Contemporanul » (Con)texte » Centru şi provincie în estetica interbelică

Centru şi provincie în estetica interbelică

Deconstrucţia subiectului cartezian prin atribuirea rolului determinant subconştientului era în pas cu ultimele evoluţii ale teoriilor conştiinţei

Prima zi de Paşti la Biserica Sfântul Ciprian din Calea Victoriei a fost nouă şi memorabilă, în ciuda faptului că anii îmi adunaseră multe trăiri ale celui mai important moment din viaţa comunităţii creştine. Tocmai intrasem şi m‑am alăturat celor care în genunchi sau drepţi aveam să ascultăm Sfânta Evanghelie. Am ascultat pasajul din Scriptură în care Isus înviat se arată ucenicilor de şase ori, deoarece a fost citit în română şi în cinci limbi străine: limba greacă a textului original, limba latină, germană, engleză şi franceză. Preoţii care au citit în limbile vechi erau în vârstă, cu bărbi cărunte, părând nişte stătători ai lui Petru şi Pavel. Cei care au citit în limbile moderne aparţineau noilor generaţii, iar pronunţia impecabilă sugera studii în ţările de origine. Lectura în douăsprezece limbi – după numărul ucenicilor şi al bisericilor neamurilor – era arhetipul illo tempore al acestei ipostazieri de pietate, erudiţie şi ospitalitate. Aşa cred că este poporul meu, deschis către alte neamuri, religii, rituri – blajin şi tolerant. Chiar şi cele două vizite apostolice din istoria recentă au fost momente de entuziasm naţional. M‑am bucurat şi pentru că nu a fost întotdeauna aşa. Provin dintr‑o familie care a lăsat totul în urmă în Ardeal, stabilindu‑se în părţile Buzăului, deoarece nu au vrut să treacă la catolicism. Nici clericii greco‑catolici nu au fost mai bine dispuşi trecerii la ortodoxie la cererea abuzivă, altminteri, a statului comunist. Instituţionalizarea într‑un anume rit s‑a dovedit mai puternică decât însăşi credinţa comună.

Am sărbătorit anul trecut Centenarul Unirii, dar, aşa cum remarca şi parlamentarul N. Batzaria în urma unei vizite în Ardealul reîntregit, sentimentul apartenenţei la o comunitate imaginară se naşte din negocierile culturii instituţionalizate. Eminescu nu simţise că traversează graniţe călătorind din Moldova în Ardeal sau la Bucureşti; în schimb, în perioada de după decembrie 1918, parlamentarii, bancherii sau scriitorii ardeleni au fost parcă brusc treziţi la un sentiment al diferenţei lor identitare. Simţeau nevoia să se autodefinească în noua relaţie proxemică realizată de actul Unirii între ei şi Bucureşti. Fuseseră parcă somaţi să‑şi redacteze scrisori de acreditare. Ideea unei ordini culturale comune a stârnit şi în regat, în anii ’30, o efervescenţă creatoare fără precedent, dar atomistă, centrifugă, umplând firmamentul culturii naţionale cu o puzderie de steluţe care îşi revendicau o sorginte proprie şi se defineau ca diferenţă de centralitatea oficială a Bucureştiului.

