cultivată pentru meritele personale. Obiectul cercetării, literaturile lumii, avansează în prim-plan, cercetătorii dobândind o identitate doar prin afilierea la şcoli teoretice sau echipe de cercetare.

Ne‑am amintit de Heidegger şi de sfârşitul erudiţiei ca scop în sine anunţat de el citindu‑l pe Geo Vasile în ipostaza de comparatist, ca autor al volumului intitulat Epica universalis. Filoane narative intramilenare, apărut la Editura Eikon în acest an. Nu demult autorul asociat în conştiinţa publică unui alt italienist, Cornel Mihai Ionescu, a publicat un volum de critică intitulat Lecturi în filigran, în care, după cum indică şi titlul, criteriul de selecţie a fost rafinamentul stilistic al romanelor şi povestirilor, comentariile fiind concomitent certificate de valoare. Diumpotrivă, în acest periplu prin literatura universală contemporană, de pe toate cele cinci continente, autorul a fost mai curând un analist în căutarea unei paradigme. Împrumutând din teoria mulţimilor operaţiunea numită intersecţie (reţinerea elementelor comune din mai multe mulţimi), autorul a reuşit să deseneze o hartă conceptuală care, departe de a face arheologia datelor psihice şi culturale distincte ale naţiunilor, le aduce împreună prin elementele de continuitate generate de internaţionalizarea educaţiei şi de apariţia reţelei globale de computere interfaţate. Vocile popoarelor intonează la unison o partitură epică, epica universalis, asemănările dintre texte scrise pe diferite continente ajutându‑ne să înţelegem criza de identitate resimţită de toate în hiperrealitatea postmodernă sau poate că identităţile radical distincte nici nu mai sunt acum un scop. În secolul luminilor, literatura universală a fost primul proiect al unei comuniuni internaţionale de spirite afine (Goethe: afinităţi elective, Wieland: Sympathien, Kant: ordinea cosmpolitană). Citind comentariile lui Geo Vasile pe marginea unor cărţi străine traduse în română într‑un interval scurt şi recent realizăm că acest al doilea deziderat s‑a împlinit.

Ideea de literatură universală s‑a cristalizat în sfera cosmopolitanismului stoic, opus celui cinic, descins din lipsa nevoii de rădăcini care îl făcea pe Diogenes din Sinope să afirme că se simte acasă oriunde. Dimpotrivă, Hierocles sau Cicero (De Officiis) îşi imaginau individul în centrul unor cercuri concentrice – al propriei fiinţe, al familiei, al concitadinilor, concetăţenilor, şi, cel mai cuprinzător, al întregii umanităţi. Fără a‑şi pierde rădăcinile sau individualitatea distinctă, fiecare membru al acestei comunităţi este conştient de existenţa unei ordini morale cu valabilitate universală, a cărei existenţă a fost afirmată de Immanuel Kant şi negată de Nietzsche, iar propria noastră experienţă de popor expus vitregiilor istoriei ne îndreptăţeşte să subscriem opiniei celui dintâi, că nu se poate ca răul comis contra unei părţi din omenire să nu aibă repercusiuni asupra kosmopolisului. În contrast cu expansiunea agresivă – ambiţia de a guverna, a impune standarde, a fi imitat –, cosmopolitanismul cultural nu e tranzitiv, ci emergent, cristalizându‑se într‑un Weltbild de remarcabilă coerenţă în perioada postbelică. Explicaţia ar putea fi internaţionalizarea culturală care s‑a petrecut în modernism, ca efect al revoluţiei industriale şi istoriei coloniale, şi operaţionalizarea, în consecinţă, a unui nou tip de mimesis – nu al realităţi – evident, distincte de la o ţară la alta – ci al culturii din câteva centre metropolitane occidentale.

