Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » „Să faci lucruri care să dureze” (I)

„Să faci lucruri care să dureze” (I)

Prof. dr. Florin Stănică, prorector la Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti, are o carieră de 30 de ani la catedră, în pomicultură şi horticultură şi 12 ani ca Prorector al Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti (USAMV). Prof.dr. Florin Stănică este unul dintre cei mai buni specialişti din România în domeniu, profesie în care activitatea academică este indisolubilă legată de munca de cercetare şi de teren. Are specializări la College of Agriculture and Life Science, Cornell University, SUA, la International Exchange Center of Yangling Agricultural High‑tech Industry Demonstration Zone, China, Gyeongbuk Farmers Academy, Coreea, la Bygholm Agricultural College, Danemarca, şi la Universităţile Perugia şi Molise din Italia. A deţinut poziţii‑cheie în instituţii de referinţă, în domeniu.

A fost membru în comisia consultativă pentru Pomicultură a Ministerului Agriculturii, Preşedinte al Consiliului pe produs Flori, Plante ornamentale şi Arhitectură Peisageră (MAPDR) şi Secretar şi Preşedinte al EUFRIN (European Fruit Research Institutes Network). Este membru titular al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS) şi Vicepreşedinte al Secţiei de Horticultură, membru fondator şi Prim Vicepreşedinte al Societăţii Române a Horticultorilor (SRH) şi reprezentant al României în Consiliul Societăţii Internaţionale de Ştiinţe Horticole (ISHS). Este, de asemenea, Preşedinte al Grupului de Lucru al Piersicului din cadrul ISHS.

Pe lângă competenţele în tehnologiile moderne de cultură a pomilor şi arbuştilor fructiferi, este ameliorator şi, deci, creator de soiuri, fiind specializat în introducerea şi testarea în România a unui mare număr de specii pomicole noi: kiwi, banana nordului, curmalul chinezesc, kaki, smochin, goji etc.

A publicat 28 de cărţi şi capitole de cărţi, peste 260 de articole şi lucrări ştiinţifice (din care 10 ISI), pe lângă o activitate susţinută în presa de specialitate, în calitate de membru în comitetul de redacţie al unor publicaţii precum AgroLife Journal, Scientific Papers, Series B. Horticulture, Food Quality and Safety ‑ Zhejiang University, China, Fructus Journal ‑ Banja Luka University, Bosnia Herţegovina, Hortus, Ştiinţa Agricolă – Chişinău, Agricultorul român. Este referent al revistei americane HortScience, al publicaţiei Scientia Horticulturae, al revistei Notulae Botanicae Horti Agrobotanici şi al revistei Notulae Scientia Biologicae Cluj‑Napoca, Journal of Food Agriculture and Environment etc.

Deţine peste 40 de medalii şi distincţii naţionale şi internaţionale pentru proiecte şi invenţii. În 2016, a primit, prin Decret Regal, Ordinul Coroana României în grad de Cavaler, iar în anul 2020, Medalia şi Premiul Prieteniei Yan Zhao Friendship Award, conferite de Guvernul Provinciei Hebei din R.P. Chineză.

 

A fi un profesionist

 

Mihaela Rusu: Domnule profesor Florin Stănică, de unde pasiunea dvs. pentru ceea ce înseamnă pomicultură, horticultură? Ne aflăm în mijlocul Bucureştiului, pasiunea dumneavoastră depăşeşte sferele oraşului.

