Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”

„Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”

Ediţia a 23‑a a Festivalului Internaţional „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş” s‑a desfăşurat în perioada 9‑16 iulie 2019. Organizator şi proprietar al acestui produs şi brand cultural românesc e Fundaţia Academia Internaţională Orient‑Occident (România), preşedinte – Dumitru M. Ion; director artistic – Carolina Ilica. Au participat peste 100 de poeţi, membri ai Academiei Internaţionale Orient‑Occident, editori, traducători, artişti plastici, muzicieni ş.a., reprezentând 31 de ţări: SUA, Canada, Mexic, Porto Rico, Bolivia, Chile, Panama, Salvador, Guatemala, Peru, Uruguay, Argentina, Cuba, Republica Bolivariană Venezuela, Maroc, Israel, Portugalia, Spania, Franţa, Olanda, Bulgaria, Scoţia, Marea Britanie, Anglia, Marea Britanie, Albania, Muntenegru, Taiwan, Germania, Federaţia Rusă, Elveţia, Georgia şi România. Aceştia s‑au adăugat celor circa 1700 de poeţi din peste 100 de ţări, participanţi la cele 22 de ediţii anterioare ale Festivalului poetic de la Curtea de Argeş.

Programul a cuprins trei macrorecitaluri plurilingve de câte trei ore fiecare şi au fost recitate sau citite peste 1000 de poezii în limbile participanţilor şi în varianta în limba română, în peste 200 de microrecitaluri poetice individuale. La acestea s‑au adăugat Expoziţia de Artă a doamnei Ruxandra Eugenia Socaciu, Expoziţia de Carte a Editurii Academiei Internaţionale Orient‑Occident, cu peste 300 de volume, ca şi Expoziţia de Artă (Cărţile Neconvenţionale) a Carolinei Ilica, intitulată Cărţile de la Vidra – Plângând de‑atâta frumuseţe (Cartea de Lână; Cartea de Lemn, Cartea de Lacrimi şi Cartea Învierii), cu versuri pe alte suporturi decât hârtia: lână, lemn, borangic sau ouă.

De‑a lungul a patru zile au fost lansate: Antologia plurilingvă (în limbile: engleză, franceză, spaniolă şi română) Poesys 22, în 2 volume ce cuprind peste 600 pagini, precum şi alte 10 cărţi de poezie bilingve şi plurilingve ale poeţilor participanţi la festival. În data de 12 iulie, în saloanele Centrului de Cultură şi Arte „George Topîrceanu”, comemorând 130 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, a avut loc deschiderea Expoziţiei 400 de Gravuri la Sonetele poetului naţional.

Poeţii au făcut excursii în Munţii Carpaţi (Cetatea Poenari a lui Vlad Ţepeş, Barajul Vidraru şi Mănăstirea Corbii de Piatră – sec. IX), au vizitat Biserica Domnească (sec. XIV) şi Mănăstirea Curtea de Argeş (sec. XVI), celebrele monumente de artă şi cultură românească din oraşul regal.

În penultima zi a festivalului s‑a desfăşurat ceremonia primirii noilor membri ai Academiei Internaţionale Orient‑Occident: poetul şi eseistul Julio Torres‑Recinos (Salvador) şi poeta Norah Zapata‑Prill (Elveţia). Juriul Academiei Internaţionale Orient‑Occident, alcătuit din Carolina Ilica (director artistic şi preşedinte al Juriului festivalului), prof. dr. Mihai Golescu (eseist, directorul cotidianului Argeşul) şi Victoria Milescu (poet, eseist, traducător ), a acordat următoarele premii:

Premiul european pentru poezie: Omar Garcia Obregon (Anglia).

Premiul Orient‑Occident pentru arte şi ştiinţe: Laureaţi: Abdelouahab Errami (Maroc) – pentru poezie şi eseu; Grigore Leşe (România) – pentru arta interpretării cântecului tradiţional românesc şi pentru păstrarea autenticităţii folclorului naţional; Mihaela Gabriela Helmis (România) – pentru interviurile culturale cu mari personalităţi (Radio România Actualităţi); Iulian Uţă (România) – pentru eseu şi jurnalism autentic (ziarul Profit şi Super tv). Premiul naţional pentru literatură – Dinu Săraru.