Planul cărţii comparatistului Geo Vasile seamănă acelei urzeli de care vorbeşte Platon în Omul politic, al cărui portret ideal implică abilitatea de a ţese materialul empiric al vieţii cetăţii într‑o paradigmă a bunei guvernări. Lectura cărţilor este articulată pe temeiul unei urzeli cu trei fire tematice: surparea celor trei piloni ai modernităţii – individ, istorie, raţiune. Alt­fel spus, deconstrucţia marilor naraţiuni ale iluminismului, prima fază a unei modernităţi încrezătoare în evoluţie, progres, temporalitate şi istoricitate, cu multiplele lor determinări identitare. Prin contrast, naraţiunile celor câţiva scriitori consideraţi reprezentativi pentrru Zeitgeist în perioada contemporană uimesc prin omogenitatea tipului de conflict uman şi a viziunii despre lume. În capul listei figurează John Maxwell Coetzee cu Foe, o rescriere a romanului Robinson Crusoe de Daniel Defoe. Autorul şi‑a început cariera în Africa de Sud, a predat la o universitate din Australia şi locuieşte mai nou în Anglia. Foe, numele original al lui Defoe (De Foe) înseamnă duşman, dar nu mai e vorba de un conflict cu un adversar exterior, cum a fost istoria colonială, ci de surparea interioară care minează mai nou orice identitate stabilă, fie ea individuală sau naţională. Criticul observă cu fineţe cum în interiorul unei naraţiuni tipic iluministe despre misiunea civilizatoare şi de convertire religioasă asumată de europeni se iveşte o fisură, din care răbufneşte un agent al demolării tuturor certitudinilor fără a le substitui nimic compensatoriu, căci Omul Vineri nu este nici salvat, nici emancipat. E interesantă arheologia acestei postmodernităţi care nu are limite temporale convenţionale, originile noii paradigme fiind detectate, de exemplu, în America lui Edgar Poe sau în Anglia lui Oscar Wilde. Spiritualitatea şi ideologia cărora aprţinem ar putea fi, aşadar, explicate în lumina unor dislocări sau traume ale relocării într‑un spaţiu străin, unde mentalul cultural devenea spectral, desprins de realitatea istorică, materială care‑l găzduise. Răsturnarea raportului lume/text la Wilde (nu arta imită, ci existenţa imită imaginea vidă, reprezentarea artistică) avea un efect similar. Criza de autenticitate e maladia modernităţii târzii sau a postmodernităţii, Geo Vasile părând mai apropiat filosofiei lui Baudrillard, care a creat conceptul de hiperrealitate, decât de Vattimo, care a salutat explozia şi libertatea manifestării diferenţelor în postmodernism.

Identitatea afropolitană este titlul comentariului în jurul romanului Înapoi în Ghana de Taiye Selasi. Ambele titluri conţin ironii, deoarece naraţiunea le contrazice. Africa postcolonială suferă tocmai de criza de identitate ce a rezultat din hibridizările, imitaţia şi disimularea generate de contactul cu cultura stăpânilor. „Drumul înapoi în Ghana” ancestrală nu mai există, iar identitatea populaţiilor Africii e mereu o chestiune de cratimă: franco‑africană, afro‑americană, afro‑britanică… Plecaţi în lumea largă, însuşindu‑şi modul de viaţă american, membrii unei familii revin la Accra după ani la căpătâiul tatălui mort, o moarte care pecetluieşte simbolic ruptura de condiţia parentală a etniei. Originea răului este însă mai departe, păcatul originar fiind prejudecăţile generate de istoria colonială. Excepţionalul chirurg Sai e învinuit pe nedrept de moartea unei paciente albe, ceea ce declanşează procesul de destrămare a familiei. Eşecul familiei diasporice este simptomatic pentru condiţia mai recentă a maselor de emigranţi. În loc să încerce perpetuarea printre străini a modului de viaţă abandonat în casa istorică, cel mai adesea ei se solidarizează contra comunităţii de obârşie, revenind cu mefienţă şi proteste inspirate de o ideologie încropită pe Facebook.