Acest fenomen extrem de interesant este obiectul de studiu al criticului şi universitarului Gheorghe Manolache într‑un volum publicat la Editura InfoArt Media cu ceva timp în urmă. Titlul, Resurecţia localismului creator, face trimitere directă la conceptul lansat de Al. Dima în revista Blajul (1935) într‑un articol reprodus în Familia în acelaşi an şi comentat de Mircea Eliade şi G. Călinescu. Autorul nu se limitează însă la un studiu monografic ce poate servi drept model al acestei specii academice, ci glosează pe marginea unui fenomen simptomatic pentru întreaga viaţă naţională, în care vitregiile dictaturii carliste s‑au îmbinat în tabloul general cu o excepţională înflorire culturală.             Academicianul Eugen Simion a afirmat într‑o emisiune televizată că literatura română are câteva vârfuri prin care se alătură bibliotecii universale a capodoperelor, dar că nu a existat la noi un eşantion numeros al creaţiilor de ordin secundar, din punctul de vedere al talentului, dar indicând existenţa unei masive clase sociale de literaţi cultivaţi. Credem că monografia de faţă poate corecta această impresie. Cercetarea presei vremii dezvăluie existenţa unor publicaţii efemere, e drept, dar într‑un număr impresionant de oraşe ale României deceniului al patrulea. Nu numai profesionişti ai scrisului, ci şi intelectuali de diverse profesii – magistraţi, medici, agronomi, profesori – erau fascinaţi de sfera ideilor, participând la scrierea şi editarea unor reviste, dar şi la întrunirile unor cercuri şi societăţi literare în care erau discutate cărţi sau teorii lansate recent în spaţiul european. Exista, constatăm, conştiinţa că în acel moment identitatea era dată de cultură, iar centrul de referinţă nu era naţional, ci Europa descendenţei greco‑latine. Astăzi noţiunea de „localism” ne duce cu gândul mai ales la pragmatistul american Richard Rorty, dar accepţiunea cuvântului era cu totul alta în Sibiul grupului îndrăgostit de idee – „Thesis” – alcătuit din Paul şi Eugen Constant, A. Dima, Octav Şuluţiu, Emil Cioran, Ion Popescu‑Sibiu, C.D. Fortunescu, Pimen Constantinescu ş.a., grupaţi în jurul revistei Provincia Literară, căreia îi este dedicată în principal monografia. Există, e drept, adumbriri ale descentralizării postmoderne, refuzul structurilor ierarhice şi autoritare, al logicii clasice, al identităţii carteziene întemeiate în raţionalitate, unul dintre părinţii fondatori ai mişcării (Ion Popescu‑Sibiu) fiind psihanalist puternic influenţat de şcoala vieneză, deşi teoriile sale combinau speculaţii freudiene ale inconştientului (nu determinat de libido, însă, ci de experienţele copilăriei într‑un model organicist al conştiinţei mai apropiat de Gabriel de Tarde) cu teorii ale sfârşitului de secol despre ereditate şi atavism sau degenerescenţa indivizilor de geniu (Max Nordau: Entartung), la care se adăugau teoriile lui Nicolas Vaschide, studentul român luat de Alfred Binet la Laboratorul său de psihiatrie de la Sorbona, ale cărui teorii despre vise şi tulburări psihice le comentează, deşi teoria care s‑ar cuveni să‑i asigure şi astăzii un loc prestigios în istoria psihologiei româneşti este autoanaliza (1901) – adică mecanismul asociativ al creierului ce a servit de model romanului fluxului conştiinţei (Vaschide l‑a consiliat medical pe Proust, pe care l‑a întâlnit în saloanele Annei de Noailles). Se observă la aceşti distinşi intelectuali o formaţie deliberat eclectică, ei punând erudiţia mai presus de cunoaşterea sistematică sau aderenţa conştientă la anumite curente de gândire. Deconstrucţia subiectului cartezian prin atribuirea rolului determinant subconştientului era în pas cu ultimele evoluţii ale teoriilor conştiinţei, după cum şi refuzul sistemelor şi logicii identităţii sau comentariul interdisciplinar al obiectului cultural anticipau evoluţii postbelice. Altul era însă motivul pentru care provincialul este valorizat mai presus de intelectualul expus în capitală diverselor şi haoticelor influenţe ale artei contemporane. Ca şi reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt, thesiştii erau alarmaţi de explozia literaturii de consum, a pornografiei, a discursului publicitar, ei nepunând însă toate acestea în seama economiei şi logicii capitaliste, ci a politicii anarhiste de sorginte marxistă, căreia îi urmăreau începuturile în Rusia ţaristă, iar ramificaţiile contemporane în atacurile la adresa tradiţiilor culturale şi a artei întemeiate în ethos, însoţite de o patologică fixaţie asupra sexualităţii şi senzualităţii. Fascinaţi de modele din spaţiul cultural, ataşaţi boemelor şi cafenelelor, intelectualii capitalei nu aveau răgazul studiului profund sau al meditaţiei asupra mecanismelor interfeţei poetică/politică sau ale ontogenezei ordinii culturale prin transferuri disciplinare. Ca şi artiştii grupaţi în jurul revistei L’Esprit Nouveau în Franţa, ca şi Waugh, Leavis sau Huxley în Anglia, ca şi anglo‑americanul Audin sau americanul Wallace Stevens, artiştii deceniilor trei şi patru încercau o ieşire din atmosfera de zgomot şi furie dadaisto‑futuristă, recuperând resursele de raţionalitate, de relevanţă socială şi etică ale creaţiei.