Premiul internaţional de poezie: Roberto Resendiz Carmona (Mexic).

Premiile au fost acordate pentru întreaga operă de până acum a autorilor. Trofeele, în bronz şlefuit, au fost concepute şi donate Academiei Internaţionale Orient‑Occident în anul 2000 de către marele sculptor român acad. Gheorghe Iliescu Călineşti.

***

Festivalul poetic de la Curtea de Argeş se înscrie printre cele 5 cele mai importante manifestări de gen ale lumii contemporane, putându‑se compara – prin complexitate, prin îndeplinirea unor criterii internaţionale, prin profesionalism în organizare şi prin participare internaţională; anual între 65 şi 125 de invitaţi din 25‑35 de ţări, inclusiv din România – cu marile festivaluri poetice de la Struga (R. Macedonia), Medellin (Columbia) şi Trei Râuri (Canada).

„Dragoste la prima vedere”

Mihaela Helmis: Cred s‑ar putea întreba oricine ce a existat mai întâi: a fost în vis sau în ce fel de gând căpăta contur o asemenea adunare de sens şi frumuseţe cum sunt acum Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş?

Carolina Ilica: Eram foarte tânără, luasem premiul de debut, premiul întâi la Poezie, la concursul de debut în volum organizat de Editura Eminescu din Bucureşti. Atunci Zaharia Stancu m‑a felicitat şi a hotărât să mă trimită şi pe mine la Festivalul de poezie de la Struga. Era, cred, anul 1974. Când am văzut ce se întâmplă acolo, câţi poeţi din lume erau, recitalurile de poezie, atmosfera…, mi‑am dat seama cât de important este să cunoşti o limbă străină sau mai multe, cât de important este să vezi un asemenea festival, să te întâlneşti cu mari autori din lume, să vezi cum se poartă unii cu alţii… A fost pentru mine o lecţie extraordinară.

Şi un fel de dragoste la prima vedere faţă de un asemenea fenomen…

Da! Şi mi‑am zis în sinea mea: dacă o ţară aşa de mică precum Macedonia – care făcea parte din Federaţia Iugoslavă, având autonomie locală – e în stare să facă un asemenea festival, oare România, o ţară mai mare şi mai puternică, nu ar putea? Şi atunci mi‑am propus să fac tot ce trebuie pentru ca şi România să se aşeze pe harta internaţională a marilor festivaluri de poezie. Dar nu am reuşit în anii care au urmat. Am făcut tot felul de propuneri, dar ni se răspundea că nu avem ştiinţa de a organiza aşa ceva, că e foarte greu să aduni autori din toată lumea, cum pretindeam noi. Am fost de mai multe ori la Festivalul de la Struga.

Pe care noi îl cunoşteam mai ales graţie laurilor pe care îi primea acolo Nichita Stănescu, după Léopold Sédar Senghor (Senegal), în 1975, Artur Lundkvist (Suedia), 1977, Hans Magnus Enzensberger (RFG), 1980, sau înaintea lui Yiannis Ritsos (Grecia), 1985, şi Allen Ginsberg (SUA), 1986.