Florin Stănică: M‑am născut într‑un sat din judeţul Bihor, în Aştileu, o zonă în care prunul era la el acasă şi din copilărie am avut ocazia să cresc practic printre pomi. Am aflat şi despre faptul că bunicul meu era un foarte priceput altoitor şi avea un deal plin cu pomi din diferite specii şi soiuri pe care şi le altoise singur, şi bineînţeles, ca orice copil de la ţară, am avut ocazia să gust fructele din livezile noastre şi să asist la altoirile care le făceau bătrânii satului. Deci, iată că de atunci s‑a născut în mine pasiunea pentru acest domeniu deosebit. Şi am avut marea şansă să am de‑a lungul anilor de studii profesori deosebiţi, de la prima învăţătoare până la ceilalţi profesori care m‑au învăţat, mi‑au insuflat dragostea faţă de carte, datoria de a sta drept întotdeauna, de a face lucrurile cu conştiinciozitate şi nu în ultimul rând, de a fi un profesionist.

Să înţeleg că în ceea ce înseamnă pomicultura, horticultura, aţi învăţat de la bunicul dvs.? Aţi menţionat că dânsul avea această pasiune, dar aţi continuat şi ne‑aţi spus că aţi învăţat de la bătrânii satului, totuşi, şi nu de la dânsul.

Da, pentru că, din păcate, nu l‑am cunoscut pe bunicul meu. El a murit înainte de a mă naşte, n‑am avut şansa să‑l cunosc, însă l‑am cunoscut prin intermediul povestirilor aflate de la mama mea. Mama era cea care într‑un fel l‑a moştenit pe bunicul ca pricepere şi ca dragoste de învăţătură, era o persoană căreia îi plăcea să citească foarte mult şi ea îl evoca în nenumărate povestiri. Am crescut practic cu imaginea acestui om minunat care a fost bunicul, care făcea şi case, era constructorul satului, era şi tâmplar, ştia să altoiască şi să facă foarte multe lucruri. Asta m‑a marcat şi poate în subconştientul meu de copil, lucrul acesta a fost extrem de important, pentru că m‑am considerat într‑un fel urmaşul lui. Pe lângă profesorii pe care i‑am avut în şcoala generală, am avut după aceea profesori minunaţi în liceu. Am avut şansa să aleg, când eram mic, prin clasa a cincea, să hotărăsc să urmez cursurile unui liceu de specialitate, să fac horticultură. Am ajuns la liceul agroindustrial Şimleu Silvaniei – un liceu cu profil agricol, cu o bază materială deosebită, în care am învăţat practic fiecare verigă tehnologică în domeniul agriculturii şi ulterior al horticulturii. Am făcut cu mâna mea tăieri, altoiri, am stropit pomii, preparam soluţii, mergeam cu vermorelul în spate în plantaţia viticolă a şcolii, am făcut vin în crama liceului, am învăţat să conduc tractorul şi să lucrez cu multe echipamente horticole.

În vremea liceului?

În vremea liceului. Pentru că asta era pregătirea de specialitate în perioada respectivă, discutăm de anii 1978‑1982, când am studiat la liceu. Bineînţeles că acest lucru m‑a ajutat să‑mi formez o bază solidă în ceea ce a însemnat şi va însemna profesia mea. Pregătirea la nivelul liceului era gândită să formeze muncitori, se numeau muncitori cu înaltă calificare. Ulterior, absolventul de liceu ajungea să fie un fel de tehnician sau oricum o persoană importantă în economia unei ferme de producţie, indiferent de ce profil era ea – fie că era vorba de zootehnie, de agricultură sau de horticultură. La absolvirea liceului, cu media 10 la bacalaureat, am decis, împreună cu doi prieteni, să mergem să dăm admitere la Facultatea de Horticultură din Bucureşti, care era cea mai prestigioasă facultate de profil din ţară. De fapt, iniţial ne gândeam să optăm între Iaşi (mie‑mi plăcea şi Iaşiul foarte tare ca oraş universitar, avusesem ocazia să mă duc acolo la o olimpiadă naţională de biologie) şi Bucureşti. Ne‑am hotărât în gară, unde veneau două accelerate, unul Timişoara‑Iaşi şi celălalt Satu Mare‑Bucureşti, să mergem la Bucureşti, totuşi, pentru că Bucureştiul era capitala ţării şi ştiam că aici o să se facă şcoală serioasă. Am ajuns la Facultatea de Horticultură din Bucureşti, unde bineînţeles că am aşezat pe baza cunoştinţelor pe care o aveam din liceu lucruri noi, la un alt nivel. Am avut şi aici profesori deosebiţi, o bază de practică deosebită la ferma horticolă Băneasa şi posibilitatea să încep încă din facultate activităţi de cercetare în cadrul unui cerc de legumicultură sub îndrumarea marelui profesor Corneliu Petrescu, care la data respectivă era cel mai reputat ameliorator în cultura tomatelor de la noi din ţară, beneficiar al unei burse Fulbright în Statele Unite. Deci, în felul acesta, încă din facultate m‑am familiarizat cu activitatea de cercetare, cu măsurători, cu determinări, cu participarea la sesiuni ştiinţifice ale studenţilor, în care prezentam rezultatele cercetării. Încet‑încet, pregătirea mea a început să prindă contur şi să evolueze şi spre alte direcţii, nu doar cea strict profesională pe care ţi‑o dă facultatea.

