Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » O altă dimensiune a scrisului

O altă dimensiune a scrisului

Impresia de excepţionalitate a prozei lui Nicolae Breban derivă din această multiplicitate a personalităţii sale în care s‑au întâlnit imaginaţia artistului, inteligenţa observatorului social, intuiţia psihologului şi profunzimea filosofului politic

Odinioară criticii operau cu noţiunile de talent şi geniu, Immanuel Kant exersându‑şi puterea de judecată pentru a le defini; în epoca fizicii cuantice, auzim vorbindu‑se de „altă dimensiune”, de exemplu, a tenisului practicat de Rafael Nadal. Perfecţiunea performanţei asimilează orice disciplină artei, iar arta însăşi pare uneori să ţină de o ordine distinctă de cea comună.

Derizoriul spectacolului politic şi mediatic din primele deceni postdecembriste te fac uneori să bănuieşti că, profitând de deschiderea graniţelor, zecimea inteligentă a populaţiei româneşti va fi emigrat … Altminteri cum să înţelegem anatemele de colaboraţionism aruncate asupra scriitorilor care primeau drepturi de autor în perioada comunistă? Pe nimeni nu interesează acum că se scot bani frumoşi din traduceri, în vreme ce cărţi achiziţionate de biblioteci universitare din ţară şi din străinătate reprezintă muncă şi talent neretribuite. Sigur însă, o culme a relei-credinţe a fost atinsă de cei care l‑au acuzat pe Nicolae Breban de colaboraţionism cu regimul totalitarist. Oare câţi ar fi capabili să renunţe la statutul de care se bucura Nicolae Breban în 1971 de dragul unui principiu: refuzul de a fi chiar şi un simplu martor tăcut la turnura maoistă din cultura şi politica de cadre a României din acel an? Fusese canonizat ca scriitor de prim rang, conducea revista cea mai importantă a ţării, i se ecranizase un roman, deţinea un loc superior în ierarhia, dacă nu de putere, care aparţinea doar cuplului prezidenţial, cel puţin a demnităţilor publice, la care, fără îndoială, e mult mai sensibil cineva care cunoscuse persecuţia şi umilinţele ce veneau la pachet cu o origine socială indezirabilă. Faptul că a fost singurul om de cultură care a înfruntat o putere a cărei forţă de represiune se exercitase la cote înspăimântătoare până cu mai puţin de un deceniu în urmă vorbeşte de la sine de caracterul ieşit din comun al gestului. Scriitorul a răspuns ca un poetician al romanului cititorilor CNSAS, anume că Singura cale (2011) deschisă prozatorului autentic în inima realităţii este aceea pe care merge el însuşi, iar dacă îi este conştiinţa călăuză, de cine să se teamă?