Deconstrucţia istoriei e ilustrată de romanele realismului magic, dar şi de pop culture, unde imaginaţia şi tradiţiile folclorice distorsionează istoria oficială abuzivă, dictatorială. Intrigi petrecute în spaţii paraxiale, în crevase ale istoriei se deapănă în cele mai multe din aceste naraţiuni. În cazul fino‑estonienei Sofi Oksanen, autoarea romanului Vacile lui Stalin (un simulacru lexical, căci e vorba de caprele deportaţilor siberieni), starea de suspensie între lumi e agravată de tensiunile dintre trecutul estonian şi imperativele loialităţii faţă de Finlanda şi de conştiinţa că, şi de ar reveni în Estonia, schimbările postotalitariste ar fi ecrane care ar împiedica recuperarea amintirilor din copilărie. Vacile lui Stalin este „un roman despre dezrădăcinare, teama de a‑ţi vorbi propria limbă, privarea de un teritoriu, nu neapărat în sensul de ţară, ci mai curând în sensul de ţinut în care să dai roade, un ţinut în care să exişti, în care să ştii de unde vii şi în care să ai dreptul să fii tu însuţi.” Silită să‑şi disimuleze originile în Finlanda, dar şi să respecte convenţii în Estonia, Anna, protagonista, devine un personaj emblematic pentru „schimbarea la faţă a Europei după căderea Zidului Berlinului, nu numai în privinţa condiţiilor politice, sociale sau economice, ci, mai ales, a prefacerilor ţesutului uman şi psihic (de la disimulare, ca a doua natură, la alienare şi dramă) în viaţa unor ţări şi a locuitorilor lor la sfârşitul războiului rece.”

Cu Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata, Geo Vasile înregistrează o nouă cădere în spirit, anume degradarea esteticii contemplaţiei rafinat senzoriale din stampele japoneze gravate pe lemn care au cucerit admiraţia moderniştilor europeni în estetică a voyeurismului senzualist şi steril dintr‑un bordel pentru bătrâni.

Dintre autorii români, au fost incluşi în acest concert al eşecului şi alienării diasporeni precum Herta Müller şi Dumitru Ţepeneag, cel din urmă comparându‑şi chiar existenţa cu un interregn, o trecere indefinită între realităţi ferme, ca în titlul unuia dintre romane, Pont des Artes: „[…] scriitor fără cititori […], uitat pe un pod între două ţări, între două limbi, nici în car, nici în căruţă… Nici în ţara mea, nici în exil… nici scriitor oniric, nici scriitor realist. Pe pod.”

Irina Teodorescu, cu Blestemul tâlharului mustăcios, îşi defineşte spaţiul geo‑politic ca unul hăituit, blestemul unui haiduc bântuind şi distrugând familia unui boier până în anul 2000. Haiducia legalizată după război în regimul comunist pare astfel legitimată de un eveniment supranatural care instituie un destin malefic, o ordine răsturnată, în afara legii.

Schimbând cheia în regim parodic‑grotesc şi fantasmagoric, regretatul Florin Şlapac creează în Jucăria o imagine a coloniei penitenciare şi a haosului istoric în care a lunecat omenirea în cea mai mare parte a secolului trecut: „Jucăria este în primul rând o performanţă de expresivitate a textului, un compendiu al tuturor stilurilor epice posibile, de la origini până în present, inclusive al deriziunii tip Urmuz. Căci ce altceva ar putea să însemne inventarierea mărunţişurilor din nesfârşita magazine a memoriei inutile sau deturnarea visului şi a viului într‑o penibilă copie a vidului mecanomorf.”

Un sentiment universal al eşecului proiectului modernităţii ideologice se degajă din cele aproximativ optzeci de texte comentate, inspirate parcă de un marş al cavalerilor apocalipsei sfârşit cu anihilare fără judecată. În contrasens, există ceva consolator în simetriile tematice şi stilistice ale acestor texte din toate colţurile lumii găzduite în limba noastră şi care dovedesc existenţa unui limbaj artistic universal şi a unei întâlniri a spiritelor alese într‑o republică a valorilor morale care aduce popoarele împreună conform proiectului iniţial al literaturii universale: Fiţi îmbrăţişate, milioane!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now