După terminarea facultăţii, la absolvire, aşa cum era sistemul în 1987, ca şef de promoţie, am avut posibilitatea să aleg o unitate de producţie pentru stagiatură – stagiatura era doi sau trei ani – şi să aleg o unitate de cercetare. Eu m‑am orientat spre Institutul de Cercetare şi Producţie Pomicolă de la Piteşti‑Mărăcineni, care era pe profilul pe care doream să‑l continui. M‑am dus la IAS Oradea. Fiind bihorean, am zis că eu nu rămân în Regat, ci mă voi duce acasă, şi am avut astfel şansa să lucrez într‑o fermă în plină investiţie de 175 de hectare, cu cinci specii pomicole.

 

Locul ideal

 

Aţi început să puneţi în practică ceea ce aţi învăţat în toată perioada liceului şi facultăţii.

Exact. A fost, dacă vreţi, pentru mine locul ideal în care să‑mi pun în practică cunoştinţele acumulate. Când ajungi într‑o fermă care se află în plină investiţie, adică cu pomi tineri, este nevoie să formezi coroanele pomilor, să‑i faci să crească într‑un anumit fel, să‑i orientezi într‑un anumit fel. Foarte interesant era faptul că ferma fusese înfiinţată pe un teren virgin; în zonă nu exista tradiţie, nu existau muncitori specializaţi ca să se ocupe de pomii respectivi, cu excepţia câtorva tractorişti care făceau tratamente şi lucrările solului. Ca zilieri, erau nişte doamne mai în vârstă care veneau din satele din jur şi pe care eu le instruiam, le explicam cum trebuie formată o palmetă etajată cu braţe oblice, le desenam pe pământ unghiurile, cum trebuie să legăm ramurile, şi lucram toată ziulica cu ele. După aceea am avut posibilitatea să aplic tăierile în verde, nişte tăieri în perioada de vegetaţie, fiind lăsat de şeful de fermă să fac lucrul ăsta, pentru că în mod normal ei nu le făceau. Le‑am demonstrat că, tăind în verde, pomii cresc mai repede, îşi formează coroana mai rapid, intră pe rod şi avem o mulţime de avantaje, economisim forţă de muncă…

Este extraordinar că aţi găsit oameni care să vă permită să vă dezvoltaţi şi să vă permită să puneţi în practică ceea ce ştiaţi. Tineri au nevoie de încurajare, iar dumneavoastră aţi avut şansa să primiţi aşa ceva.