Da, aşa este. Iar noi aveam un avantaj. Soţul meu, poetul Dumitru M. Ion, care ştia foarte bine limba macedoneană, tradusese câţiva autori şi am început să învăţ şi eu. Aşa, ca dintr‑o joacă, la început, căutând sinonime pe care mi le cerea el, şi aşa m‑am apropiat de macedoneană prin poezie. Mergând la Struga, în baia de limbă şi cu ceea ce îmi aminteam din şcoală de la limba rusă, m‑am trezit, cum se spune, încă un om! Eram în posesia a încă unei limbi! Apoi am luat mai multe premii acolo. Şi am reuşit să iau unul neaşteptat pe o o insulă a poeţilor unde se degusta vin, se dansa şi se desfăşura un concurs de poezie despre vin. Mie, plăcându‑mi să dansez, am intrat repede în joc, am trimis şi eu o poezie şi, spre surprinderea participanţilor, bărbaţi, premiul mi‑a revenit mie pentru cel mai frumos poem despre vin. Atmosfera de acolo era extraordinară, pentru că macedonenii sunt foarte primitori. Erau foarte deschişi, optimişti, mai ales pentru că pe atunci trăiau foarte bine, după părerea mea. Iar eu mi‑am pus în cap să avem şi în România un asemenea eveniment anual. După 1989, când s‑au mai schimbat nişte lucruri şi în cultură, ne‑am zis că era momentul şi pentru împlinirea acestui vis al nostru. M‑am dus şi la Ministerul Culturii, şi la Uniunea Scriitorilor, dar sub pretextul că era la Iaşi un festival cu participare internaţională, cu 3‑4 poeţi străini, unul la Chişinău, altul românesc, organizat de cineva care locuia la Paris sau la Viena… lucrurile au continuat să stea pe loc. Or, noi, care mai participaserăm şi la alte festivaluri internaţionale, ştiam că, pentru a avea cu adevărat valoare, participarea trebuia să fie trei sferturi autori străini şi un sfert participanţi din ţara organizatoare. Cam asta ar fi proporţia pentru o manifestare serioasă. Aşteptam ziua să ni se întâmple şi nouă ceva de acest gen. Şi am fost atenţi, am învăţat de la fiecare festival tot ce era mai valoros, de la organizare şi felul în care erau aşteptaţi participanţii, la premii şi toate detaliile ce ţineau de specificul fiecărei întâlniri.

Francezii numesc asta savoir faire…

Da. Am adunat tot ce era mai bun, cu gândul la un melanj care să se potrivească pentru România.

Când s‑a întâmplat ca pentru prima oară visul să prindă măcar în parte contur aici, la Curtea de Argeş ?

După ce am fost refuzată în toate părţile, mai ales pe motiv că nu sunt fonduri, că e prea complicat, de unde să ştim noi care sunt autorii interesaţi din alte ţări?… , deşi eu îi cunoscusem pe mulţi dintre cei mai valoroşi poeţi şi îi puteam chema la noi fără dificultăţi. La un moment dat, prin 1993, vorbind cu dl. Ion Iliescu, într‑o discuţie despre românii din Balcani şi despre rudeniile noastre, că sunt veri măcar cu noi…, i‑am sugerat să fie şi în Macedonia măcar un consulat, dacă nu o ambasadă. Fiind vorba de mai multe deschideri atunci, el a dat drumul mai multor diplomaţi‑scriitori. Sigur, erau cunoscători ai limbii ţării în care plecau şi care aveau deja relaţii stabilite în diferite sfere. La fel şi eu: cunoşteam limba, oamenii deja mă cunoşteau…

Era un gest de diplomaţie culturală, chiar dacă nu era denumită astfel.

Da, aşa avea să fie, iar unii se şi mirau ce avem noi cu ţara aceea mică… Explicaţia era simplă, eram simpatizaţi şi aveam simpatizanţi acolo… În plus, Dumitru M. Ion şi cu mine reuşiserăm să facem un fel de contract de reciprocitate între Uniunea Scriitorilor de la noi şi cea din Macedonia. Traduceam şi publicam noi o carte macedoneană, publicau şi ei o carte a unui autor român. Cât despre Festivalul de poezie pe care îl visam, i‑am spus atunci şi domnului Ion Iliescu, dar nu s‑a realizat nici atunci. Ceva totuşi se declanşase! Am început să adun bani din munca diplomatică şi am făcut prima ediţie pe banii mei.

Era 1990 şi…

Era acum exact 23 de ani, în 1996.

Câţi invitaţi au fost la acea primă ediţie?