Acesta este contextul în care colaboratorii publicaţiei Provincia Literară, apărută la Sibiu între 22 noiembrie 1932 şi ajunul noii conflagraţii mondiale, au creat prin conferinţe şi scrieri un empireu, cum spune autorul, al literaţilor adunaţi în jurul bibliotecii şi cu conştiinţa atentă la ideile europene, convinşi că literatura continentului nu era altceva decât însumarea creaţiilor naţionale, după cum şi acestea din urmă purtau amprenta unei evoluţii comune. Poate la fel de bine s‑ar potrivi să vorbim de ultimul paşalâc al aristocraţilor spiritului care au europenizat România interbelică şi care, după cum inspirat comentează autorul, avea să renască prin câţiva corifei în climatul prielnic al dezgheţului ideologic din anii ’60.

Demersul sibianului Gheorghe Manolache nu este pro domo. Este o argumentaţie exemplară din toate punctele de vedere. Este luminat un capitol important al culturii române, fiind reconstruit contextul fertil în care au apărut vârfurile literaturii interbelice. Grupul „Thesis” şi revista Provincia Literară sunt comentate din punctul de vedere al spaţiului mediatic naţional, al complexei filiaţii de idei care rămâne programatic agonică, membrii grupului refuzând o sinteză care să‑i împingă în dogmatismul ce prefigura dictatura anarhiştilor, anti‑intelectualilor şi anti‑culturalilor. Era reacţia psihologic previzibilă a unei generaţii care trăia sub o dictatură, cu perspectiva altora şi în vecinătatea revoluţionarilor bolşevici care l‑au inspirat pe Orwell. Taine, Titu Maiorescu, Xenopol, Baudelaire, Mukarovsky, Pompiliu Constantinescu, Freud, Nicolas Vaschide, Georg Simmel, Gusti, Blaga, Cioran – realismul, naturalismul ca şi formalismul rus sau şcoala lingvistică pragheză – coexistă în fişele lor de lectură, aşa cum se întâmplă probabil în mod curent, deşi spiritul nostru nevindecat de raţionalism preferă taxonomii şi tipologii. „Plăsmuirea […] al cărei conţinut senzorial se mulţumeşte cu sine însăşi” nu are nevoie de referent real, dar şi reconstituirea spiritului locului, decantat organic în vreme, serveşte la fel de bine agendei lor estetice. Este reconstituit cadrul real al activităţii grupului, sunt discutate articolele cu valoare de manifest, sunt exemplificate creaţiile lor literare, despre care se poate spune că sunt meritorii, suferind de literaritate, amintind când de Yorick din Tristram Shandy, când de Delavrancea, Macedonski sau Cezar Petrescu, dar care adaugă armonicele necesare reconstituirii partiturii canonice a culturii noastre interbelice.

Deşi e o specie academică de îndelungată tradiţie, monografia dedicată de Gheorghe Manolache se apropie mai mult de studiul culturalist, abordările esenţialiste ale lui Cornel Regman („localism depăşit şi primitiv”), Valeriu Cristea (complex provincial) şi, în parte, Nicolae Balotă („transilvanism estetic”) lăsând locul fenomenologiei secundarului care l‑a preocupat pe Virgil Nemoianu (O teorie a secundarului, 1997), deoarece şi acesta se credea o întrupare a unui spirit local (Biedermeier‑ul bănăţean) şi tot superior, prin măsurată aşezare, febrilului romantism incipient. Arheolog al cunoaşterii, comparatist erudit, Gheorghe Manolache nu are însă o componentă autoreflexivă, personalitatea sa răzbătând doar prin vocea neutră a unui persuasiv comentariu exegetic.

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now