Este important ca atunci când intri într‑un colectiv să te bucuri de încrederea celorlalţi şi să‑ţi dea frâu liber imaginaţiei şi dragostei de a face, pentru că dacă eşti încorsetat, ţinut în nişte tipare rigide, n‑ai cum să te dezvolţi şi n‑ai cum să creezi, să faci lucruri care să dureze. Mi‑aduc aminte că tot acolo am montat pentru prima dată în coroana pomilor nişte capcane cu feromoni, ca să capturăm fluturii dăunători, tot felul de specii care creau probleme în plantaţie. Cu rezultatele cercetărilor pe care le făceam în „fermă” (pun ghilimele pentru că ferma aceea era o fermă de producţie, nu se ocupa cu cercetarea, dar eu făceam observaţii şi fotografii), am participat la o sesiune ştiinţifică la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă de la Oradea.

Viaţa m‑a dus după aceea la IAS Curtea de Argeş – o unitate de stat cu 8.800 de hectare şi, fiind în al doilea an de stagiatură, am avut şansa să ocup un post foarte important: postul de şef sector chimizare. Mă ocupam de tot ceea ce însemna realizarea planurilor de fertilizare, distribuţia îngrăşămintelor chimice, tratamentele fitosanitare şi, nu în ultimul rând, tot ce ţinea de material săditor, material semincer, tehnică nouă etc. Ajungând într‑un IAS cu un alt profil, în care aveam şi zootehnie, şi cultură mare, bază furajeră, pe lângă vreo 600 de hectare de pomi, am putut să acumulez noi cunoştinţe şi să mă dezvolt oarecum şi pe alte sectoare, pe alte zone, dincolo de pregătirea strictă de horticultor. A contat foarte mult şi partea de administraţie, de conducere a unei activităţi, pentru că aveam în subordinea mea directă muncitori specializaţi, utilaje specializate, buldozere cu care prestam servicii în ferme.
 

Schimbări radicale

 
Care a fost atitudinea colectivului în care eraţi la Curtea de Argeş? Aţi mai avut parte de deschidere, v‑aţi mai bucurat de susţinere?

Mulţi dintre fermierii cu care intram în contact direct se apropiau de pensie, aveau 50‑60 de ani, nu erau întotdeauna dispuşi să vină un puşti de 25 de ani şi să‑i înveţe meserie. Dar, având în vedere că am avut tactul de a şti să le vorbesc şi de a şti să le prezint avantajele unor măsuri pe care eu le impuneam într‑un fel, după ce s‑au convins de faptul că aceste măsuri erau corecte şi aduceau beneficii, încet‑încet, au căpătat încredere şi n‑au mai fost reticenţi la propunerile cu care veneam. Pentru că e clar că întotdeauna există diferenţe de viziune şi de opinii între generaţii, dar cred şi sunt convins şi la ora aceasta că, dacă tânăra generaţie vine cu argumente şi „revoluţionează” un domeniu în sensul bun al cuvântului, seniorii au înţelepciunea de a accepta aceste propuneri sau soluţii noi. Şi eu am reuşit să fac lucrul acesta din fericire. Îmi aduc aminte cum, de la bun început, am reuşit să reorganizăm activitatea de recoltare a merelor, folosind nişte platforme auto‑descărcătoare supraetajate, care erau aruncate prin ferme şi nu fuseseră folosite niciodată, erau nou‑nouţe, dar nu fuseseră folosite. În perioada respectivă făceam export şi trimiteam zeci de vagoane cu mere în Uniunea Sovietică. La IAS Curtea de Argeş am reuşit să monitorizăm lepidopterele – fluturii dăunători, cu capcane cu feromoni, am reuşit să schimb radical tot sistemul de programe de tratamente fitosanitare. De asemenea, am reuşit să introduc în cultură soiurile de măr cu rezistenţă genetică la boli. Atunci, s‑au înfiinţat la insistenţele mele, primele plantaţii pomicole noi, la două ferme – Şuici şi Curtea de Argeş. O plantaţie cu soiuri rezistente trebuia stropită doar de câteva ori pe an, faţă de 15‑20 de tratamente câte se aplicau la cele sensibile.

Activitatea dvs. de cercetare a început încă de atunci..