Cred că erau 35 de poeţi, în condiţiile în care noi intraserăm şi într‑o Asociaţie numită atunci Balcanika prin Asociaţia pe care o creaserăm pe aceste coordonate Orient‑Occident. Doream să cuprindem lumea cu ea. Soţul meu era vicepreşedinte la Balcanika şi noi am găzduit acea întâlnire. Cu acea experienţă ne‑am convins că suntem în stare să organizăm un eveniment de anvergură. Când a fost vorba din nou de sprijin financiar, a fost la fel de greu. Am fi obţinut fonduri pentru un festival european, dar visul meu viza un festival Orient‑Occident, pentru a asculta şi în România poezia aşa cum se scrie în toată lumea. Sunt locuri în lume unde poezia e mult mai mult apreciată decât la noi. Sunt peste tot mari poeţi pe care nu‑i cunoaştem, direcţii poetice importante… Am avut puterea să nu ne limităm la o întâlnire de nivel european, în încercarea de a gravita şi noi pe orbita mondială a poeziei. Am avut dreptate să perseverez şi în anii buni ai Nopţilor… de la Curtea de Argeş am avut ediţii şi cu 150 de oaspeţi poeţi.

De ce a fost Curtea de Argeş cea aleasă?

A fost o mică bătălie între Curtea de Argeş şi judeţul Arad.

Aici era o dispută în familie…

Dumitru M. Ion e argeşean, eu vin din judeţul Arad şi îmi doream ca festivalul să fie în zona mea, fiind convinsă că e cea mai frumoasă din lume… Aşa cum crede fiecare despre locul său natal. Deşi cedez cu greu, am acceptat să alegem Curtea de Argeş pentru că e un oraş frumos, cochet, aproape de Bucureşti şi până la urmă e capitală domnească. Festivalul e aici de peste 20 de ani, dar îmi doresc să reuşim şi o prelungire a festivalului la Vidra. Să pot să duc măcar o parte dintre cei ce vin la Curtea de Argeş să locuiască şi să scrie timp de câteva zile la casa mea părintească din comuna natală.

Visaţi acum şi o tabără de creaţie la Vidra?

Mi‑ar plăcea mult să reuşim aşa ceva. Casa pe care nu vreau s‑o vând trebuie să fie şi intabulată, înainte de o necesară renovare. Aş face asta cu ajutorul autorităţilor locale, dar lucrurile se mişcă deocamdată foarte încet. M‑aş bucura mult ca primăria să pună mai mult preţ pe cultură, pentru că am putea face împreună lucruri minunate. Casa, grădina, păduricea noastră ar putea deveni o casă de creaţie, un loc de vis nu doar pentru mine sau localnici, ci mai ales pentru atâţia creatori din întreaga lume. Mi‑ar fi tare drag să‑i hrănesc ţărăneşte, să‑i culc ţărăneşte, poate chiar în şură, în pod pe fân, iar ei să scrie, câte zile stau acolo, câte un poem pe zi… să apară astfel şi o carte.

Tot atâtea vise care se pot transforma, la rândul lor, în realitate, aşa cum s‑a întâmplat şi cu visul de acum peste 40 de ani de la Struga, repetat în alte festivaluri de poezie, iar apoi materializat în Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş, festival care are atât de importante paliere.

Sunt deja 15 ani de când festivalul nostru e inclus printre cele mai importante festivaluri de poezie din lume. La o întâlnire a organizatorilor de asemenea mari întâlniri poetice, parametrii Nopţilor noastre de poezie au fost foarte bine apreciaţi şi sunt în lume mulţi scriitori şi poeţi care urmăresc festivalul nostru, odată ce au fost aici, la una sau două ediţii.

Devin ei un fel de ambasadori sui generis ai României, via festival?

Cu siguranţă. Iar noi ne străduim să invităm în fiecare an noi şi noi poeţi şi scriitori şi în 23 de ediţii au trecut cu aripa poeziei lor pe la Curtea de Argeş peste 1900 de creatori.

I‑am văzut şi le‑am simţit celor de anul acesta aura poetică, dar şi anvergura, dacă mă gândesc la cele pe care mi le spunea, după micro‑recitalul său, o personalitate precum Abdelouahab Errami din Maroc, laureat al ediţiei 2019, care şi‑a rostit poemul într‑o incantaţie tulburătoare.