Mult mai importantă e însă metafora – „o altă dimensiune” – atunci când e aplicată operei lui Nicolae Breban. Upgradate de contactele cu universităţile străine şi internet, şcolile doctorale de filologie au adoptat, adesea cu succes, metode şi terminologii care au permis doctoranzilor un comparatism persuasiv argumentat al literaturtii postbelice din România şi din străinătate. Glosate în referate postate în internet, cărţile lui Nicolae Breban şi‑au relevat actualitatea în ceea ce priveşte structurile narative (metaficţiunea, autoreflexivitatea, intrigile paralele, construcţia personajelor mutante şi dedublate, lipsite de unitatea identitară şi coerenţa celor clasice), tropii textuali (ontologia textuală a universului ficţional, efectul de realitate al limbajului, dispariţia graniţei dintre real şi ficţional, punerea în abis, adică dublarea în medalion metatextual a intrigii întregii cărţi, ca în Don Juan) sau poetica evadată din finalitatea strict estetică înspre politic, psihologia maselor sau parabola filosofică. Cu toate acestea, instrumentarul teoretic se dovedeşte insuficient, incapabil să definească un autor care dă criticului impresia că‑i scapă ce era esenţial, a cărui scriitură sparge zăgazuri, forţa şuvoiului principal antrenând aluviuni ce nu se lasă îmblânzite în rigide rame de lectură, putând fi comparată stilistic cu abundenţa barocă. Impresia este într‑adevăr aceea de interferenţă a unor curenţi venind din direcţii opuse, deşi efectul e de complexitate mai curând decât de hibridizare a vocii narative, aşa cum se întâmplă la Thomas Pynchon, de exemplu, sub semnătura căruia s‑a crezut o vreme că se ascunde un grup de coautori. Proeminente sunt două impulsuri esenţiale: de o parte, romanul politic cu ambiţii de descoperire a dinamicii reţelelor de putere de‑a lungul unor mari intervale de timp – ca în V, Curcubeul gravitaţiei, sau Strigarea lotului 49 de Pynchon –, în vreme ce cealaltă componentă narativă realizează un plonjon în psihicul abisal al unor comunităţi umane din perioada postbelică într‑o manieră care îi aduce laolaltă pe Nietzsche şi pe Dostoievski. Dacă Pynchon e obsedat de istoria secretă, de cauzalitatea ascunsă a unor evenimente aparent fără legătură, vocea narativă oscilând între explicaţia paranoică şi seducătoare ipoteze conspirative, Nicolae Breban pare să înregistreze „efectul de fluture” al conspiraţiilor marilor puteri în teritorii de la marginea Imperiului, unde, în lipsa unor planuri generatoare de explozii controlate, societăţile se destructurează, intrând într‑o spirală descendentă, entropică. În vreme ce intriga politică e dublată la Pynchon de cea detectivistă, protagoniştii încercând să descopere jocurile de putere responsabile pentru răul social, inclusiv războaie globale, personajele prozatorului român sunt destine frânte de politică, efectele acesteia măsurându‑se în psihopatii, crize de identitate, traume şi pervertiri psihice şi destabilizări morale. Personajele sunt aici pâlnia de rezonanţă a demoniei politice, deşi imaginile predilecte sunt mai curând cele ale distrugerii armoniei, cum sunt corzile rupte ale pianului şi gramafonul cu pâlnia turtită în Animale bolnave sau figura creaţiei suspendate din Pândă şi seducţie: „gura mică, strânsă, reprimând parcă un sunet, un veşnic sunet ce vrea să se nască sau ce nu vrea să moară definitiv”. Sentimentul general al epocii, acea “structure of feeling” care defineşte, după Raymond Wlliams, o epocă şi e mai potrivită ca instrument hermeneutic decât epistema lui Foucault, deoarece epoca respectivă nu a excelat în cunoaştere sau raţionalitate, a fost acela de impostură. Gândirea oficială era reducţionistă, mecanicistă, hilară. Proza lui Nicolae Breban din acei ani e o critică sau satiră a unei structuri de putere care distorsiona trupuri sau creiere. E o revoluţie doar o violentare a statu quo‑ului politic sau o imposibilitate? Mutând oamenii, ca pe mobile, din saloanele caselor lor la mansardă, puşcărie sau deşertul Bărăganului, de la catedră în uzină, sau, dimpotrivă, din coliba mizeră sau din uzină în birourile cu fotolii pluşate ale noii stăpâniri li se crea acestora concomitent o nouă personalitate?

