Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Scrisoare către Viorica Maria Elena Vulcănescu

Scrisoare către Viorica Maria Elena Vulcănescu

Dragă Doamnă,

În Istorisirile Hasidice, se spune despre Baal‑Şem‑Tov: „Aşa cum sufletele erau toate în Adam, în momentul în care acesta s‑a apropiat de Copacul Cunoaşterii, sufletul lui Baal‑Şem‑Tov s‑a eliberat şi astfel n‑a mâncat deloc din fructele Copacului”.

Cu cât mă gândesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase, de asemenea, printr‑un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n‑am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el, care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr‑o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu‑mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel. Luaţi în considerare că el, înconjurat de scriitori, n‑a avut asemenea aspiraţii, că dorinţa de a avea un renume i se părea de neconceput, că nu a fost în nici un moment sedus de glorie, acea tentaţie a omului decăzut şi care îi roade pe toţi muritorii, cu excepţia acelor câteva cazuri izolate care şi‑au regăsit inocenţa la extremităţile spiritului. Nu cred că a înmugurit vreodată în el nesănătoasa idee de a fi un neînţeles; el nu era invidios şi nu ura pe nimeni: respingea chiar posibilitatea de a fi demn de aşa ceva, el nu s‑a străduit să fie, el a fost. Într‑o zi când, într‑un acces de furie contra a ceea ce eu denumeam „nimicnicia noastră nativă”, i‑am spus că noi n‑am fost capabili să producem măcar un sfânt, el mi‑a răspuns cu obişnuita sa curtoazie care, atunci, trăda o oarecare vehemenţă: Trebuia s‑o fi văzut pe această bătrână pe care am cunoscut‑o într‑un sat uitat şi care, după atâtea mătănii şi rugăciuni, marcase podeaua colibei cu urmele genunchilor săi. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută”.

Noi n‑am fost practic niciodată de acord asupra rolului legitim al ţării noastre, căreia, din masochism sau Dumnezeu ştie de ce, mi‑a plăcut să nu‑i recunosc nici un merit sau şansă. Pentru mine, datul esenţial, conceptul românesc prin excelenţă era acela de „nenoroc”. La acesta mă refeream la toate întâlnirile, cu o insistenţă pe care tatăl dumneavoastră nu mi‑o putea bănui ca fiind voită. Am revenit la atac, într‑o scrisoare, ultima pe care i‑am scris‑o ca să‑i mulţumesc pentru un studiu pe care mi‑l dedicase şi în care cita expresii de rezistenţă autohtone încărcate de sens şi de înţelepciune, dar în care, i‑am spus, o omisese pe cea mai importantă, cea mai revelatoare: „N‑a fost să fie” — în care eu vedeam rezumatul, formula, emblema destinului nostru.

În această dezbatere în care teoriile noastre s‑au confruntat, acum nu mai sunt atât de sigur, în retrospectivă, că am avut dreptate. Suferinţa până la turment din cauza lipsei de importanţă istorică a propriei ţări este o infirmitate de literator, un viciu de scrib. Mircea Vulcănescu, deloc expus la asemenea slăbiciuni, nu aprecia, el, decât valorile intrinseci: fie că ţara lui, sau el însuşi, exista sau nu în ochii altora, aceasta nu conta decât pentru el. Şi pentru că era atât de străin de această mândrie nesănătoasă, înţelegeţi cu uşurinţă de ce, în nici un moment, nu l‑am văzut trist sau încordat. Întrucât trăia fiecare moment pe deplin, orice era subiect de discuţie devenea un univers. Vitalitatea sa extraordinară transfigura atât problemele, cât şi peisajele. Am vizitat ades Parcul Versailles, dar nu l‑am văzut cu adevărat decât o singură dată, într‑un mod definitiv, de neuitat, înainte de război, când tatăl dumneavoastră ne explica, lui Wendy şi lui Dinu Noica, şi mie însumi, că grădina pe care o admiram din înălţimea terasei era concepută ca o monadă, o monadă dotată paradoxal cu o fereastră, una singură, acest interval care se observa la capăt, între doi plopi, prin care, din acest spaţiu închis, se putea întâlni infinitul. Cu o fervoare savantă ne‑a dezvăluit această lume perfectă, marcată totuşi de o ruptură metafizică; el ne făcea, care va să zică, teoria paradisului, din care fără îndoială memoria sa, mai vie decât oricare alta, păstra o amprentă clară. Într‑un fel, eram sigur, ne scăpa mereu; este ceea ce iubeam la el. Imposibil de identificat, de susţinut că era aşa sau alt­fel. Filosof, el a fost, nu încape îndoială. În acelaşi timp, el era mult mai mult decât un filosof. El era în mod miraculos orice. Nu există subiect pe care să nu‑l trateze cu promptitudine şi rigoare. Nu mică mi‑a fost mirarea când mi‑a spus într‑o zi că tocmai scrisese, pentru nu ştiu ce enciclopedie, un text lung şi detaliat despre Primul Război Mondial! El a consacrat luni după luni, fără a avea sentimentul că‑şi iroseşte timpul sau că a abordat un sector extern, nedemn de el. Niciodată nu s‑a coborât să regrete, atât de mare‑mi părea a fi secretul său, secret pe care, vă mărturisesc, îmi doream atât de mult să i‑l pot smulge. „Refuzul nedeterminat de a fi ceea ce sunt”, nu, el n‑ar fi subscris la deviza lui Valéry; a sa era mai degrabă: „Acceptarea nedeterminată de a fi orice, de a fi totul”, acceptarea sau, dacă doriţi, bucuria. Nu mi‑l pot imagina pe tatăl dumneavoastră în disperare. Dar, pe de altă parte, mi se pare greu de crezut că n‑a cunoscut chinul. El, atât de deschis, atât de pregătit să înţeleagă totul, el nu era totuşi destinat din fire să conceapă infernul, şi încă şi mai puţin să coboare în el. Ceea ce vreau să vă spun este că dintre toate spiritele pe care le‑am iubit şi admirat, nici unul nu mi‑a lăsat, atât de mult ca tatăl dumneavoastră, o amintire atât de întăritoare: îmi este îndeajuns doar să‑mi amintesc imaginea lui, de o claritate tulburătoare, ca să găsesc imediat un sens nebuniei de a fi şi să mă împac cu cele de aici.

Emil Cioran
Paris, 20 Ianuarie 1966

Traducere de Margareta Ioana Vulcănescu.
Revista de istorie şi teorie literară,
an XXXVI, nr. 3‑4, iulie‑decembrie 1988,
p. 193‑195, 196

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now