Confesiunile omului cu pălărie

De ce de fiecare dată când cerul îmi cade în
căuşul palmei
Precum un fruct
Eu mă grăbesc să scrutez distanţa dintre pălăria
mea
şi pantofii mei, acolo unde îmi fac veacul de obicei?
Într‑o stare neclară, cu o suflare şovăitoare,
O fi oare vorba de apusul vieţii?
De ce de fiecare dată când cerul albastru sau gri
Se lasă să cadă în mine ca o stâncă a deşertăciunii
Eu mă caut în distanţa infinită care se întinde în
mine.
Mă ascund în spatele zidurilor dinlăuntrul meu
Ca zorii zilei care revin în sânul nopţii
Pentru a‑şi face mea culpa
şi a urca iarăşi panta instinctelor imprimate
în meandrele existenţei.
Eu mă las purtat de seva astrală
Care în mine hrăneşte splendida goliciune a
lucrurilor
Legănat de lacrimile mele mocnite
De tristeţea mea hibernală
De buzele mele chinuite de săbii ascuţite de vânt
De timpul atemporal
Eu, suportul de pălărie
Care voi fi totdeauna,
în ciuda vehemenţei micilor bucurii
Acaparatoare, ocazionale
Dându‑mi târcoale pe vreme rea
Pregătindu‑se să îmi spună adio
şi să marcheze cel din urmă punct
fără întoarcere.

„Să legi cântecul şi poezia”

Mihaela Helmis: Ceea ce am avut privilegiul să ascultăm cântat, se putea rosti doar?

Abdelouahab Errami: Să legi cântecul şi poezia? E o manieră de a mă exprima; e o manieră mai explicită, dar în acelaşi timp misterioasă, pentru că poezia are darul de a exprima ceea ce nu înţelegem altfel şi construieşte lumea într‑un fel atât de special. Şi cred că şi cântecul, prin arii sau fredonat doar, adună sunete explicite care se adaugă acestei mistici legate de poezie. Pentru că eu cred că frumuseţea poeziei stă în sensul pe care îl aduce şi apoi prin celelalte lucruri pe care le exprimă, adesea de neînţeles în afara poeziei. Şi din asta vine melodia cu care mi‑am început recitalul. Textul aş putea să spun că este un soclu pentru ceea ce prin inspiraţie devenea recitalul meu unic.

Vă cântaţi întotdeauna poemele?

Uneori e chiar o melodie cea de la care plec. Apoi adaug textul. Se întâmplă să îmi cânt şi visele – şi abia apoi vine textul.

E o energie aparte? E aceeaşi vibraţie?

Da, mă proiectez într‑o energie care are frecvenţa locului, a sălii în care mă aflu, a celor ce stau în faţa mea. Totul e, de fapt, improvizat. Nu sunt melodii deja cunoscute sau special compuse pentru textele care urmează. Totul rezultă din context. Nimic nu e prefabricat, preconceput. Totul depinde de ceea ce îmi inspiră cei ce mă ascultă.

Noi, cei de faţă, v‑am inspirat?

Cu siguranţă! Sunt în stare să schimb totul în funcţie de lectura mea, de felul în care citesc instantaneu audienţa.

A fost oare de vină şi expoziţia de pe pereţii sălii în care au fost susţinute recitalurile? Poemele Carolinei Ilica scrise pe materiale neconvenţionale, pe ştergare, pe catrinţe, pe linguri de lemn, pe ouă de Paşti?

E sigur că m‑a inspirat. E foarte frumos ce a făcut şi am contemplat îndelung poemele pe obiecte de lemn, pe ţesături, pe lucruri provenite din natură. Natura… Se spune că poezia a existat în natură înaintea omului, în frumuseţea naturii. Iar fenomenul exprimat în cuvinte are şi alte vehicule prin care e comunicat. Spectacolul poemelor ei scrise, expuse sau rostite m‑a inspirat.