Ca filosof al istoriei, autorul pare descins din Edmund Burke, oponent al Revoluţiei Frnaceze, deşi nu era un conservator, dar care vedea progresul prin reforme nu prin rupturi radicale de natură să curme tradiţii, rafinamente ale evoluţiei sociale organice în timp, generând crize sociale şi identitare. „Frica de stăpîn e şi asta un fel de păcat, băicuţule? De ce e o slugă rea cea care greşeşte din frică de stăpîn?” Această întrebare din Animale bolnave transpune în planul conştiinţei mecanica socială a oamenilor deveniţi obiecte. Polaritatea stăpân/sclav nu e cea răsturnată de revoluţia bolşevică al cărei model era copiat în România, ci una nietz­scheană, a sufletului care îşi este propriul stăpân şi a sufletului de slugă care, de pe noile poziţii de putere, victimiza la comandă. Cele trei crime din roman au mobiluri ideologice (politice sau religioase), dar nici pe departe nu sunt expresia unui crez alimentat de cultură, educaţie sau înţelegere a situaţiei istorice, ci din pur fanatism sau reacţie isterică de moment. În absenţa stăpânilor, un alt roman de început, nu se ocupă nici el de agenda presupus egalitaristă a regimului – în realitate, o inversare automată de roluri şi statut social – ci de aceeaşi conştiinţă destabilizată de schimbarea contextului în care evoluează personajele. Nicolae Breban e un anti‑existenţialist care crede, ca şi Ivan Karamazov, că în lipsa valorilor moştenite, personificate de suma lor ideală, Dumnezeu, nu mai există criterii de acţiune şi judecată. În câmpul deschis cinismului, anarhiei, experimentului iresponsabil, personalitatea umană e schilodită, veşnic incompletă. Dacă stăpânul simbolizează autoritatea falică, aflată în deplin control al propriului destin, noua societate românească, de cetăţeni trataţi ca obiecte manipulabile şi clone de gândire, părea una a deficitului de fiinţă: bătrâni, femei, copii, în inversata ordine a evoluţiei fireşti. Francisca decade social, Chilian urcă, se întâlnesc precum găleţile acţionate de un scripete social lipsit de raţiune, dar convertirea sau comuniunea nu pot fi decât acte ratate. Romanul brebanian este contrariul romanului de formaţie, personajele fiind supuse unor probe de adaptare, nu unei hegeliene evoluţii şi revelaţii a spiritului.