Sigur. A continuat oarecum, dacă ar fi să mă refer la ceea ce începusem în facultate şi ce făcusem şi la IAS Oradea. Dintotdeauna m‑a atras activitatea de cercetare. Îmi aduc aminte că apăruse într‑una din fermele noastre o simptomatologie foarte ciudată într‑o plantaţie cu meri bătrâni şi primeam cu mare plăcere vizita celui mai mare bacteriolog al nostru, prof. Valerian Severin, care venea la Curtea de Argeş. Îl însoţeam. Mergeam la fermele de pe Valea Topologului să găsim care ar fi cauzele unor manifestări ciudate, ale unor cancere care apăruseră pe pomii noştri. În ianuarie 1990, cu ocazia schimbărilor…, să le zicem revoluţionare, am fost ales inginer şef de o adunare generală a angajaţilor din IAS. Aveam, din acel moment, sarcina de a mă ocupa de fondul funciar şi de tot ce însemna producţie în IAS: 30.000 de oi, 600 de hectare de pomi, peste 3.500 de hectare de păşuni alpine etc. În 1990, am obţinut peste 6.000 de tone de fructe, însă, în acelaşi an deja, am început să ne confruntăm cu o mulţime de probleme care, din păcate, începuseră să afecteze activitatea din agricultură. Intrarea abuzivă pe terenuri, furturile din producţie, pe fondul unei stări generale…, a unei lipse generale de autoritate la nivelul organelor statului, au făcut ca lucrurile să scape de sub control. Practic proprietatea statului, aşa cum era ea atunci, ajunsese să fie la discreţia oricui şi asta m‑a făcut să‑mi dau seama că nu voi putea să apăr proprietatea statului, atâta timp cât statul nu era interesat să o facă. Mi‑am petrecut foarte mult timp în Arhivele Statului, căutând documente prin care să dovedesc proprietatea statului asupra terenurilor pe care noi le aveam, pentru că începuseră tot felul de procese, intrări abuzive pe terenuri, Şi atunci, în ’90, am primit un telefon de la academicianul David Davidescu, părintele agrochimiei româneşti, telefon care mi‑a schimbat practic cursul vieţii. Marele academician mă întreba dacă nu aş dori să mă înscriu la un doctorat în agrochimie, în septembrie 1990 fiind prima admitere la doctorat după foarte mulţi ani. Am acceptat imediat, pentru că mi‑aş fi dorit să studiez în continuare şi chiar îmi făcusem planul să aplic experienţele la IAS
Curtea de Argeş într‑o plantaţie de măr şi să mă ocup de fertilizarea la măr.

 

Proiecte de cercetare

 

Tot în perioada aceea se puneau bazele pentru ce însemna activitatea dvs. didactică?

Când am venit să mă înscriu la concursul pentru admiterea la doctorat, m‑am întâlnit cu un fost coleg de facultate, Dorel Hoza, care mi‑a spus că se fac înscrieri pentru concursul de asistent universitar la Catedra de pomicultură. Şi cum eu doream de foarte mulţi ani, practic de‑o viaţă, să mă fac pomicultor, am zis că ar fi o idee foarte bună să vin să dau concurs pe postul de asistent şi să fac învăţământ, să fac cercetare, bineînţeles în paralel, pentru că cele două activităţi sunt fără discuţie interconectate. Şi, în felul acesta, în aceeaşi toamnă am dat concursul şi am ocupat postul de asistent, iar din ianuarie 1991 am început activitatea la Catedra de pomicultură din cadrul Facultăţii de Horticultură din Bucureşti.

Vorbiţi‑ne despre perioada de cercetare mai aprofundată, pentru că aţi început‑o pe vremea când eraţi student, aţi continuat‑o în perioada în care deja aţi început să puneţi bazele pentru diverse proiecte. Deci, odată ajuns la catedră, odată doctoratul finalizat, cercetarea a continuat şi a devenit mult mai vizibilă.