Pentru dumneavoatră ce sunt aceste întâlniri preplanificate cu alţi poeţi? În condiţiile în care poezia e, în primul rând, intimă…

Cred că aceste întâlniri sunt foarte intesante, pentru că poeţii sunt, în primul rând, subiectivi. Fiecare are propria viziune asupra lumii exprimată în proză, dar mai ales în poeme. Şi e foarte interesant, pentru că în acest fel sunt în ceea ce numim inter‑subiectivitate. Prin intermediul acesteia modelăm căile de comunicare la nivelul subconştientului. Pe un model al preconştientului, pe care îl consider sursa poeziei. Iar atunci când suntem cu ceilalţi poeţi, apare o reţea inedită de idei. Într‑un fel inconştient. Inconştientul colectiv…

Poetul din dumneavoastră simte că smulge taine unui plan superior nouă pe care ni le daruieşte în poeme?

Sigur. Poetul trebuie să simtă lumea din jurul lui şi celelalte dimensiuni nesenzoriale. Poetul se inspiră din toate mitologiile care există şi pe care le poartă cu sine prin imaginarul colectiv, ca pe un AND, dar se inspiră şi de la ceilalţi poeţi. Şi eu cred că poetul trebuie să aibă sufletul ce‑i poate încarna pe toţi cei de dinaintea sa ca reală sursă de inspiraţie.

Diplomaţia culturală

Mihaela Helmis: Să ai sufletul să prinzi sufletul poeţilor de dinaintea ta, spunea Abdelouahab Errami.

Carolina Ilica: Şi e doar unul dintre cei care, poeţi fiind, se exprimă şi la modul teoretic, dar tot în numele misterului din jurul nostru şi al poeziei. De altfel, unul dintre principiile noastre de organizare presupune diversitatea şi un număr cât mai mare de invitaţi din toate ţările lumii, invitaţi, aşa cum spuneam, o singură dată. Dar, dacă poetul doreşte şi o carte în traducere, atunci sigur revine la Curtea de Argeş, unde facem împreună şi lansarea.

Vorbeaţi despre dimensiuni sau paliere diferite ale festivalului

Da, acesta presupune lecturi în limba originală, lecturi în traducere în limba română, antologia multilingvă cu traducere într‑o limbă de circulaţie internaţională, cărţile de autor în traducere şi, în plus, interacţiunea cu ceilalţi poeţi, ca şi cunoaşterea valorilor noastre naturale şi de patrimoniu. Pentru asta aducem la festival muzică clasică, muzică şi dansuri tradiţionale, expoziţii de artă care să‑i uimească pe poeţii invitaţi. Întâlnirea noastră anuală m‑a stârnit şi în alcătuirea cărţilor mele de poezie pe suporturi neconvenţionale, pentru că fiecare dintre acestea devenea un nou fel de a le înfăţişa străinilor valori ale culturii noastre tradiţionale. Noi ne dorim să arătăm cât mai mult din frumuseţea ţării şi a culturii noastre. Străinii sunt impresionaţi, fermecaţi. Sunt impresionaţi cei ce ajung aici din toată lumea, din Japonia, din America de Sud, din toate zările.

Şi toţi aceştia pleacă de aici cu sonorităţi ine­dite, cu culori şi o vibraţie a locului potenţată de emoţia întâlnirii cu personalităţi locale, care, rând pe rând, dezvăluie o nouă faţetă a diamantului pe care îl şlefuiţi.

Le cunosc, le absorb pe toate şi le dau mai departe, în ceea ce scriu şi publică, fie în format clasic, fi pe internet. Urmărindu‑i, mi‑am dat seama că festivalul nostru e mai cunoscut peste hotare decât la noi. Pentru noi esenţial e să ne respectăm visul şi proiectul şi să ne facem cât mai bine datoria pe care ne‑am asumat‑o.

În numele poeziei, al culturii noastre şi al unui fel special de diplomaţie culturală care, departe de a fi doar personală, ne reprezintă pe toţi, făcând lumea să pară şi mai mică, dar şi mai nuanţată.

