Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Mircea Vulcănescu, o excepţie ameţitoare

Mircea Vulcănescu, o excepţie ameţitoare

2. Formarea ca filosof

Mircea Vulcănescu se formase ca filosof în atmosfera universitară incitantă din jurul lui Nae Ionescu, al cărui apropiat a devenit fără să cadă pradă admiraţiei necenzurate; ca sociolog, la şcoala lui Dimitrie Gusti, al cărui asistent şi colaborator a fost; ca jurist şi economist, în Franţa. La Paris ar fi putut să‑şi continue studiile în filosofie sau estetică, cum se aşteptau prietenii lui, sau în sociologie – Dimitrie Gusti îl vedea urmaşul lui la catedra de la Universitatea din Bucureşti –, dar Vulcănescu a preferat ştiinţele economice, care îl vor antrena în cariera administrativă publică pe care o va face dintr‑o pornire pragmatică, moştenită în familie („bunicul meu a fost agent fiscal la ţară, tatăl meu a ajuns secretar general la Finanţe, eu am urcat până la treapta de subsecretar de stat”), dar şi din devotament civic, niciodată din interes politic. Alegerea lui îi va lua o bună parte din timp şi, din păcate, îi va aduce nemeritat tragicul sfârşit. Devenise specialist în operaţiuni de naţionalizare, conversiune şi răscumpărarea datoriilor publice externe ale României. Calificarea, experienţa şi probitatea lui fac să fie chemat, în condiţii excepţionale, în misiuni dificile, aşa cum au fost cele din august‑septembrie 1940, când a făcut parte din delegaţia României la Comisia mixtă româno‑bulgară care a negociat retrocedarea – către Bulgaria – a Cadrilaterului, sau în guvernul antonescian format după înăbuşirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941. A avut o carieră didactică prodigioasă: la 25 de ani era asistent la Catedra de sociologie, etică şi politică a Facultăţii de Litere din Bucureşti; în paralel, a fost profesor la Şcoala superioară de asistenţă socială. Tânăr, publicase deja 146 de lucrări şi studii; bun orator, ţine frecvent conferinţe, după moda vremii, la Ateneul Român, Sala Dalles, Institutul Francez etc. Depune o muncă prodigioasă pentru înfiinţarea de cercuri, asociaţii şi reviste; să amintim numai Cercul Criterion. A fost un intelectual angajat în presa vremii, aşa cum se vede din colaborarea lui la publicaţii de mare influenţă Gândirea, Criterion, Ideea Românească, Dreptatea, Cuvântul, Lumea Nouă etc.

Opera filosofică, chiar neîncheiată, reprezintă forţa lui creatoare, Vulcănescu fiind promisiunea tragic neîmplinită a filosofiei româneşti. Cu Dimensiunea românească a existenţei, Omul Românesc, Existenţa concretă în metafizica românească, Ispita dacică, Vulcănescu se alătură pleiadei de filosofi, sociologi, istorici interbelici preocupaţi de ontologia românilor care deschid orizonturi noi de reflecţie asupra raporturilor omului cu devenirea lui istorică. „Îl interesa tot, scrie Mircea Eliade în 1967, pe când se afla la Chicago. Mai mult: înţelegea (sublinierile autorului) – şi‑ţi explica – de ce‑l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă. Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care‑i citise se lega de tot ce‑l învăţaseră sociologii, economiştii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în «compartimente»; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite din lectura unui «reducţionist» – un freudian, bunăoară, sau un marxist –, pentru că ştia unde să‑l situeze”.

Între toate tentaţiile: filosofia, sociologia, estetica, statistica, finanţele, este greu să se spună care a fost activitate secundară, exercitată în adevăratul înţeles al profesiunii. Trimiterea lui Eliade la lecturile „reducţioniste” priveşte faptul că Vulcănescu ţinuse câteva conferinţe la Asociaţia de arte, filosofie şi litere „Criterion” (care îşi deschisese seria unor întâlniri publice în octombrie 1932), pe teme incitante: Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generaţi, Filosofia lui Freud, Lenin şi leninismul, Andre Gide, călăuză a vieţii interioare. Filosofia poate fi socotită, totuşi, primordială la Vulcănescu, celelalte – sociologia, estetica, economia şi finanţele – au avut „regimul” de „viollon d’Ingres”. A se reciti cuvintele lui Masaryk de mai sus. În toate se găseau şi se combinau erudiţia şi înţelepciunea, cultul pentru adevăr şi cel pentru frumos, sentimentul de devotament şi starea naturală de probitate cu care era înzestrat.