Proza lui Nicolae Breban se articulează de la început ca o metafizică a realităţii sociale, textul cerându‑se interpretat pe câteva niveluri de semnificaţie. La nivel anagogic, descoperim structurile simbolice – acea revenire la scena de început care sugerează incapacitatea personajelor de a evolua. Acea scenă nu este, ca în Ion, de Rebreanu, un cronotop tipic (satul românesc de pe la 1900), ci unul de pasaj, lipsit de identitate. Este o gară, un tren care nici nu ajunge în ea, ci se formează undeva în afară, mereu într‑un altundeva al altcuiva, unde tânărul visător venit să se formeze primeşte îndrumări de la o femeie de serviciu. Paul se întrupează dintr‑un neloc, iar la final revine la gară din nelocul arhetipal care este… cimitirul. Formaţia este de‑formaţie, de la reacţia firească de rezistenţă la regimul de îndoctrinare şi obedienţă impusă, Paul ajunge să‑şi însuşească sentimentul epocii într‑o asemenea măsură încât – iată una din enormele figuri sarcastice brebaniene – nu se mai simte bine decât înconjurat de obedienţa deplină a morţilor. Soldatul şi mortul completează sumarul inventar al tipologiei sociale a autorului: „Poate că sunt simple scorneli, dar… ce vreau să vă spun… aha, da, putem noi oare într‑adevăr scorni ceva? Ni se dă voie, oare? Nu e cineva cu un băţ care ne loveşte distrat peste degete, peste unghii, cînd încercăm să facem altceva decît ceea ce trebuie… ceea ce e necesar spunem noi mai distins, dar, în definitiv, totul nu e decît: trebuie! Trebuie! Şi iar, trebuie! şi iar: trebuie! pînă îţi clănţăne dinţii, pînă ţi se zbîrleşte pielea de groază şi chiar pînă începe să‑ţi placă, pentru că, dragă doamne, culmea spaimei şi a silei nu e decît începutul plăcerii, un început firav, e drept, şi plăpînd, dar adevăraţii pedagogi, cunoscătorii de oameni şi tiranii, nu ne fac decît un bine cînd măresc spaima şi înzecesc sila, pentru că numai aşa apare adevărata plăcere şi bucuria de a trăi!… Tam‑ta‑ra‑ta‑ta‑ta‑ta‑ta‑ta, trece‑un mic soldat pe cale, tot plîngîndu‑se de şale, tot plîngîndu‑se de şale. Tam‑ta‑ra‑ta‑ta‑ta‑ta…” Ca şi D.R. Popescu în Vânătoare regală, Nicolae Breban vede indivizii coborând în animalitate. Personajul postmodern este unul mutant, lipsit de coerenţă şi identitate psiho‑empirică, dar cel mai adesea recunoşti convenţia luând‑o ca atare. La Nicolae Breban, cititorul participă la „rinocerizarea” personajului, la momentele în care acesta devine animal, simte cum începe să se mişte în el un rozător sau alt animal dezgustător, şi, spre deosebire de modelul deleuzian, aceasta nu e doar o destructurare în vederea coagulării altei identităţi. La Breban, procesul sfârşeşte în neantul pământului ce acoperă morţii, extremităţile – autocraţia şi anihilarea individului – se descoperă a fi faţa şi reversul aceleiaşi monede de schimb în infinita comutabilitate a sensurilor: „Mergea repede, încercând să‑şi ascundă, faţă de sine însuşi, oboseala, privind fericit în jur, la pietrele mari, albe, la verdeaţa foşnitoare, mătăsoasă şi o clipă, două clipe, trei clipe şi mai multe se simţi teribil de important, totul în jur, toate fiinţele acelea din jur, iarba, aerul, pietrele, erau atît de neputincioase, cu mult mai slabe decît el, încît putea fi el însuşi, o dată, în sfîrşit, un stăpîn, un rege sau un stăpân atotputernic, lipsit de milă şi fără inimă, sau cu o inimă de piatră, înconjurat din toate părţile de supunere şi linguşire, de acea supunere a pământului” […].

Noile căi către dinamica ascunsă a realităţii din romanele ulterioare nu vor schimba divorţul dintre narator şi lume, situarea sa mereu în afara unor comunităţi alienate în jocuri sociale fără miză, dar gustând satisfacţia – sau poate amărăciunea de a nu se vedea niciodată contrazis – manipulării fantoşelor din mediul în care pătrunde ca agent destabilizator. Evenimentele istoriei recente i‑au confirmat pesimismul social, Drumul la zid, Jocul şi fuga sau O istorie dramatică a prezentului fiind cronici ale unui eşec politic anunţat. Deşi analogia fanatismelor de dreapta şi de stânga nu e o observaţie originală, rareori a fost ea ilustrată cu atâta virtuozitate epică şi caracterologică. Dacă Nietzsche vorbea de inversarea valorilor, Nicolae Breban desăvârşeşte tabloul entropic demonstrând comutabilitatea lor, intrarea umanităţii în universul lipsit de direcţii, efecte şi consecinţe ale desenelor animate, al cărui început Nicolae Breban îl vede în secolul mecanicii newtoniene, acea golire de spiritualitate şi continuitate culturală care a fost veşnic neliniştita şi experimentatoarea modernitate. Analogia ce ne vine în minte este tot din Lumea Nouă, acolo unde modernitatea a fost şi singura realitate şi unica logică socială: Henry Adams cu metafora lui polarizată, Madona şi dinamul – spiritualitatea Evului Mediu versus mintea mecanicistă a modernităţii tehnologice. Impresia de excepţionalitate a prozei lui Nicolae Breban derivă din această multiplicitate a personalităţii sale în care s‑au întâlnit imaginaţia artistului, inteligenţa observatorului social, intuiţia psihologului şi profunzimea filosofului politic.

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now