Cultura îi leagă pe oameni foarte repede, pentru că ea porneşte din suflete şi tot la suflete se duce. Şi atunci legătura aceasta foarte directă devine stabilă şi în multe cazuri definitivă. Şi asta nu se comunică doar în sălile noastre de recitaluri poetice, ci în contact cu toţi oamenii, cu toţi românii care n‑au uitat că deschiderea şi ospitalitatea sunt valori pe care le‑am împărtăşit dintotdeauna. Şi toate astea ne fac să mergem mai departe, deşi este greu, pentru că tot mai puţini bani sunt alocaţi pentru cultură. Cât despre statutul fundaţiei noastre, Academia Internaţională Orient‑Occident, niciodată nu s‑a găsit cineva care să considere că ni se cuvine statutul de asociaţie de utilitate publică, deşi îndeplinim toate condiţiile. Noi facem, în numele poeziei, într‑o sinteză personală, tot ce am văzut că fac alţii mai bine în festivalurile lor. Timp de un an pregătim ediţia următoare, cu poemele traduse, cu prezentările fiecăruia, cu Antologia, cu volumele bilingve. Anul acesta am lansat 5 asemenea cărţi; au fost ediţii în care am avut şi 20 de volume de poezie tradusă în limba română. Nu e o muncă uşoară pentru noi, cei doi traducători. Pentru că de la Dumitru M. Ion m‑am molipsit şi eu. În fiecare an ne îmbogăţim cu tot atâtea universuri poetice. Ne confruntăm variantele şi alegem ceea ce e mai aproape de intenţia autorului, dar eu sunt de părere că traducerea trebuie să sune cât mai bine în limba română, respectând, desigur, sensul iniţial. Natural: cuvintele poetului, în cuvintele noastre!

Şi se întâmplă cum e şi firesc: poeţii şi scriitorii să facă literaturile naţionale, iar traducătorii pe cea mondială, şi atunci iată‑vă în această ipostază în care sporiţi bogăţia lumii prin traducere şi prin ceea ce adună într‑un spirit atâta lume care ştie despre România, se bucură de ea şi doreşte să revină…

…Uitând de Dracula sau Ceauşescu, sau alte câteva nume cu care veneau aici în bagajul lor de cultură generală sau exotică…

Despre starea de poezie continuă

Mihaela Helmis: În termeni de diplomaţie culturală ceea ce faceti în fiecare lună iulie la Curtea de Argeş echivalează cu activitatea unor instituţii de cultură cu zeci de angajaţi. Cum v‑aţi caracteriza? Ce sunteţi dvs. alături de poeta Carolina Ilica, iniţiatorii Nopţilor de Poezie?

Dumitru M. Ion: După părerea mea, în chestiunile de cultură este bine ca instituţiile statului să se amestece cât mai puţin. Aceste evenimente e important să fie organizate de specialişti şi de cei care simt fenomenul cultural din interior. Un fapt îmbucurător: în ultima vreme mai multe instituţii din subordinea Ministerului Culturii sau cele precum Institutul Cultural Român primesc propunerile noastre în concursuri pentru finanţarea unor proiecte precum festivalul nostru. În ceea ce ne priveşte, Festivalul internaţional Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş aparţinând Academiei Orient‑Occident, e un festival profesionist, foarte bine cotat, e printre primele 5 pe plan mondial.

Până în momentul în care îi vedeţi la Curtea de Argeş pe toţi invitaţii unei ediţii, se întâmplă timp de un an întreg să trăiţi festivalul prin câteva dintre cele cele mai importante componente ale sale: selectarea poeziilor, traducerea, alcătuirea antologiei şi a volumelor de autor. Încetează vreo clipă această stare de festival?

Poate că vreo lună, cât încheiem administrativ ediţia curentă, nu e tocmai apăsător gândul la anul următor. Dar apoi Carolina Ilica şi cu mine reintrăm într‑o stare devenită firească în ultimii peste 20 de ani.

Pare că vă obligă jocul…

Da, şi jocul, dar şi faptul că dacă îţi alegi în viaţă nişte ţinte, nişte scopuri, merită să le duci la capăt. Sigur, unde e acel capăt e mai greu de răspuns. Marile festivaluri cu zeci sau sute de poeţi, precum cele de la Struga (Republica Macedonia), Medellin (Columbia), cel din Nicaragua sau Trei Râuri (Canada), ca să le pomenesc pe cele de anvergură din lume, sunt sprijinite de stat. Foarte mulţi lucrează la realizarea lor. Şi nu mă refer doar la echipele de traducători. Dar poate că e mai bine aşa cum facem noi. Suntem trei persoane şi prin mâna noastră trece totul. Zeci de mii din versurile noilor participanţi traduse, antologia, realizarea expoziţiilor de artă, a spectacolelor de dansuri şi muzică tradiţională, toate se realizează organic, printr‑o muncă imensă.

Înţeleg că e un spirit al festivalului pe care îl păstraţi în felul acesta. Şi el ţine de fiecare din creatorii care sunteţi, fiecare în parte, dar, de fapt, de familia pe care o alcătuiţi în felul acesta. Unde aţi mai avea de lucru, ce gândiţi că ar putea întregi o nouă ediţie cu cele 6 zile magice aici, la Curtea de Argeş?

De fapt, nu poţi să prevezi toate detaliile unei viitoare ediţii, pentru că, deşi osatura e aceeaşi, personajele sunt altele de fiecare dată. Am avut în 23 de ani aproape 2000 de mari personalităţi, de mari poeţi şi scriitori care au venit la Curtea de Argeş. Este o muncă veche şi nouă, totodată! Fiecare poet e o instituţie în sine, o prezenţă aparte, un creator aparte. Fiecare avem metehnele noastre, dar avem şi poemele care ne însoţesc. Dorinţele noastre, scopurile şi modul de a ne exprima, toate ne individualizează şi fac din noi persoane nu tocmai comode, dar care, la întâlnire, dau aripi poeziei.

Şi atunci această structură, care este, de fapt, o sinteză a celor mai bune practici ale altor festivaluri, nu aşteaptă decât să fie populată cu ceva care să facă fiecare ediţie şi mai specială decât celelalte. Sau specială în sine.

Reamintesc şansa nemaipomenită pe care am avut‑o împreună cu soţia mea Carolina Ilica de a ne desfăşura activitatea în diferite etape ale vieţii în Iugoslavia. Din punct de vedere cultural, acest stat a fost un model şi pentru Occident, şi pentru Orient. Şi pentru America de Sud, şi pentru Africa, şi pentru Asia. Pentru lumea modernă în Iugoslavia şi, mai ales, la Struga, la Belgrad, la Sarajevo au luat fiinţă aceste festivaluri. O să vă mire: toţi merg mai departe cu întâlnirile lor literare anuale. Poate mai puţin vestitul festival de la Bagdad, care dura de 1000 de ani…

Cred că e momentul să urăm Festivalului de la Curtea de Argeş să ajungă la cel puţin 100 de ediţii, graţie unicităţii sale şi deschiderilor de care sunteţi, în mod pozitiv, vinovaţi.

Festivalurile noastre seamănă între ele şi în egală măsură diferă. Se poate întâmpla ca unii dintre autori să ajungă şi la Struga, şi la noi, şi la Medellin, sau la Ohrid, dar şi în Canada. Ceea ce are specific fiecare dintre locuri – şi mă refer şi la oameni, şi la valori istorice sau de patrimoniu – face ca acestea să păstreze diferenţa specifică, unicitatea, sensul profund de a exista. Până la urmă, e vorba şi despre limba în care se transpune poezia fiecăruia dintre participanţi, iar aici limba română adaugă vibraţia sa aparte şi lărgeşte cercul celor cărora lumea le este descrisă la modul poetic. În plus, celor peste 100 de poeţi care s‑au intâlnit acum la Curtea de Argeş, prin condiţiile obiective pe care le‑am creat, li s‑au deschis tot atâtea conexiuni reciproce, să colaboreze, să se editeze, să se co‑editeze, să comunice, să danseze, să se cunoască şi să ne cunoască. Toate vor păstra amprenta capitalei noastre regale şi a meleagurilor noastre argeşene.

Astfel aţi completat imaginea, întreg tabloul acestei întâlniri de excepţie, care până la urmă este nu doar poezie, nu doar cultură, e viaţă adevărată.

Asta încercăm. Dincolo de a fi poeţi, noi suntem, în primul rând, oameni. Şi ce minunat e să fii Om!

Grupaj şi fotografii de Mihaela Helmis

Mihaela Helmis

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now