Formarea intelectuală a lui Vulcănescu a fost iniţiată în ambianţa academică din jurul Universităţii de la Bucureşti, mai ales a lui Nae Ionescu. Ca mai toţi tinerii studioşi de aici, el şi‑a completat studiile în străinătate, la Paris, centrul ideilor politice, sociale, artistice şi, în bună măsură, filosofice al Europei. Fascinaţia modelului există, influenţe, de asemenea. Nu este vorba de epigonism facil. Universitatea românească devine forum şi un laborator de idei, iar profesori ca Nae Ionescu, Simion Mehedinţi, Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan vor declanşa interes, unii chiar patimi, pentru studiul istoriei, filosofiei, geografiei, interes preluat pe diferite căi în spaţiul public: „Influenţele suferite de cineva până la o anumită vârstă, scrie Vulcănescu despre apropierea lui de Nae Ionescu, sunt poate‑n legătură cu obscure afinităţi latente; dar sunt, de cele mai multe ori, pentru un tânăr încă în formare, cum eram eu, o chestiune de întâmplare. Când te‑ai cristalizat deja într‑un fel, sunt desigur oameni pe care simţi că trebuia să‑i întâlneşti, într‑atât de mult răspunde strădania lor aşteptării tale; când însă eşti încă tânăr şi amorf, conformaţia ta viitoare atârnă, de multe ori, de întâlnirile pe care ţi le prilejuieşte întâmplarea” (Nae Ionescu aşa cum l‑am cunoscut).

Vulcănescu găseşte noi surse de reflecţie pentru înţelegerea şi interpretarea identităţii şi sufletului românesc în context european. Tentativele vor da rezultate salutare în cultura noastră. În disputele, adesea confuze, în care era uşor de sesizat mobilitatea în întrebuinţarea termenilor, el intuieşte nevoia de a face distincţie între „neam” şi „rasă în accepţia ei biologică”: „Ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria”; neamul este ceva mai adânc decât rasa, „o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru care pământ, sânge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, credinţă, virtute, muncă, aşezăminte, port, dureri, bucurii şi semne de trăire laolaltă, stăpâniri şi asupriri constituiesc doar chezăşii, semne de recunoaştere, peceţi, temeiuri” (Omul Românesc). Este de presupus că în această aglomerare se realizează şi o sinteză a preocupărilor apropiaţilor şi prietenilor lui ce se vor materializa într‑un fel de program de cercetare deosebit de prodigios. În mai 1941, la Sala Dalles, are loc un ciclu de conferinţe consacrat cetăţilor dacice, în cadrul căruia Mircea Vulcănescu, cu Componenta dacică a sufletului românesc, conferenţiază alături de Simion Mehedinţi (Ideea dacică în cugetarea geografică românească), Constantin Daicoviciu (Spaţiu şi popor dacic), Ion Conea (Virtuţile eterne ale Daciei), Dan Botta (Spiritul dacic în lume). Cercul de apropiaţi sau de prieteni ai lui Vulcănescu se coagulează în jurul unor preocupări intelectuale majore comune; cu Dimitrie Gusti colaborează la alcătuirea Enciclopediei României.

Înainte de acel ciclu de conferinţe, în 1937, Vulcănescu definise, în ambianţa orientărilor de cercetare sociologică a şcolii lui Dimitrie Gusti, modelul ontologic al „omului românesc”. Categoria filosofică de „neam” este supusă schimbării, constată el: „Suportul principal al unui neam variază de la o vreme la alta, cu semnul principal de recunoaştere al celor ce‑l alcătuiesc. Neamul românesc e cuprins astfel virtual tot atât de unitatea pământului românesc (extindere a ideii de moşie), drept o stăpânire a pământului legat de conştiinţa legăturii de sânge cu stăpânitul primitiv, pe cât e cuprins în unitatea cugetului românesc faţă de mormintele domnilor noştri, în unitatea de limbă, de port, de obiceiuri care îngăduie oamenilor – sublinierea aparţine autorului – să se înţeleagă şi să trăiască laolaltă (Omul Românesc, 1937). Este evident determinismul în conceptul pe care îl preferă Vulcănescu: „Actual neamul nostru nu este decât în ceea ce vom fi noi în stare să facem din el. Dar un neam nu este niciodată o realitate închisă, sfârşită, ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci o realitate etică; destinul unui neam nu e dat odată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s‑au stins şi sunt şi neamuri care şi‑au trădat destinul”. Filosoful consideră că românii, prin categoriile lor de viaţă constitutive, adică economice şi culturale, au fost mai omogeni decât prin cele „regulative”, adică cele juridice şi politice. Conceptul are avantajul de a explica mişcarea în istorie a poporului ca entitate.

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now