Sigur. Doctoratul s‑a finalizat abia peste 6 ani, în 1996. Activitatea la catedră mi‑a dat posibilitatea deja din primele luni ale anului ’91 să fiu implicat în proiectele de cercetare ale catedrei. Studiam la ferma noastră de la Băneasa hibrizii de păr creaţi în România; erau nişte proiecte în comun cu colegii de la Institutul de la Mărăcineni şi aveam aici un lot comparativ de hibrizi. Marea şansă a fost pentru toţi tinerii asistenţi din facultate din perioada aceea apariţia unor programe europene. Este vorba de programul Tempus, coordonat, în două rânduri, de acelaşi profesor al meu, Corneliu Petrescu, iar programul se numea Biotehnologii horticole. În 1992, am avut şansa să merg, pentru 6 luni, la un stagiu de pregătire la Universitatea din Perugia, din Italia, pe biotehnologii horticole, deci, pe culturi in vitro – ceea ce‑mi dorisem să studiez încă din primul an de facultate. Ei bine, odată ajuns în Perugia, am început programul de cercetare şi, în paralel, participam la cursuri şi învăţam limba italiană. Profesorul Alvaro Standardi, care ne‑a primit şi care s‑a ocupat de noi, ne‑a întrebat ce ne‑am propus să facem în cele 6 luni de stagiu. Cu modestia care ne caracteriza, am zis: vrem să învăţăm să lucrăm pe calculator, vrem să facem cercetare la laboratorul de culturi in vitro, să învăţăm limba italiană, să participăm la toate cursurile şi lucrările practice, să vizităm Italia, plantaţiile pomicole. Profesorul a început să zâmbească şi a zis: ok, sper să şi reuşiţi. Ne‑a lăsat în pace vreo două‑trei zile şi bineînţeles că, în momentul în care noi am intrat în biblioteca Catedrei de pomicultură, eram ca nişte copilaşi în magazinul de dulciuri. Din sărăcia pe care o lăsasem în ţară, sărăcia, să zicem, ştiinţifică, accesul limitat la surse de bibliografie (eram doctoranzi amândoi, şi eu, şi colegul care mă însoţea, asistentul de atunci Hoza Dorel), când ne‑am văzut înconjuraţi de ultimele reviste şi cărţi de specialitate, marile enciclopedii, tratate, nu făceam altceva decât să studiem toată ziua. Luam un vraf de cărţi şi studiam toată ziua şi, în paralel, bineînţeles, am început să studiem italiană, să studiem mai mult şi să ne începem serios şi activitatea în laborator. După o săptămână aveam cheile de la toate încăperile din acel institut, de la laboratorul de cercetare; devenisem membri ai comunităţii din Perugia. Aşa a început o colaborare foarte apropiată cu colegii de acolo, tineri asistenţi, profesori. Mergeam cu ei pe teren, la câţiva zeci de kilometri, în fermele în care ei lucrau pe kiwi – pentru noi kiwi era o cultură nouă –, măslin, viţă-de-vie. Atunci am realizat primele lucrări ştiinţifice adevărate, pe care le‑am şi publicat, una dintre cele mai citate, scrisă bineînţeles în colectivul de acolo şi publicată în perioada Perugia, este şi la ora asta o lucrare de bază în fiziologia plantelor de kiwi. Aflând că dafinul n‑a fost înmulţit in vitro niciodată, m‑am încăpăţânat să‑l înmulţesc in vitro, cu toate că e o plantă care se poate înmulţi prin butaşi… Mi‑am zis atunci: eu vreau să fac înmulţirea in vitro a dafinului; şi pentru prima dată în lume am realizat acest lucru şi am publicat o lucrare pe această temă.

Iulie 2021
■ Profesor, cercetător, pomicultor, horticultor

Mihaela Rusu în dialog cu Florin Stănică

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest